(Nota traducătorului: textul „A Philosophy For the Powerful”, recenzia lui R. R.
Reno la cartea lui Stephen Greenblatt, The
Swerve: How the World Became Modern, a fost publicat în revista First Things, January 2012, şi este disponibil la adresa: http://www.firstthings.com/article/2012/01/a-philosophy-for-the-powerful )
O filozofie
pentru mai-marii zilei
Însufleţiţi cândva de avânt revoluţionar,
intelectualii noştri seculari au ajuns la capătul unui drum închis. În prezent,
ei publică lucrări care-i liniştesc pe mai-marii zilei [the powerful], punând
la dispoziţia elitei conducătoare a Americii o mitologie justificatoare. Acesta
este singurul mod rezonabil de a citi The
Swerve: How the World Became Modern, [1]
o nouă carte a profesorului de literatură engleză de la Harvard, Stephen
Greenblatt.
The Swerve relatează descoperirea
în 1417 a epicului poem filozofic Despre
natura lucrurilor al lui Lucreţiu de către Poggio Bracciolini, un umanist
renascentist. Acest poem latin, care a fost scris cu câteva decenii înainte de
timpul lui Hristos, prezintă filozofia materialistă a anticului filozof grec
Epicur. Părerea fantezistă a lui Greenblatt este că filozofia materialistă care
a primit o asemenea memorabilă formă poetică de la Lucreţiu şi a fost reînviată
pentru cititorii occidentali de Poggio a revoluţionat concepţiile noastre
despre sensul vieţii.
Câştigător al National Book Award pentru
non-ficţiune pe anul 2011, The Swerve
demonstrează elementele familiare, proprii cercetării academice de înaltă
ţinută: note de final (42 de pagini), o bibliografie vastă, mulţumiri prin care
este exprimată gratitudinea faţă de eminenţele de catedră. Dar am simţit cum mi
se taie răsuflarea la vederea clişeelor deghizate drept istorie. Călugări care,
stând în catacombe cufundate în semiîntuneric contemplă disciplinele crude pe
care le pot aplica lor înşişi precum şi altora. Pentru creştini, „plăcerea este
un nume de cod al viciului.” Lumea medievală, potrivit lui Greenblatt, era
scârbită de trup şi alunga dorinţa erotică.
Însă eroii lui Greenblatt, umaniştii renaşterii, cunoşteau
ipocrizia şi falsitatea creştinismului. Aceştia sunt bărbaţi sănătoşi care se
bucură de viaţă atunci când nu răscolesc prin bibliotecile mănăstireşti în
nobila căutare a manuscriselor supravieţuitoare ale literaturii antice. Aceste
manuscrise înfăţişau un trecut pre-creştin mai uman, unul de un genial
pluralism şi de o iubire de frumos lipsite de orice inhibiţie în privinţa
plăcerii. Lucreţiu este un patron al „gândurilor periculoase”. Filozofia epicuriană,
care reduce totul la interacţiunea particulelor materiale (sau atomilor), este
„esenţial erotică” şi susţine că „universul este sexual în mod inerent”.
Nietzsche a avertizat în privinţa clovnilor
modernităţii, prin care înţelegea scriitori care spun povestioare despre
decăderile şi ignoranţa creştinismului în timp ce împărtăşesc vesel o nouă
alternativă. The Swerve nu este o
contribuţie adusă înţelegerii istoriei modernităţii timpurii. Trebuie citită în
schimb ca pe o versiune îmbunătăţită a Codului
lui Da Vinci, sau ca pe o versiune de benzi ilustrate clasice a lui Jacob
Burckhardt.
Este păcat că lucrurile sunt prezentate în felul
acesta, căci Epicur filozoful şi Lucreţiu poetul sunt gânditori importanţi care
merită din plin să fie abordaţi cu seriozitate astăzi, nu în ultimul rând
datorită largii răspândiri a perspectivelor materialiste. Ei au înţeles şi
explicat atracţia spirituală a unui materialism reducţionist.
Ei susţineau că tot ce există este alcătuit din
atomi. Atomismul lor nu avea nimic de-a face cu observaţia şi experimentul.
