„Dacă manelele există, există şi nevoia de a le
înţelege, de a le cerceta”, afirmă doamna Speranţa Rădulescu (etnomuzicolog,
profesor doctor în muzicologie, cercetător principal la Muzeul Ţăranului Român
şi profesor la Universitatea de Muzică) în cadrul unui interviu publicat de Adevărul cu aproximativ un an în urmă (http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-speranta-radulescu--etnomuzicolog-nu-plac-manelelee-puneti-mana-schimbati-societatea-produce-1_536519300d133766a852f1d4/index.html).
De cercetat, e clar că le-a cercetat. Dar nu ştiu
în ce măsură le-a şi înţeles, de vreme ce are o înţelegere critică surprinzător
de necritică a societăţii româneşti, pe care doamna cercetător o consideră
direct responsabilă de amploarea fenomenului manelei. Este societatea
românească atât de unitară încât să poată fi reprezentată de un singur fenomen muzical?
Există vreo continuitate, intersecţie, raportare a manelelor la alte genuri
muzicale, tradiţionale sau culte? Poţi înţelege un fenomen social, precum
maneaua, fără o bună înţelegere prealabilă a societăţii româneşti?
Doamna cercetător Speranţa Rădulescu afirmă că-i
displac manelele. În măsura în care societatea a încurajat manelele, evident
că-i displace şi societatea. Ne putem întreba în acest caz dacă nu ar trebui să-i
displacă şi propriile idei, sau cel puţin cele legate de relaţia dintre
manele şi societate. Pentru că mi se pare că acestea sunt la fel de valoroase
ca manelele, oferindu-ne trăsături proprii manelelor. Şi anume, sunt reducţioniste,
superficiale şi excesive, atunci când nu sunt de-a dreptul false.
Doamna Speranţa Rădulescu are desigur dreptate
când susţine că televiziunea a stricat folclorul pentru că a creat modele
false; că ansamblul folcloric a stricat folclorul pentru că l-a standardizat,
şi l-a standardizat pentru că se urmărea controlarea lui; că muzica
tradiţională s-a deteriorat pentru că „s-au deteriorat contextele care erau
apte să stimuleze muzica de calitate. Şi asta odată cu schimbările din viaţa
socială, din agricultură, din noua lor viaţă la oraş.”
Dar dacă muzica depinde de contextul ei, iar
contextul ei a fost stricat de „dirijori” („Muzica trebuia să fie aşa cum voia
activistul. Dirijorul Ceauşescu ţinea ţara sub control, dirijorul tarafului
ţinea şi el ansamblul sub control. Toată lumea trebuia să cânte la fel şi doar
la semnul dirijorului”), atunci poate că soluţia nu este (doar) la societate,
ci (şi) la un alt fel de „dirijori”, unii care să-i ajute pe artişti să-şi
exprime vocea şi stilul propriu. Aceasta cu atât mai mult cu cât dirijorii
condamnaţi pe bună dreptate de doamna Speranţa Rădulescu fac ravagii şi astăzi,
fiind poate chiar mai distructivi, sub forma spectacolelor de tipul „X Factor”
sau „Românii au talent”, spectacole unde, în realitate, cum bine o spune
Passenger, muzica este ucisă de netrebnicii interesaţi doar de grămezile de
bani: „And I hate the X-Factor for murdering music/ You bunch of money
grabbing pricks” (https://www.youtube.com/watch?v=otFmtLe9NvM).
Departe de a promova talentul muzical, în realitate, prin obiectivul lor
(anonimul de succes), spectacolele de
tipul X Factor au sprijinit răspândirea manelelor prin favorizarea unei
dispoziţii mentale de parvenit şi a unui comportament exhibiţionist.
