Orice le-am reproșa posturilor comerciale de radio
și televiziune, să nu uităm că scopul lor este divertismentul. Din păcate,
divertismentul a ajuns să reprezinte un
obiectiv principal și pentru programele culturale ale posturilor publice de
radio și televiziune, care introduc în numele diversității lucruri complet
opuse. Din sarcină asumată explicit în primii zece ani post-decembriști,
cultura în sens larg a fost propusă ulterior ca alternativă la programele
comerciale, sfîrșindu-și zilele în prezent ca formă superioară de divertisment,
în compania necruțătoare a culturii pop.
În cadrul emisiunii „Bilet de îmbarcare” difuzată
astăzi (în reluare) de RRC, este prezentată Țara Lăpușului (https://radioromaniacultural.ro/bilet-de-imbarcare-spre-tara-lapusului-si-mai-apoi-catre-mexic-la-cancun-si-chichen-itza/).
O tînără citește o descriere literară a locurilor, „Poteca spre sufletul
Maramureșului”, cu viteza cu care ne este prezentat finalul spotului la
medicamente: „Dacăaparmanifestărineplăcuteadresaţivămediculuisaufarmacistului.”
(vezi fișierul audio de la link-ul de mai sus, min. 12:10) Cînd tocmai mă-ntrebam
de ce trebuia să vorbească atît de repede despre niște locuri care trebuie
străbătute în tihnă, am aflat și răsunsul: trebuia să lase loc melodiei care,
în ambianța curată a ținuturilor despre care tocmai ai aflat, te lovește nemilos
în moalele capului. Este o piesă rap/hip-hop, „I Don't Like It, I Love It”
interpretată de rapperul Flo Rida și Robin Thicke (https://www.youtube.com/watch?v=Tw8mpgccugc).
În descrierea tinerei, zona își datorează
frumusețea și tăria în mare parte și munților care o înconjoară. Ne plîngem de
pet-urile cu care nesimțiții formați de posturile comerciale de radio și
televiziune pîngăresc și otrăvesc natura țării noastre. Dar nesimțirea cu care
peisajul uman românesc este agresat prin emisiuni culturale pun munții la o
încercare și mai mare.
Titanicul s-a scufundat pentru că cei care l-au
condus nu doar că au ignorat posibilitatea prezenței aisbergurilor, ci au
sporit viteza. De teamă să nu rămînă în urmă, instituțiile noastre de cultură
măresc viteza. Conducerea acestor instituții nu se teme însă de pericolul unei
coliziuni. Dar nu pentru că ar ști cum să o evite, ci din simplul motiv că pentru
oamenii de cultură există suficiente bărci de salvare. Ei pot trece oricînd, de
pildă, la posturile comerciale de radio și televiziune.
În schimb, ascultătorii nepregătiți să-i urmeze, precum cei nereceptivi la sinteza dintre
cultura populară românească și cea din Bronx, nu au decît să se adreseze
medicului sau farmacistului.
