"I
want to reach that Glory Land
I
want to shake my Savior's hand
And
I want to sing that rock and roll
I
want to 'lectrify my soul
'Cause
everybody been making a shout
So
big and loud, been drownin' me out
I
want to sing that rock and roll."
(Gillian
Welch, “I Want To Sing That Rock And
Roll”)
Ca şi cum nu ar fi şi aşa destul de grav că
România riscă să rămână fără medici, IT-işti, şi alţi profesionişti din domenii
diverse, de ceva vreme România a-nceput să-şi piardă şi morţii. Ceea ce, pentru
cei vii, ar putea fi la fel de grav.
Medicii pleacă în Vest, dar morţii unde se duc?
Tocmai asta e problema, că morţii trebuie să plece, ca să poată rămâne. Dar
unde să plece, sau unde să-i ducem, de vreme ce BOR nu mai este preocupată
decât de morţii cu cotizaţia la zi? Îi ducem tot în Vest. Ne legăm morţii
noştri de morţii lor, de cei din Paris, de toţi cei ucişi în ultimele atentate
din Occident. Îi ducem într-o altă „împărăţie”, nu neapărat pentru că este mai
bună, ci pentru că acolo, în ordinea simbolică a valorilor occidentale, sunt
primiţi cu afecţiune, pietate, şi com-pătimire. Aşa cum, până la veşnica lor
pomenire, ar fi trebuit să fie primiţi acasă.
Până nu demult, Dumnezeu era realitatea ultimă, de
neclintit, căreia societatea românească, inclusiv în zonele ei mai profane, îşi
încredinţa morţii: de la răposaţii din propria familie, la cei resimţiţi ca
victime inocente : morţii din închisorile comuniste, morţii de la Revoluţie, morţii
de la mineriade. „Vino Doamne!” al lui Vali Sterian, „Doamne, ai grijă de toţi
cei care au plecat” din piesa lui Alexandru Andrieş „Noaptea unei zile noi” se
puteau suprapune oricând, fără să distoneze, peste cântările de la parastase.
Dumnezeu rămânea instanţa sigură la care românii, indiferent de statut social,
vârstă sau educaţie, apelau pentru a da sens tragediilor personale sau
colective. Dumnezeu îi salva pe cei vii pentru că îi salva, primindu-i, pe cei
morţi.
Dar lucrurile s-au schimbat. Poate că numele
clubului unde a avut loc tragedia din urmă cu o lună, „Colectiv”, ne atrage
atenţia că, pe lângă victime, ceva a mai ars acolo: conştiinţa unei dureri comune, nevoia colectivă de Dumnezeu ca martor şi ocrotitor al tuturor celor
morţi. „Colectiv” este locul unde românii şi-au dat seama că au rămas singuri.
Singuri cu morţii şi cu viii lor. Unii, singuri cu Dumnezeul lor vindicativ,
ceilalţi, singuri cu muzica lor revoluţionară. Noutatea acestei singurătăţi nu
ţine de fuga politicienilor de răspundere, pe care oricum puteam conta. De-abia
nesimţirea cu care ierarhia BOR, în frunte cu Patriarhul Daniel, a răspuns
tragediei, le-a dezvăluit românilor gravitatea singurătăţii în care se află: dacă
cei vii nu contează, cu atât mai puţin cei morţi. Morţii chiar nu sunt buni la
nimic. În primul rând, nu pot cotiza pentru Catedrala Mântuirii Neamului. La
naiba, nu poţi să faci nici măcar lumânări din ei! Iar de la familiile unor „satanişti”
probabil că nici nu te poţi aştepta la o solicitare satisfăcătoare de acatiste.
E pentru prima dată când moartea bruscă şi
violentă a unui mare număr de oameni, şi mai ales tineri, victimele inevitabile
ale oricărei puteri corupte, îi separă pe români între ei (pe „creştini” de
„satanişti”) şi prima dată când cei îndoliaţi ezită, pe bună dreptate, să-şi
încredinţeze răposaţii şi durerea unui Dumnezeu despre care nu se ştie dacă îi
primeşte şi pe bebeluşii nebotezaţi. Sau pe clienţii barurilor, pe membrii şi
vizitatorii cluburilor, sau pe toţi ceilalţi care ascultă muzică rock. În
treacăt fie spus, discuţiile recente despre creştinismul muzicii rock sau
despre măsura în care aceasta ar fi compatibilă cu creştinismul mi se par o
aiureală. În definitiv, muzica rock poate să fie chiar opusă creştinismului. Ei,
şi? A venit Hristos la cei care erau favorabili creştinismului? La cei care
erau „compatibili” cu Împărăţia? Este compatibilă tâlhăria cu creştinismul? Dar
prostituţia? Cu toate acestea, un tâlhar a ajuns primul în rai, iar o
desfrânată l-a văzut cea dintâi pe Domnul înviat. În timp ce Iuda, unul dintre
apostoli, s-a dus drept în iad.