„Manelele ne displac pentru că ne displace
categoria de oameni de care s-a acroşat: barosanii, şmecherii, infractorii”,
afirmă dna Rădulescu. Nu sunt sigur dacă nu cumva aceasta nu este o reacţie
tipică de snob, care, înainte de a-şi mărturisi preferinţele, se asigură că
rămâne în compania potrivită, a oamenilor respectabili. De altfel, chiar există
oameni respectabili care declară că ascultă manele doar pentru a demonstra că
sunt deschişi faţă de nou, sau tineri de familie bună care ascultă manele doar
pentru a-şi scoate părinţii din sărite. Principiul e, cred, în ambele cazuri,
că ce e naşpa e marfă.
În ce mă priveşte, cred că lucrurile pot să-ţi
placă în continuare chiar dacă ştii că plac şi celor care-ţi sunt antipatici.
De pildă, aş continua să-l ascult pe Bob Dylan cu aceeaşi plăcere chiar dacă aş
afla că Mircea Mihăieş este pasionat de muzica lui. Ceea ce, din fericire, nu
cred că ar mai fi cazul, dacă ţinem cont de rândurile dedicate de Mihăieş lui
Dylan în Viaţa, patimile şi cântecele lui
Leonard Cohen (la drept vorbind, de când am aflat de la dl Mihăieş că „lui
Cohen îi lipseau calităţile care în Bob Dylan se găseau din belşug: lăcomia parvenitului,
cinismul şi aroganţa unui enfant terrible
repetent la capitolele bună creştere şi recunoştinţă”, Dylan îmi place parcă şi
mai mult). Şi invers, pot să-ţi displacă unele lucruri chiar dacă sunt
îndrăgite de oamenii la care ţii foarte mult: deşi eram înnebunit după
profesoara de engleză care ne-a predat pentru un trimestru în clasa a opta,
cântecul „Magdalena spune drept” care se auzea de afară în timpul orei continua
să-mi sune străin şi barbar, în ciuda sugestiilor domnişoarei profesoare care ne
îndemna să-i desluşim melancolia ce răzbătea dincolo de versurile vulgare.
Îmi place să cred că motivul principal pentru care
manelele sunt respinse de majoritatea populaţiei ţine de natura lor rudimentară,
primitivă, grosolană, egolatră. Au ceva de hoit în ele, şi este normal ca pe
studenţii dnei Rădulescu să-i apuce greaţa aşa cum îi apucă pe studenţii
medicinişti aflaţi pentru prima dată la o disecţie:
„Aşa-mi fac şi studenţii mei, fie că au ascultat,
fie că n-au ascultat manele. Îi apucă, Doamne!, leşinul numai când aud de ele.
Păi, la mine să nu veniţi cu leşin! Muzica asta există, înţelegeţi? Dacă nu vă
place, n-o ascultaţi, că nu vă obligă nimeni.”
Maneaua arată ca un hoit şi pute ca un hoit: este
corpul social în descompunere. Sigur că de dragul ştiinţei cercetătorul trebuie
să studieze morfologia viermilor din cadavru; dar asta n-ar trebui să-l
împiedice să le arate studenţilor, adică viitorilor colegi, cel puţin tot atâta
atenţie şi înţelegere cât îi acordă cadavrului de pe masă.
Deplasată, în ordinea bunului simţ, şi anacronică,
în ordine ştiinţifică, mi se pare şi comparaţia prin care dna Speranţa Rădulescu
îi asemănă pe interlopi şi manelişti cu seniorii şi trubadurii medievali:
„categoria de oameni de care s-a acroşat:
barosanii, şmecherii, infractorii. Sigur că datele astea circumstanţiale se
răsfrâng asupra muzicii. Versurile sunt deseori elogii la adresa barosanilor.
Dar ce?, credeţi că în Evul Mediu trubadurii şi truverii făceau altceva? Sau
lăutarii care, la nuntă, cântau balade?! Nu făceau şi ei închinăciuni?”
