„… the dread of something after death,
The undiscovered country from whose bourn
No traveller returns”
(Hamlet, III.1. 80-83)
Antoaneta Ralian a avut două pasiuni declarate: traducerea și călătoria. De fapt, poate că nu era vorba decît de una singură, căci ce este traducerea dacă nu un mod de a călători? Unul special, care le permite și altor oameni, și anume cititorilor precum și generațiilor următoare de traducători, posibilitatea de a întreprinde călătoria pe drumul deschis mai întîi de scriitor. Dar atunci cînd ne folosim de o traducere pentru a străbate acest drum, călcăm întotdeauna pe urmele traducătorului, cel care probează și determină pentru noi terenul sigur folosindu-se de intuiția sa și de echipamentul propriei limbi. Antoaneta Ralian continua să facă parte din neamul călătorilor, The Traveling Kind (vezi piesa cu acest titlu interpretată de Emmylou Harris și Rodney Crowell la https://www.youtube.com/watch?v=na06CYdo8y4) chiar și, sau poate mai ales atunci cînd stătea locului, lucrînd la traduceri în fotoliul din apartamentul ei.
În urmă cu aproximativ două săptămîni, Antoaneta Ralian a întreprins călătoria vieții ei, acea călătorie fără de care nici un om nu-și merită condiția de muritor. Călătorie, traducere, moarte. Moartea pare capătul drumului doar pentru că reprezintă acel gen de drum pe care nu ți-l poate asigura nici un traducător. Este capătul drumurilor pe care le-ai străbătut însoțit, dar începutul drumului pe care-l străbați, pentru prima dată, singur. Mai singur decît scriitorul ocupat cu romanul său de debut.
Într-o emisiune mai veche, A. R. declara că s-ar simți mai acasă în universul lui Kafka (http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/antoaneta-ralian). Poate și pentru că a trăit atît de multă vreme într-unul, te-ai putea gîndi. În acest univers și-a pierdut părinții, în definitiv. Locul unde pierzi ceva de preț este un loc riscant – te poate pierde și pe tine – dar, totodată, este locul unde ai putea recupera, redobîndi lucrurile pierdute: „By the waters of Leman I sat down and wept…”
Dar dacă era să aleagă nu între locurile unde s-ar fi simțit ca acasă, ci între locurile unde i-ar fi plăcut să trăiască, între America, Israel și Anglia, Antoaneta Ralian prefera, de departe, Anglia:
„În Anglia, în schimb, da, în Anglia aș putea trăi. De altfel, am foarte mulți prieteni acolo. Dar nu în Anglia cosmopolită a lui Durrell, ci în cea tradiționalistă a lui Galsworthy. Datorită trilogiei Sfârșit de capitol pe care am tradus-o, când am ajuns prima dată la Londra, am avut senzația de déjà vu, déjà vécu.” (Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian, Humanitas, 2011, p. 117)
Din 27 noiembrie 2015, Antoaneta Ralian s-a mutat într-o altă țară, una care are cîte puțin din fiecare țară, dar și ceva în plus pe care nu-l mai poți găsi nicăieri altundeva. O țară mai tradiționalistă decât Anglia lui Galsworthy, mai patriarhală decât Romanul natal și, cu siguranță, mai cosmopolită decât Anglia lui Durrell. Un loc a cărui vizitare i-ar produce doar unui număr infim de oameni senzația de déjà vu. Faptul ține mai degrabă de natura acelui loc decât de familiaritatea noastră cu literatura bogată care-i este dedicată. Un loc unde vom descoperi că relația cu transcendența se poate lipsi foarte bine de orgă: „clipele mele de transcendență presupun acompaniament de orgă” (Antoaneta Ralian, Amintirile unei nonagenare, Humanitas, 2014, p. 26).
„Dincolo”, acel „something after death”, este o țară nedescoperită cîtă vreme nimeni, nici un călător nu s-a întors de-acolo. Pînă la urmă, traducerea chiar este limitată, mai limitată chiar decît interpretarea, cu care este adeseori comparată. Nu doar pentru că traducătorul nu poate spune orice sau oricît, ci mai ales pentru că între două limbi sursă – limba acestei lumi și limba lumii de apoi – nimeni nu poate spune nimic. Sau poate că A. R. a reușit să ne spună pînă la urmă ceva aparte? Un semn, un cuvînt misterios ca o parolă?