Poate că păcatul originar al BOR, momentul în care
societatea românească a simţit adierea singurătăţii copleşitoare de astăzi, a
fost acela când a primit un răspuns birocratic, abstract şi mai impasibil decât
o mască mortuară tocmai atunci când era mai mare nevoie de delicateţe şi
înţelegere. Mă refer la refuzul sec al BOR de a oficia slujba de înmormântare
pentru bebeluşii morţi în 2010 la Maternitatea Giuleşti. Este curios că un
patriarh care l-a considerat destul de vrednic pe Liviu Dragnea pentru a-i
acorda Ordinul Sfinţilor Brâncoveni, nu i-a considerat pe pruncii de la
Giuleşti suficient de vrednici pentru o înmormântarea creştinească – nişte
prunci morţi chiar în ziua de pomenire a Sfinţilor Brâncoveni. Ce-i drept,
Dragnea este botezat, nu ca acei bebeluşi. Dar în Biserică există şi prunci
nebotezaţi. Ba chiar în calendarul ortodox: în ziua de 29 decembrie din fiecare
an, Biserica îi pomeneşte pe cei paisprezece mii de prunci ucişi din porunca
lui Irod. Nu sunt botezaţi, dar sunt sfinţi. Sunt sfinţi prin participarea la
jertfa lui Hristos. Sunt sfinţi pentru că Biserica i-a privit de la înălţimea,
şi adâncimea, Crucii. Acolo unde cei vii îşi pot acum aduce doar cu greu
morţii. Pentru că nimeni nu-i mai întâmpină la picioarele Crucii. Cei care
trebuiau să fie acolo, s-au mutat în palatele lui Irod.
Cei vii ies
în stradă. Dar odată cu ei mai sunt unii, câteva zeci, câteva sute, câteva mii,
care nu ştiu unde să se ducă. Pe aceştia nu-i mai numără nimeni. Pentru că
numele lor lipsesc de pe acatiste.
Completare
adăugată la 14:15:
Este adevărat că la liturghia din ziua prăznuirii
Sfântului Andrei, PF Daniel a pomenit toate persoanele decedate în urma
incendiului de la Colectiv. Să sperăm că asistăm la începutul unei schimbări în
conştiinţa Patriarhului Daniel. Gestul, oportun sau sincer, silit sau liber,
este cu atât mai binevenit cu cât este făcut în ajunul Zilei naţionale a
României. Zi care, în 2015, i-a găsit pe români nu neapărat dezbinaţi, dar parcă mai dezuniţi ca oricând. De
această dată, morţii, singurii care i-au mai putut uni pe români în ultimii
douăzeci şi cinci de ani, nu o mai pot face. Pentru că au fost despărţiţi de
Biserică, pentru că au fost obligaţi să facă anticameră timp de o lună, morţii
au ajuns să despartă la rândul lor, aşa cum până acum doar cei vii ştiau să o
facă.
Bineînţeles, lumea continuă să raporteze victimele la
Dumnezeu. Numai că în această lună a descoperit că o poate face şi fără Biserică: într-adevăr, cine ar avea
nevoie de o biserică care se poartă de parcă nu ar avea nevoie de nimeni? Numai că în afara Bisericii raportarea la Dumnezeu are acelaşi
efect şi consistenţă ca închinarea la un buchet de lăcrămioare. Fără Biserică,
Dumnezeu devine un idol privat, dumnezeul meu,
cel de care am nevoie doar când am nevoie. Am credinţa mea, cred în felul meu
într-un dumnezeu compatibil cu mine şi care este cam la fel ca mine, doar,
poate, un pic mai bun. Dacă există altul mai bun, nu ştiu. Şi chiar dacă ar fi,
începe să nu mă mai intereseze.
Cam acesta este mesajul la nivelul străzii. Poate că tocmai pentru că se bazează pe mijloacele media în care a investit atât, BOR nu vede şi nu aude lucruri care se văd cu ochiul liber.