Chrétien de Troyes a fost unul dintre
truveri. Nu ştiu cât de manelist a fost, dar este autorul unei serii de cinci romane cavalereşti din Ciclul lui
Arthur, şi este considerat întemeietorul romanului modern. Cât priveşte
aşteptările societăţii medievale faţă de truveri, „Johannes de Grocheio, un
teoretician al muzicii care a trăit la Paris pe la începutul secolului 14,
spunea despre cântecele truverilor că îi inspira pe regi şi nobili să
săvârşească lucruri măreţe şi să fie ei înşişi maiestoşi: «Acest fel de cânt
este în mod obişnuit compus de regi şi nobili şi cântat în prezenţa regilor şi
prinţilor suzerani în aşa fel încât să le îndemne minţile spre cutezanţă şi
hotărâre, mărinimie şi dărnicie» (https://en.wikipedia.org/wiki/Trouv%C3%A8re).
Este adevărat că, în ansamblu, „cântecele de curte puteau fi întrebuinţate nu
doar ca divertisment, ci şi ca propagandă, lăudându-l pe protector,
batjocorindu-i adversarii şi încurajându-i campaniile militare”, dar, în plus, ele „predau
etică şi etichetă şi menţineau unitatea religioasă.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Troubadour)
Nu închinăciunea te transformă în manelist, ci persoana
înaintea căruia te apleci, felul în care te apleci şi motivul pentru care o
faci. Doamna Rădulescu se apleacă spre lucruri nedemne, precum fenomenul
manelei, într-un mod nedemn, abţinându-se de la judecăţi estetice („eu, ca
etnomuzicolog, nu pot face evaluări estetice. Nu vreau ca, negând dreptul de a
exista al unei muzici, să le neg oamenilor care o iubesc dreptul de a o
asculta.”) Pe care însă nu şi le-a reţinut, din fericire, când a vorbit despre
degradarea folclorului. Şi, de fapt, etnomuzicologul a emis destule aprecieri
critice la adresa manelei. Dar atunci de ce pretinde dna Speranţa Rădulescu că
este neutră? Cât despre motivele pentru care dna cercetător se apleacă spre
manele, nu pot spune nimic. Sper doar că ele ţin de onestitatea savantului şi că,
în ciuda modului hotărât de a vedea în manele o oglindă a societăţii româneşti
în ansamblul ei, dna Rădulescu nu ascultă de presiunea nici unei agende.
Dacă este adevărat că „escrocii au creat şi un
ideal social,” aşa cum ne încredinţează dna Rădulescu, mă întreb cum mai este
posibil atunci ca ei să fie produşi de societate; nu ar fi fost logic ca, în
măsura în care escrocii sunt produsul societăţii, ei să reprezinte şi „idealul”
ei? Iar dacă ar fi aşa, cum am mai putea noi schimba societatea, cum ne cere
dna cercetător:
„Nu vă plac manelele? Schimbaţi societatea asta
care le produce, care funcţionează cu hoţii la loc de cinste! Societatea este
cea care se reflectă în manele. Boşii, magnaţii, sau cum se numesc, ei sunt cei
care aruncă cu bani şi stimulează existenţa acestui fenomen. Nu întâmplător
manelele sunt legate de escroci: ei sunt la putere. Nu există o
similitudine?... că mie îmi crapă ochii! Dacă n-ar avea cine să le stimuleze,
manelele ar dispărea. O să ziceţi că sunt o grămadă de tineri, puşti sărmani,
care se omoară după manele. Păi, da, pentru că aspiră şi ei să arunce cu bani.
Să reuşească, să fie „realizaţi“. Escrocii au creat şi un ideal social.”
Da, manelele există pentru că sunt stimulate, dar
mai ales pentru că doar ele sunt stimulate. Puştii sărmani care se omoară după
manele de fapt se omoară după bani, nu după manele. Şi poate că dacă ar avea un
sprijin minim, s-ar omorî şi după altceva, nu doar după bani şi manele. Precum Townes Van Zandt, care, văzând că Elvis ajunsese
atât de bogat doar cu o chitară, a fost atât de impresionat încât s-a gândit să
devină şi el chitarist (https://en.wikipedia.org/wiki/Townes_Van_Zandt).
