Inima este poarta care ne deschide adîncul. Dar ea nu ne aparține nouă, ci adîncului, ceea ce explică de ce nu o putem închide definitiv cu nici unul din cele două lanțuri făurite de rațiunea suprafeței în acest scop: cu lanțul obiectivității sau cu cel al subiectivității.
În urma păcatului, omul a descoperit că este gol (Facerea 3, 7-10). Dar nu a descoperit răul goliciunii pînă cînd nu a auzit glasul lui Dumnezeu. Imediat după ce au mîncat din rodul oprit, „li s-au deschis ochii la amîndoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” (Facerea 3, 7). Au constatat în mod neutru un fapt obiectiv rezolvat printr-o soluție practică. Departe de a le oferi cunoașterea binelui și răului, știința dobîndită înăbușea deja glasul conștiinței morale. De-abia la auzirea chemării lui Dumnezeu, omul se rușinează și se ascunde: „Iar cînd au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla prin rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de fața Domnului Dumnezeu printre pomii raiului.” (Facerea 3, 8)
Ascunderea este o altă soluție practică, inspirată de noua putere de cunoaștere. Omul nu se ascunde doar de Dumnezeu, ci și de rușinea pe care i-o trezește glasul lui Dumnezeu, care îi descoperă cunoașterea răului ca goliciune. După cum sublinia Tertullian, „Întrebarea «Adame, unde ești?» nu ar trebui văzută doar în sens interogativ, ci într-unul grav și acuzator: «Oh, Adame, unde te-ai dus?», adică «nu mai ești aici, ești în pierzanie». Căci, prin chemarea Sa, Dumnezeu mustra și trezea părerea de rău.” (https://litteraldotorg.wordpress.com/genesis-3/)
Chemarea lui Dumnezeu îi deschide omului ochii care-i fuseseră orbiți de o știință practică, dar amăgitoare tocmai pentru că reducea cunoașterea la imediatul lucrurilor. Era o știință care-i permitea să vadă doar suprafața realității, faptul că omul era gol la nivel trupului doar. Numai Dumnezeu îl poate face pe om să înțeleagă cît de adînc devenise golul lăuntric și că știința dobîndită prin neascultare nu-l va ajuta niciodată să umple acest gol. Pentru că prin înghițirea rodului neascultării, omul a sădit în sine sămînța golului morții.
Confundînd împlinirea cu realizarea (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/08/omul-realizat-si-omul-implinit.html, https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/05/despre-satisfactie-si-implinire.html), omul continuă să creadă că-și poate umple golul cu diverse realizări. Însă cum am putea dobîndi ceea ce ne lipsește prin știința care ne-a golit? Nu ne poate umple decît ceea ce ne readuce înaintea Tatălui. Doar îmbrăcați în Hristos (Coloseni 3, 9-10) putem ieși din starea de ascundere.
Englezul spune „Where there is a will, there is a way”. Deși afirmația este corectă, ea ar trebui completată în sens creștin: acolo unde este împlinită voia lui Dumnezeu, se arată Calea. Altfel, riscăm să facem din căile și soluțiile noastre niște fundături, chiar dacă ele ne-au adus o anumită formă de fericire.
Dar o adevărată fericire aduce împăcare lăuntrică. Nu există împăcare lăuntrică în afara relației cu Dumnezeu. Iadul este starea de conflict interior veșnic produs de neîmpăcarea cu Dumnezeu.
Chiar dacă Dumnezeu s-a împăcat cu noi, noi putem rămîne neîmpăcați cu El: De ce atîta nedreptate? De ce suferă nevinovații, copiii? De ce am avea nevoie de Dumnezeu, cîtă vreme cerul nostru este tot atît de departe de cerul Lui precum căile noastre de căile Lui?