Atomiştii erau interesaţi de atomi deoarece preţuiau simplitatea sau caracterul
indivizibil (ceea ce atom înseamnă
literalmente) şi indestructibil al atomilor. Atomii sunt infiniţi ca număr şi
rămân în mişcare neîncetată, combinându-se la nesfârşit în toate tipurile de
configuraţii (de felul celei care sunteţi dumneavoastră şi cu mine),
descompunându-se ulterior (în felul în care trupurile noastre putrezesc după
moarte).
Simplitate, indestructibilitate, infinitate şi
eternitate; fiecare dintre aceste proprietăţi sugerează invulnerabilitatea şi nemurirea
[deathlessness] pe care vechii greci le atribuiau zeilor. Epicur susţinea că
adevărata fericire apare atunci când devenim cât mai asemănători cu putinţă cu
atomii, ceea ce înseamnă atât de indivizibili şi de indestructibili pe cât e cu
putinţă. De vreme ce suntem alcătuiţi din atomi care în cele din urmă se vor
împrăştia o dată cu moartea noastră, nu putem fi indivizibili şi
indestructibili într-un sens literal, dar putem trăi în schimb ca şi cum am cultiva
imperturbabilitatea sau pacea minţii. Dacă Epicur ar fi proclamat Predica de pe
Munte, ar fi rostit: „Fericiţi sunt cei netulburaţi.”
Liniştiţi şi netulburaţi. „Nu irosi şi nu vei duce
lipsă” este un vechi truism, dar încă şi mai vechi este adevărul „nu dori şi nu
vei duce lipsă”. Prin urmare, Epicur recomanda prudente discipline ale
dorinţei. „De vrei să-l faci pe Pitocles bogat,” îi scria Epicur cuiva despre
un prieten comun, „nu-i spori rezerva de bani, ci împuţinează-i dorinţele.” Această
strategie, argumentează Epicur, va aduce adevărata plăcere, căci „prin plăcere
înţelegem acea stare datorită căreia trupul este liber de durere iar mintea de
nelinişte.” După cum ştim cu toţii, reducerea dorinţei este o treabă mai lesne
de spus decât de făcut, iar geniul lui Epicur a fost acela de a vedea valoarea
terapeutică a materialismului. Dacă acceptăm că totul este până la urmă
reductibil la atomi „şi că vieţile noastre, cultura noastră şi chiar lumea
noastră nu sunt decât o trecătoare şi accidentală configuraţie de atomi care în
final se vor împrăştia” dobândim un avantaj crucial asupra multora dintre dorinţele
noastre, reuşind în felul acesta să facem să ne fie mult mai uşor să nu dorim.
Despre natura lucrurilor a fost şi rămâne
fascinantă deoarece Lucreţiu îşi foloseşte darurile sale poetice pentru a-şi
atrage cititorii într-o terapie a materialismului care să domolească dorinţa.
Eşti îngrijorat de soarta sufletului tău? Nici-o grijă, sufletul tău nu-i decât
o configuraţie temporară de atomi. Îţi este frică de moarte? Te rog să-ţi
aminteşti că moartea nu este decât o parte din împrăştierea naturală a tuturor
lucrurilor, şi că atunci când vei muri nu vei suferi întrucât atunci când moare,
omul nu mai este.
Lucreţiu a recunoscut totodată, poate chiar într-o
măsură mai mare decât Epicur, că vieţile noastre sunt tulburate şi de
idealurile noastre culturale. El nu avea la dispoziţie teoria critică modernă
pentru a demasca prefăcătoriile puterii şi nici nu putea apela la sociologia
sau psihologia modernă pentru a explica felul în care societatea ne determină
să îmbrăţişăm normele şi idealurile dominante. Dar materialismul său era
suficient. Cine ar putea fi atât de nesăbuit încât să-şi închipuie că
victoriile şi cuceririle înseamnă ceva oricât de neînsemnat? Ce le pasă
atomilor indivizibili şi veşnici dacă Roma cade?
