Încrederea entuziastă în metodele pedagogiei moderne
îl făcea pe dl. Marius Chicoş Rostogan să treacă drept un pedagog de şcoală
nouă. „Aplicăţiunea” ţinea însă tot de şcoala veche: se prea poate ca natura să
le fi făcut pe toate câte sunt în lume, dar şi ea a fost făcută de Dumnezeu. Iar
Traian, Ştefan cel Mare şi Mihai Bravul au fost cu toţii oameni buni fiindcă
s-au bătut cu dracii.
Dar astăzi oamenii buni nu se mai bat cu dracii:
se luptă cu îngerii, cu sfinţii. Pe primii pentru a-i împinge în interval, iar
pe sfinţi în bibliotecă. Pentru că doar în felul acesta, şi nu păşind pe calea
strâmtă a credinţei, pot fi şi ei îngeri, sfinţi sau cel puţin oameni buni,
oameni cumsecade. De bună credinţă.
Cel puţin aceasta este impresia pe care mi-o lasă
discuţia de la noi despre „credinţă şi raţiune”, „religie şi cultură”, indiferent
de participanţi, oameni de cultură sau teologi. De exemplu, în emisiunile dedicate
Sfântului Constantin Brâncoveanu, accentul s-a pus în special pe calitatea lui
de om de cultură, ctitor de biserici şi creator de cultură. Nu a lipsit omul
politic, şi nici măcar patriotul Brâncoveanu. Fireşte realitatea istorică
impunea ca în platou să fie adus, măcar într-un colţ, şi mărturisitorul
Brâncoveanu, dar această calitate era prezentată ca un efect al genialităţii şi
nu sfinţeniei martirului creştin. Brâncovenii au fost oameni buni pentru că
aveau stil şi, mai mult, pentru că au produs un stil caracteristic. Brâncoveanu
nu a fost bun pentru că a fost credincios, ci a fost credincios pentru că a
fost un om bun. Şi a fost bun pentru că era un om cultivat. Nu pentru că s-a
luptat cu dracii. Rostogan avea dreptate: „Cu metoaghele mogherne doară, totul
zace numai în aplicăţiune!”
„Nepotrivitul” din nuvela lui Flannery O’Connor
„Greu de găsit un om bun” [1] ştia
că „Iisus le-a răsturnat pe toate cu susu-n jos” înviind morţii. Dacă ar fi
văzut asta, criminalul era convins că ar fi fost un alt fel de om. Nu ar mai fi
fost un nepotrivit, un om rău, ci un om bun. Pentru că l-ar fi urmat pe Iisus.
Pedagogii de şcoală nouă de la noi care determină criteriile şi reperele
spirituale, care celebrează nihilismul şi atomismul unor cărţi precum Clinamen,
[2] împărtăşesc însă credinţa
bunicuţei din nuvela scriitoarei americane, şi anume că poţi fi bun şi altfel. Că
Nepotrivitul e bun şi că ne va lua cu el în maşina sa, în loc să ne ucidă la
marginea pădurii. Sau, ca pe Brâncoveni, în piaţa publică, în prezenţa elitelor
invitate în lojă.
Note:
[1] Flannery O’Connor, Judecata de Apoi, Univers, 1977, pp.
111-125.
