Pentru mine este întotdeauna îmbucurător să aflu
că cineva demonstrează o formă de integritate, morală sau intelectuală. Astfel
de gesturi îţi dau curaj. Te influenţează. Ce treabă bună, ţi-ai spune, ia să
încerc şi eu. S-ar putea să doară puţin, e drept, dar poate că merită. Am auzit că
oamenii integri merg drept. Am mai auzit şi că oamenii integri se văd pe sine şi îi văd şi pe alţi oameni. Se mai spune şi că ei văd lumea aşa cum este şi vorbesc despre cum ar trebui să fie.
Mi-ar plăcea asta, zău că da. Vouă nu?
Cu toate acestea, recentul acces de integritate al
dlui Baconschi (vezi un comentariu pertinent la https://alexandruracu.wordpress.com/2016/02/14/vraja-si-vrajeala/
) mai degrabă m-a descurajat. În calitate de absolvent de liceu la seral, nu am dreptul de a vorbi despre validitatea unui doctorat. Dar pot să-mi exprim
nedumerirea cînd aflu că dl Baconschi îşi ia libertatea de a contesta
doctoratele obţinute în mod fraudulos înainte de a recunoaşte că, cel puţin în
mod indirect, a recomandat această practică. Nu este oare obţinerea nemeritată
a unui doctorat un mod de a progresa pe baze injuste? Şi nu recunoştea doctorul
în teologie la Sorbona că „uneori, e preferabil să progresezi pe o bază injustă
decât să regresezi pe o bază virtuoasă” (vezi eseul lui Mircea Platon, „Cum
'Care laicat?'” http://c-tarziu.blogspot.ro/2008/07/poate-ca-venit-momentul-despartirii.html).
Sau poate că dl Baconschi desprinde integritatea
morală de cea intelectuală? Să înţelegem că te poţi folosi în mod amoral sau
imoral de un doctorat doar dacă este obţinut în acord cu exigenţele cercetării
de nivel academic? Doar ăla-i bun ca să facă rău? Doctorii care au studiat "la stat" pretind că ar merita doar ei locuri, sau măcar locuri mai bune decît doctorii care şi-au dobîndit titlul "la taxe" diverse. Dar dacă doctoratul este doar un drept de a ocupa un loc anume, şi nu o etapă pe drumul unei vocaţii de cercetător, atunci ambele tipuri de doctorat, şi cel pe bune, şi cel plagiat, sunt la fel de valoroase, înseamnă la fel de puţin.
De fapt, poate că ce-i deranjează pe unii doctori
de la Sorbona sau King’s College e că doctoratele nu-i mai ajută la ceea ce
sperau de la ele: ocuparea locului cel dintîi de la nunta lui Harap Alb. O
nuntă pe care o vedeau ca pe una dintre Politică şi Cultură. Numai că după ce
i-au peţit Cultura şi i-au adus-o plocon, au descoperit că Harap Alb, care nu
era chiar atît de alb, nu voia să se căsătorească cu ea, ci doar să vadă ce
poate, ca un marinar grăbit al cărui vapor nu a făcut decît o scurtă escală. Şi
poate că Harapul ar fi dus-o apoi direct pe Centură dacă peţitorii nu s-ar fi
grăbit să-i promită că o vor duce chiar ei. Măcar atît puteau face de dragul
Culturii. Mai ales că fata, chiar dacă îşi pierduse din cauza lor cununa
neprihănirii, îi recunoştea. Erau slujitorii ei devotaţi, cei care-şi pierduseră
nopţile cu referate şi zilele prin biblioteci. Dar ce zic eu nopţi şi zile: toată tinereţea lor!
Partea proastă e că, aflînd ce-a păţit sora mai
mare, Cultura, Doamna Filozofie nu mai îndrăzneşte să vină ca pe vremea lui
Boethius să-i consoleze pe bieţii doctori care, rămaşi fără stăpîn, s-au trezit
că au devenit şi doctori fără de arginţi. Mă rog, nu neapărat la propriu (http://www.catavencii.ro/baconschi-mult-nimic-pe-bani-multi/),
ci fără influenţă. Iar fără influenţă, cum să mai operezi? Şi dacă nu mai poţi
opera, la ce bun să mai fii doctor?
Păi cum, la ceva sigur ajută. De pildă, unii dintre cei care ocupau regulat scaunele de cinste la masa stăpînului au ajuns în închisoare. Este posibil să intre şi alţii, la fel de importanţi sau chiar mai importanţi. Este posibil să intre chiar stăpînul. Cine ar fi atunci primii chemaţi să elaboreze lucrările ştiinţifice atît de necesare progresului cercetării? Poate că nu va fi chiar la o nuntă, dar important e că doctorii vor ajunge pe locul jinduit. Iar dacă vor reuşi să-i dea Culturii aparenţa de fată cuminte, curată, aşa cum era ea înainte să-i întîlnească, pînă la urmă... cine ştie?