De asemenea, şi dorinţele noastre sexuale ne răscolesc
sufletele. Într-un lung şi important pasaj din Despre natura lucrurilor, Lucreţiu se ocupă de Venus. Pasiunea
îndrăgostiţilor este „aruncată ca de furtună încoace şi încolo”, scrie el,
ameninţând cu chinul groaznic al dorului de celălalt şi cu griji neliniştitoare
în legătură cu infidelitatea. Cu toate acestea, un materialism dus până la
capăt ne poate izbăvi la fel de bine şi de aceste pericole. Dacă înţelegem că
sexul nu este decât o funcţie trupească, o chestiune de frecare şi nu comuniune
spirituală, ne putem elibera de primejdiile mari cu care iubirea ne ameninţă
pacea minţii [tranquility]. Iar dacă se-ntâmplă totuşi să fim loviţi, Lucreţiu ne povăţuieşte „să străpungem
prima rană cu noi crestături; să o calmăm, cât este încă proaspătă, prin relaţii
trecătoare.” Acesta sună ca un însemn hedonist, dar nu e aşa. Aici, ca şi în
alte locuri, terapia urmărită de Lucreţiu este dezvrăjirea [disenchantment].
În Marele
Gatsby, F.Scott Fitzgerald descrie lumea indolentă, frământată a tinerilor
americani aparţinând clasei superioare, din perioada deceniului furtunos. [2] Un absolvent al Universităţii Yale,
provenind dintr-o familie de vechi bogătaşi, Tom Buchanan este personajul cel
mai convenţional, iar în scena de la începutul cărţii el exprimă o convenţională
viziune a clasei superioare. Rasele albe, nordice, adică bărbaţi virili,
puternici, stăpâni pe sine precum Tom Buchanan, conduc lumea după cum li se şi
cuvine. Vila, cu deschidere spre Estuarul Long Island, caii, fondul fiduciar,
el le deţine conform dreptăţii superioare a evoluţiei rasiale. Era o filozofie
socială convenabilă pentru elitele americane, una exprimată în modul cel mai
consistent în doctrinele darwinismului social, cel care oferea o aparentă
justificare ştiinţifică impulsului mai-marilor zilei de a gândi despre ei
înşişi ca fiind scutiţi de vechile şi restrictivele constrângeri ale datoriei
şi conştiinţei.
Astăzi, filozofia convenabilă pentru elite este un
nou materialism. Greenblatt nu manifestă nici un interes pentru modurile în
care Epicur vorbea despre dorinţe modeste, el însuşi adoptând o perspectivă
asupra societăţii în mare măsură ironică. The
Swerve se deplasează în direcţia opusă, tunând şi fulgerând la nesfârşit
împotriva relelor creştinismului precum dezgustul pentru frumos şi negarea erosului,
în timp ce oftează în modul postmodern obişnuit după plăcere şi dorinţă.
Dar într-un punct Greenblatt a nimerit-o în ce
priveşte Despre natura lucrurilor: e
vorba despre terapia dezvrăjirii. „Insignifianţa omenească”, adică faptul că nu
este totul numai despre noi şi destinul nostru „este, insista Lucreţiu, o veste
bună”. Şi chiar este o veste bună pentru profesorii de la Harvard şi pentru
oricine aflat într-o poziţie de putere. Pe măsură ce materialismul dezvrăjeşte,
principiile şi normele şi standardele în virtutea cărora le putem cere
socoteală mai-marilor zilei se risipesc.
Nihilismul postmodern obişnuieşte să-i uluiască pe
oamenii religioşi. Cum pot trăi unele persoane, ne întrebăm, dacă ajung să
creadă că vieţile lor nu au nici un sens? Felul selectiv în care Greenblatt îl
celebrează pe Lucreţiu ne ajută să înţelegem de ce. Asemenea darwinismului
social şi teoriilor rasiale care au uşurat conştiinţa lui Tom Buchanan
dăruindu-i pacea cugetului în preeminenţa sa, o filozofie materialistă îi
reasigură pe cei care deţin puterea astăzi. De vreme ce nimic din ceea ce facem
în acest vast cosmos guvernat de legile naturii nu contează, fiindcă nimic nu
durează, elitele pot face ceea ce doresc şi nimeni nu le poate critica.
Poemul lui Lucreţiu este pătruns de un spirit de
răzvrătire împotriva opiniei dominante, dar Epicur a fost mult mai consecvent.
