vineri, 22 septembrie 2017

Satul fără chip



Pentru elită, satul românesc este iremediabil pierdut; chipul îi este total corupt, aflat, precum omul căzut în antropologia reformată, dincolo de posibilitatea restaurării. Dimpotrivă, pentru stînga populistă și pentru BOR, satul și-a păstrat puritatea originară. Chipul neamului nu a fost alterat, iar asemănarea nu trebuie decît adusă la lumină. La lumina reflectoarelor din platourile de filmare. La lumina noastră. Ne putem aștepta la o demonstrație în special în 2019, an declarat în Patriarhia Română „Anul omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari)” (http://basilica.ro/noi-hotarari-ale-sfantului-sinod-privind-viata-bisericii-si-a-societatii-2/). BOR va face selfiuri cu satul românesc sau mai degrabă în dreptul unui panou de carnaval cu figuri decupate de țărani („face cutouts”). Evenimente la Muzeul Țăranului și la Muzeul satului. Poate că acesta nu este singurul sat cunoscut de membrii Sinodului, dar e singurul de care au nevoie.
Dar satul românesc are nevoie să fie scos la lumină: la lumina Învierii. Din păcate, în timp ce unii ne spun că satul este dincolo de înviere, alții ne spun că tocmai acolo se află. Spre deosebire de elită, BOR asumă în acest caz antropologia catolică: da, a fost o Cădere, dar totul e la locul lui: și chipul, și asemănarea. Nu lipsește decît puțină grație, pe care o putem adăuga oricînd. Redistribuind, de pildă, meritele prisositoare ale elitei, al cărei har lucrător este recunoscut habitual în paginile Ziarului Lumina și în studiourile posturilor de radio și televiziune Trinitas.
Năucit de acest joc dintre polițistul rău (elita de dreapta) și polițistul bun (BOR, stînga populistă), nu-i de mirare că satul răspunde anapoda, fără să se-ntrebe de ce a fost adus de fapt la interogatoriu.
Prins între elita exterminatoare (http://www.contributors.ro/cultura/despar%C8%9Birea-de-miori%C8%9Ba-viciul-fatalismului-%C8%99i-imperativul-innoirii/) și un cler lingușitor, dar la fel de mercantil (dominați, și unii, și ceilalți de figura tatălui pămîntesc, Domnul și Antreprenorul lor), subvenționat la nesfîrșit din aceiași treizeci de arginți, satul românesc nu poate trăi cîtă vreme nu e lăsat să învieze. Țăranul este util doar ca zombi, ca o figură între două lumi, nici la oraș, nici la țară, conectat la bypass-ul unei civilizații lipsită de cultură – lipsită de inimă.
Recent, la mine la țară cineva cu o defecțiune la mașină (un autobuz) avea nevoie de apă. În ciuda unei mici distanțe, a trebuit să vină pînă la mine deoarece fîntînile gospodăriilor din imediata lui apropiere nu mai funcționau: mai precis, oamenii, ca majoritatea localnicilor de altfel, își „trăseseră” apa în casă.
Pentru apă, țăranul deschide astăzi un robinet, apasă un buton. Este fără îndoială un cîștig, un plus de confort, un avantaj indiscutabil al progresului, deci al civilizației. Dar accesul la apă s-a limitat, în timp ce conștiința relației dintre om și apă ca sursă a vieții a slăbit, după cum a slăbit și relația dintre oameni. S-a pierdut valoarea culturală a apei, înțelesul ei. Pentru că apa era în relație simbolică cu viața și pentru că apa a devenit un bun de consum, atunci și viața a devenit la rîndul ei ceva care se consumă. S-a pierdut, prin limitarea accesului la apă, conștiința naturii de dar a apei – și a vieții. Apa a-ncetat să fie prețioasă, devenind scumpă. Valoarea ei este determinată acum de prețul energiei electrice necesară funcționării pompei și hidroforului. Țăranul și-a adus apa în casă, dar s-a îndepărtat de izvor. Iar trecătorul însetat va trebui să ajungă la un magazin pentru a-și lua o sticlă de apă plată.
Nu spun că ar trebui ca toată lumea să-și facă fîntînă și să renunțe la robinet. Știu de ce unii remarcă dezgustați veceul din curtea țăranului român în timp ce apreciază farmecul pitoresc al veceului din curtea fermierului galez. Regret doar dispariția fîntînii, care, cu roată sau cumpănă, așeza discret viața omului pe verticală între apele de jos și cele de sus.
Succesul celor două mișcări din istoria modernă a României, Mișcarea Legionară și Oastea Domnului se poate explica și prin faptul că liderii lor vorbeau despre învierea neamului. Spuneau adevărul pe care toată lumea îl știa și de care avea nevoie: că poporul e dator cu o înviere. Ambele mișcări au eșuat însă întrucît nu au luat învierea în serios. Propriu-zis, pentru legionari neamul era înviat, doar că evreii țineau piatra la gura mormîntului și nu lăsau neamul să iasă. Cît pentru Oastea Domnului, învierea nu a însemnat niciodată mai mult decît o trezire din beție. „Ostașii” erau un fel de baptiști cumsecade care își făceau cruce.
Poporul are nevoie de înviere, și va urma pe oricine i-o va cere. I-o poate cere un om înviat, un om care are nevoie de înviere sau oricine altcineva care nu are nevoie decît de popor, și acela neînviat. Poporul are nevoie de înviere pentru că are nevoie să-și dobîndească asemănarea. Chipul i-a fost alterat de numeroasele căderi prin care-a trecut de-a lungul istoriei, dar nu i-a fost niciodată distrus. Și-a pierdut însă asemănarea, pe care nu o poate recunoaște la muzeu. Are nevoie ca cineva să-i scoată apă, are nevoie să scoată apă pentru cineva. Are nevoie să stea de vorbă cu cineva lîngă o fîntînă cu apă bună, nu doar la mall sau prin smartphone.
Poate că veșnicia s-a născut la sat, dar zilele îi sunt numărate. Va muri, probabil, de sete.