În apropierea centralei de la Fukushima
margaretele au forme neobişnuite (http://www.csmonitor.com/World/Global-News/2015/0723/Are-Fukushima-s-mutant-daisies-a-wonder-or-a-warning).
Unii găsesc frumoasă forma lor contorsionată. Deşi florile au câte două rânduri de
corole, specialiştii ne liniştesc spunându-ne că acest fenomen nu prezintă un
motiv de îngrijorare. Noi ştim însă că pentru specialişti nimic nu prezintă un
motiv de îngrijorare, nici măcar apariţia unui cap în plus. Sau, precum într-un
film al lui Kurosawa, un rând de coarne.
Pentru că nu ai cum să nu-ţi aminteşti de un vis
al lui Kurosawa (https://en.wikipedia.org/wiki/Dreams_%281990_film%29),
în care lumea este aproape distrusă de un război atomic, plantele şi animalele
suferind mutaţii înfricoşătoare: păpădiile sunt mari ca nişte copaci, tulpina trandafirilor
creşte din floare, animalele nu mai pot fi mâncate, iar oamenilor le-au crescut
nişte coarne. Aceste coarne le produc o suferinţă teribilă, iar cu cât au mai
multe coarne, cu atât durerea este mai mare. Cei cu mai multe coarne au fost
nişte specialişti mai buni decât cei cu mai puţine, fapt care le oferă dreptul
de a-i mânca pe aceştia. Ceea ce este complet ştiinţific şi, prin urmare, deloc
îngrijorător.
Eu mă gândesc însă că margaretele de la Fukushima
arată aşa pentru că sunt speriate de oameni, pentru că le văd coarnele încă de pe acum. Şi că poate
încearcă să ne sperie şi ele pe noi. Deşi nu văd cum ai mai putea speria o
omenire dispusă să-şi facă selfie cu demonii.
Cuvântul englezesc pentru margarete este „daisy”,
care provine din engleza veche, însemnând „ochiul zilei” („Day’s eye”),
întrucât la venirea nopţii floarea se închidea. În ce fel de noapte intrăm
oare acum dacă „ochiul zilei” îl deschide pe cel de-al doilea?