El îşi sfătuia discipolii să respecte tradiţia locală: având în vedere că adevărul
materialismului este evident, nu mai are nici o importanţă dacă-l respecţi sau
nu. Stephen Greenblatt se bucură să sublinieze spiritul de critică al lui
Lucreţiu, capacitatea acestuia de a „rosti adevărul înaintea puterii”, cum se
spune. Dar un cititor atent al lui The
Swerve va percepe că el [Greenblatt], admite că materialismul oferă
filozofia perfectă pentru justificarea lui status
quo. Cei înstăriţi şi oamenii de succes nu trebuie limitaţi de puterea
culturală reziduală a creştinismului şi nici de nimic altceva. Ei trebuie să
fie liberi să urmărească frumosul şi «plăcerile profunde» nestânjeniţi de …
nimic.
Calea vrăjirii
Epicur şi Lucreţiu nu erau singurii gânditori din
lumea antică care căutau pacea minţii. Alţi antici aveau o strategie diferită
pentru atingerea scopului liniştirii [tranquility], unul întemeiat pe iubire şi
loialitate mai degrabă decât pe dezvrăjire. Platon a făcut din iubire motorul
cunoaşterii. Adevărul se descoperă cel mai mult celor care, asemenea lui
Socrate, nu doresc nimic altceva. Cu toate acestea, Vechiul Testament este cel
care în modul cel mai clar face din iubire cheia înfloririi omului: „Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată
puterea ta.” (Deut. 6:5).
Înţelepciunea, se spune în Pildele lui Solomon în bogatul stil poetic specific acestei cărţi, are nevoie de cununie. Dacă ne
legăm de înţelepciune, ea ne va păzi. „Iubeşte-o,” ni se spune, „şi ea te va
păzi; te va cinsti dacă o vei îmbrăţişa.” Mai mult, iubirea cere îmbrăţişarea
noastră. Ea îşi construieşte o casă frumoasă, se găteşte, şi pregăteşte un
ospăţ sărbătoresc. Nu biruim neghiobia şi înşelăciunea cu ajutorul raţiunii
critice; în schimb, puterea adevăratei iubiri este cea care biruieşte
desfrânarea inimilor şi minţilor noastre. „Veniţi,” strigă ea către noi, „să
mâncaţi pâinea mea şi să beţi vinul pe care vi l-am pregătit.”
Tradiţia creştină timpurie a îmbrăţişat fără
rezerve primatul iubirii, iar acest lucru a venit adeseori ca o alternativă
explicită la filozofiile antice ale vremii. Confesiunile
sfântului Augustin oferă un bun exemplu. Lucrarea începe printr-o afirmaţie
celebră: „Neliniştite sunt inimile noastre până când îşi găsesc odihna în Tine.”
Precum Epicur şi Lucreţiu, el ştia cât de dureros este să fii împuns de dorinţe
contradictorii, în special de cele care par de nedomolit. Augustin dorea să se
odihnească în veşnicia neschimbătoare a lui Dumnezeu, dar dorea şi să fie bogat
şi faimos şi să se bucure de plăcerile senzuale ale trupului.
Rezultatul era opusul liniştirii [tranquility]. Augustin
spune despre sine că „ardea” şi că „se perpelea într-una”, îngrijorat pentru
reputaţia sa şi la gândul că nu va putea suporta să renunţe la plăcerea
sexuală, iar în tot acest timp tot el se înşela singur în legătură cu iubirea
sa pentru adevăr, acuzându-se totodată pentru inventarea acestor înşelăciuni.
Pe scurt, viaţa pe care o trăia era aidoma calei
trăite de oamenii lipsiţi de minte despre care Lucreţiu spune că sunt angajaţi
în vane şi zadarnice preocupări lumeşti. Cu toate acestea, Augustin a ajuns să
recunoască adevărul lui Hristos, şi a văzut zădărnicia aspiraţiilor sale
lumeşti. Numai că doar aflarea adevărului nu era chiar îndeajuns. Despre zilele
anterioare convertirii sale, Augustin scrie: „Dorinţa mea nu era de a fi încredinţat
în legătură cu Tine, ci de a fi mai statornic în Tine.” A fi mai statornic în
Hristos sau, pentru a întrebuinţa limbajul Evangheliei după Ioan, „a rămâne în
El” [3], această dorinţă este
analogă scopului epicurian al liniştirii [tranquility], sau al păcii minţii.