Escrocii nu au un ideal social, ci unul la fel de
antisocial ca şi maneaua. Mesajul manelei nu face decât să erodeze legăturile
sociale şi să anuleze posibilitatea unui ideal social. Maneaua te face să crezi
că eşti pe cont propriu, că nu contezi decât tu şi că nu eşti înconjurat decât
de trădători (femeia/nevasta te înşală, prietenii te vând, familia te
abandonează şi toţi îţi vor banii). Maneaua este auto-referenţială: fie te face
să-ţi plângi de milă, cultivându-ţi auto-compătimirea, fie să te lauzi singur.
Cei din jur contează doar în măsura în care contribuie la consolidarea
egocentrismului manelistului. Maneaua balansează între ce ai (bani, femei,
maşini, cu un cuvânt – valoare!) şi ce
nu (mai) ai. Nu mai ai, pentru că „te-au făcut” duşmanii. Au, au, inima mea!
În concluzie, în ciuda convingerii dnei Rădulescu,
eu nu sunt convins că
„Manelele sunt o reflectare a societăţii
contemporane, cu inegalităţile sociale imense, cu ierarhizarea dependentă de
bani care îi face să stea în top pe toţi infractorii şi interlopii şi cu morala
şmecheriei care te conduce spre bogăţie şi putere, cu iluzia că din om sărac
poţi ajunge om bogat dacă eşti şmecher. Aşa că e normal ca maneaua să semene cu
societatea noastră” (http://jurnalul.ro/special-jurnalul/maneaua-se-afla-in-declin-571020.html).
Dacă maneaua descrie societatea noastră, o face
poate doar în felul în care o boală descrie un bolnav. Mie mi se pare că maneaua
vorbeşte doar despre lumea lor, a maneliştilor, şi doar pentru ei. Mai mult,
consider că amploarea manelei ne reprezintă într-o măsură mult mai mică decât
declinul muzicii folk. Sigur că a organiza un curs despre manele nu înseamnă,
aşa cum i s-a reproşat dnei Rădulescu, a le sprijini. Ele trebuie studiate ca
fenomen social şi e bine că lucrul acesta se face. Dar ar fi şi mai bine dacă
ar fi bine făcut. Sper că în cadrul cursului sau lucrării anunţate („În prezent se ţin cursuri despre manea la
Conservatorul din Bucureşti, iar în curând va fi lansat pe piaţă şi un volum
care va cuprinde studiile mai multor specialişti pe acest subiect” http://jurnalul.ro/special-jurnalul/maneaua-se-afla-in-declin-571020.html),
maneaua este
pusă în relaţie cu alte genuri muzicale care au reprezentat un fenomen social
cu un grad de reprezentativitate diferit, de fapt mult sporit, precum muzica
folk. Poate că am înţelege mai bine maneaua ca fenomen social, dacă am plasa-o
într-o astfel de relaţie. Asta, desigur, dacă nu ţinem neapărat să demonstrăm
că manelele definesc societatea românească de astăzi.
Sunt de asemenea de acord că ar fi o aberaţie
să-ţi propui să interzici manelele. Dar trebuie sprijinite alternativele. În
grila mea de programe tv există două posturi de manele difuzate 24/7. În schimb, muzica folk
sau jazzul au parte de o oră pe săptămână la ore târzii. Dincolo de generaţia
bătrânilor folkişti, a Cenaclului, există tineri muzicieni folk de valoare,
precum cei de la Trupa Joi, de pildă (https://www.youtube.com/watch?v=jrYHtgxvdm8).
De ce maneaua s-a dezvoltat în cartierele sărace, mărginaşe, şi mai puţin în
centrul oraşelor? Pentru că erau interzise în centru? Nu, ci pentru că în
centru exista şi altceva.
Contextele s-au deteriorat, de acord. Cine le
ajută să se refacă? Pe când un curs dedicat fenomenului folk? Pe când o
conferinţă?