Pentru a explica mai bine detașarea lui Iris Murdoch de bunurile de lux care alcătuiesc universul domestic al oricărei persoane înstărite, Antoaneta Ralian descrie printre altele și interiorul casei scriitoarei, pe care-l surprinde prin termenul „virvar”:
„… o detașare de bunurile materiale nemaipomenită. Un virvar în casă…” „Un ce?” întreabă surprinsă Eugenia Vodă, la emisiunea căreia a avut loc dialogul. „Un talmeș-balmeș” explică A. Ralian. Încîntată, E. V. subliniază bine-dispusă: „Iată, din emisiunea noastră ne rămîne un cuvînt special, un «virvar în casă».” (http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/antoaneta-ralian)
Am căutat termenul, dar nu l-am găsit în DEX, în ciuda asigurării oferite de A. R. Cuvîntul există în schimb în daneză și norvegiană, exact cu sensul întrebuințat de A. R: amestec, harababură, talmeș-balmeș. Și l-am întîlnit ca un corespondent ambivalent pentru englezescul „coil”, din celebrul monolog hamletian:
“To sleep, perchance to Dream; aye, there's the rub,
For in that sleep of death, what dreams may come,
When we have shuffled off this mortal coil,
Must give us pause.” (pentru versiunile diferite ale monologului, vezi https://en.wikipedia.org/wiki/To_be,_or_not_to_be)
„Coil” înseamnă atît tulburare, zbucium, harababură, cît și bucla unei funii, sugerînd aici trupul sau viața trupească care se adună ori se înfășoară în jurul sufletului (Sylvan Barnet, ed. The Tragedy of Hamlet, Signet Classics, 2006, p. 63). Iar danezul „virvar” este considerat de un comentator un termen superior franțuzescului „tumulte” („le tumulte de vivre”), întrucît cuprinde atît aspectul de zbucium, neorînduială, cît și pe cel de strîngere a firului vieții (Jean-Michel Deprats, „The ‚Shakespearean Gap’ in French”, Shakespeare Survey, Volume 50, Cambridge U. P., 2002, p. 132). În românește, expresia a fost tradusă ca „tumultul vieții” (Violeta Popa, George Volceanov, Hamlet, în W. Shakespeare, Opere II, Paralela 45, 2010), sau „vremelnica strînsoare” (Ion Vinea).
Monologul lui Hamlet poate fi văzut ca un comentariu general despre sensul apăsător al existenței, dar nu și dacă ținem cont de prima versiune a piesei, de primul cuarto (Q1), unde „viața viitoare este o certitudine” (Thomas Healey, “Shakespeare and Marlowe”, Oxford Handbook of English Literature and Theology, edited by Andrew Hass, David Jasper, Elisabeth Jay, OUP 2007, pp. 393-395.) În Q1, viața merită trăită nu pentru că i-ar urma ceva teribil, ci pentru nădejdea unei lumi mai bune după moarte. Potrivit lui Healey, este posibil ca Shakespeare să fi eliminat în edițiile ulterioare (Q2 și Folio) ale piesei dimensiunea teologică din monolog pentru a amplifica aparența de nebunie a Prințului. Se poate stabili astfel o corespondență între „virvarul” din monologul lui Hamlet și cel din casa lui Iris Murdoch – semne ale detașării, dar totodată semne ale nebuniei. O nebunie simulată în Hamlet, una reală, în cazul scriitoarei cuprinse de boala Alzheimer.
Însă „virvarul” Antoanetei Ralian a fost unul obținut prin implicare, nu prin detașare sau simulare. A. R. nu a lăsat un virvar în casă, ci unul în cultura română, unde cele peste o sută de titluri traduse trasează tot atîtea drumuri.
Cît a putut, a
mers împreună cu viața. Cînd n-a mai putut, a fugit după ea.