Aici se află diferenţa majoră. Augustin şi
tradiţia creştină în întregul ei urmăreşte statornicia, liniştea [tranquility]
şi pacea minţii prin ceea ce poate fi numit vrăjire [enchantment]. „Fie ca
oasele mele”, se roagă Augustin cu o ardoare care evocă dorinţa profundă care inundă
Cântarea Cântărilor, „să fie străpunse de iubirea Ta.” Rugăciunea sa este
ascultată. După convertire, Augustin scrie: „Mi-ai străpuns inima cu săgeata
iubirii Tale.”
Această săgeată divină, o referinţă directă la
Cupidon şi Venus care îmbină întreaga fascinaţie păgână pentru puterea
înrobitoare a iubirii cu viziunea nupţială a Vechiului Testament, tămăduieşte
sufletul neliniştit şi tulburat al lui Augustin. „Deodată”, notează el, „îmi
părea dulce să fiu lipsit de dulceaţa nesocotinţei. Ceea ce odinioară mă temeam
să pierd era acum o încântare să alung.” Asemenea unui foc care curăţă un câmp
de buruieni, fierbinţeala aprigă a iubirii pârjoleşte dorinţele sale lumeşti
care-i aduceau împrăştiere şi risipire, aducându-l la odihnă într-o dorinţă
copleşitoare de a rămâne în Hristos. Este un paradox, dar nu unul nefamiliar.
Pasiunea arzătoare a iubirii ne face statornici, ceea ce înseamnă liniştiţi
[tranquil]. Prin vraja fermecătoare a iubirii, ne odihnim în ceea ce iubim.
Dimpotrivă, Lucreţiu răspunde dorinţei noastre de
odihnă printr-o terapie a dezvrăjirii, aşa cum procedează materialiştii şi
relativiştii contemporani precum şi diverşii mari preoţi ai teoriei critice
care dau tonul în cultura intelectuală contemporană. Într-un pasaj crucial,
Lucreţiu îşi mărturiseşte scopul: „Aceasta este bucuria supremă: să te retragi
într-o cetate tăinuită, puternic întărită prin învăţăturile înţelepţilor, şi să
priveşti în jos de la acea înălţime către cei care rătăcesc fără ţintă.” Nu
pentru Lucreţiu sunt atracţiile bogăţiei sau poziţiei sociale, fervoarea
patriotică a cetăţeniei ori ardoarea iubirii romantice. Înălţat prin
cunoaşterea adevărurilor reci despre realitate, el rămâne pe înălţimi, în afara
atingerii săgeţilor iubirii. Acolo sălăşluieşte fericirea liniştită, sau cel
puţin aşa ne promite Lucreţiu. [4]
Actuala epocă a dezvrăjirii este rareori atât de
clară, însă efortul de a face viaţa inaccesibilă iubirii rămâne acelaşi.
Numeroasele şi diversele terapii postmoderne ale dezvrăjirii promit o linişte
senină [serene tranquility]. Să ne ridicăm deasupra provincialismului
identităţii naţionale! Dacă nimic nu merită să te lupţi pentru el, atunci
nimeni nu va lupta. Să facem un pas înapoi şi să vedem natura condiţionată
cultural a judecăţilor morale! Dacă nimic nu este în ultimă instanţă adevărat,
atunci toată lumea se descurcă cum poate. Să ne ridicăm spre înălţimi şi să
recunoaştem că iubirile şi loialităţile noastre nu înseamnă nimic pentru vastul
sistem cosmic şi recile lui legi fizice! Dacă nimic nu contează în mod
esenţial, atunci putem pur şi simplu să ne relaxăm şi să ne vedem de viaţă.
Iubirea şi farmecele ei pot fi periculoase.
Dumnezeii noştri pot fi idoli, patriotismul poate fi greşit orientat iar
convingerile noastre înflăcărate pot fi false. Secolul XX are de spus o poveste
tristă despre brutalitatea ideologiilor în care s-a crezut cu pasiune. Din
acest motiv, iubirea nu se poate autentifica niciodată pe sine. Ea trebuie
purificată: uneori prin raţiune, uneori prin conştiinţă şi uneori prin
autoritate.
Dar această purificare nu schimbă faptul că
iubirea nu ne duce într-o cetate aflată pe înălţime. Dimpotrivă: o petrecere de
nuntă celebrează distrugerea zidurilor fortificate care izolează o persoană de
alta, iar legământul căsătoriei construieşte un tip foarte diferit de cetate,
una aflată mai curând în lume decât deasupra ei. Soţia mea, copiii mei,
prietenii mei, comunitatea mea, naţiunea mea; nu pot privi în jos la cei pe
care îi iubesc. Iubirea ne trage în jos către ceea ce, privit în mod obiectiv,
este o apropiere nesăbuită; la bine şi la greu, în belşug şi în lipsuri, în
suferinţe şi în sănătate, până când moartea ne va despărţi.
Lucrul acesta este valabil şi pentru iubirea
supranaturală a lui Dumnezeu. Sf. Augustin nu s-a retras deoparte, la fel nici
Sf. Francisc ori Sf. Ignaţiu. Liniştea [tranquility] lor creştină era într-un
sens cu mult mai arogantă decât cea căutată de Lucreţiu. „Unde îţi este,
moarte, biruinţa ta?”, întreabă Sf. Pavel cu sfidător dispreţ. Cu toate
acestea, în iubirea lor statornică şi de neclintit pentru Hristos, ei au slujit
lumea în loc să o observe de la înălţime. Ei aveau o pământească nepământănie
[a wordly otherworldliness], nu o epicuriană (şi postmodernă) nepământeană
pământănie [otherworldly worldliness].
Nu mi-e greu să-mi imaginez că Stephen Greenblatt
şi numeroşi alţii ar putea considera că iubirea sfântului Augustin pentru
Hristos este greşit orientată. Credinţa este un dar dumnezeiesc, nu concluzia
unui silogism. Dar mă îngrijorează faptul că pedagogii de astăzi ai dezvrăjirii
nu reuşesc să surprindă natura deplină a sărăcirii spirituale pe care ei, poate
fără să-şi dea seama, o caută. A privi de la înălţime în jos spre viaţă: poate
că acest lucru ne eliberează de chinurile dorinţei, dar este o întreprindere
uscată, rece, lipsită de iubire, una care, urmată până la capăt, lasă lumea aşa
cum este. Poate că e fals creştinismul, dar cel puţin viziunea sa despre o
fericire durabilă este mai umană, îngăduindu-ne să nădăjduim că legăturile
vieţii, chiar oasele noastre, pot fi pătrunse de o iubire trainică, de nebiruit
şi care pe toate le face veşnice. [5]
(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)
Note:
[1] Pentru ediţia românească
a cărţii, vezi http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen
[2] “The Roaring Twenties”, perioada 1920-1930 (vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Roaring_Twenties)
[3] Vezi capitolul 15 al Evangheliei după Ioan (n. tr.)
[4] Imaginea proprietăţii
„înălţate” a lui Buchanan din Marele
Gatsby menţionată mai sus în cadrul recenziei este sugestivă pentru
situarea elitelor amorale în plan social, dar şi pentru natura înălţimii la
care-şi conservă inimile; în acest sens, te poţi întreba dacă nu cumva o
lectură lucreţiană a eseului “Sus inima!” al d-lui Andrei Pleşu (despre care am
mai scris cu alt prilej: cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/avem-catre-domnul.html) nu ar fi mai profitabilă, sau în orice caz,
mai adecvată decât cea creştin-ortodoxă, perspectivă care în România este
aplicată by default scrierilor d-lui
Pleşu, în mod surprinzător uneori poate chiar şi pentru d-sa.
Poate că-l înţelegem greşit pe Caragiale atunci
când credem că nenea Mitică nu poate fi decât mic; dificultatea, când e vorba
de Marele Mitică, ţine mai ales de faptul că nimeni nu crede că există. Acest
truc nu-i este la îndemână, în definitiv, decât Marelui Mitică. Al dracului
nenea Mitică! (n. tr.)
[5] Vezi Iezechiel,
capitolul 37: „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi
m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti, Şi m-a purtat
împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi
uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia, oasele acestea?»
Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta». Domnul însă mi-a zis:
«Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi
cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi
face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte
pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi
veţi şti că Eu sunt Domnul». Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când am
proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se
apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele
vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în
ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi
spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru
vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! » Deci am proorocit eu, cum
mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat, şi mulţime multă foarte
de oameni s-au ridicat pe picioarele lor.” (n. tr.)