Preoți, cu elita-n frunte!

Intensa conlucrare dintre cler și mireni la care a îndemnat recent Patriarhul Daniel („intensificare a misiunii Bisericii în societatea de astăzi printr-o intensă conlucrare între cler și credincioșii mireni, între slujitorii cultului religios și ai culturii românești.” (http://basilica.ro/cuvantul-rostit-de-patriarhul-romaniei-la-proclamarea-anului-omagial-si-comemorativ-2019-text-integral/) a fost atît de intensificată în ultimii ani încît puțini dintre mirenii marcanți ai parohiei Humanitas i-au putut rezista. Spre bucuria clerului, care poate respira ușurat că a scăpat astfel de o „ascultare” istovitoare. Lăsată în seama „slujitorilor culturii românești”, misiunea Bisericii în societatea de astăzi se reduce la o strategie de PR, la un exercițiu de imagine cu consecințe grave asupra învățăturii creștine. Dacă secularizarea reprezintă pentru BOR explicația pentru toate relele, atunci poate că e timpul ca BOR să se-ntrebe în ce măsură este ea însăși afectată de secularizare. Faptul că de la un an la altul tot mai mulți părinți își retrag copiii de la ora de religie este și un efect al secularizării. Dar dacă ultimii zece ani de „intensă conlucrare între cler și credincioșii mireni” i-au făcut pe tot mai mulți părinți să respingă legătura dintre educația școlară și credința creștină, înseamnă că ar trebui văzut dacă nu cumva ar trebui intensificată mai întîi educația creștină a mirenilor și în special a oamenilor de cultură.  

Rodul acestei conlucrări intense poate fi observat și în numărul de ieri al Ziarului Lumina al Patriarhiei, în care Eminescu este zugrăvit într-un articol drept «primus inter pares, „sfântul preacurat al ghiersului românesc”, cum i-a spus Arghezi, îi așteaptă, pentru schimbul de daruri și omagii, un potlach singular, un ritual doar al celor inițiați întru misterul lui Eyn Sof. » (http://ziarullumina.ro/mihai-eminescu-in-consemnarile-contemporanilor-si-urmasilor-140645.html) Cuvintele inspirate aparțin profesorului Narcis Zărnescu. Ce-i drept, exprimarea îi poate părea surprinzătoare cititorului obișnuit, căruia îi lipsesc doctoratele în filologie, economie, precum și studiile temeinice din cadrul Colegiului Național de Apărare (http://limbi-straine.ucdc.ro/cv/CV%20Narcis%20Zarnescu_2015.pdf). De asemenea, cititorul obișnuit ar fi impresionat să descopere că această evocare a lui Eminescu din perspectiva „contemporanilor și urmașilor” se încheie apoteotic printr-un citat din Lucian Boia:

«Un veac mai târziu, Lucian Boia va afirma că Poetul naţional poate fi circumscris de mitul salvatorului sau al personajului excepţional în care simţim nevoia să ne proiectăm. (…). Sfântul Patron al Naţiunii Române şi, în acelaşi timp, unul dintre marile spirite universale. Ne afirmăm în faţa lumii, ne legitimăm în faţa lumii cu Eminescu”.»

După cum știe însă toată lumea care a auzit de Lucian Boia, istoricul este departe de a-l canoniza pe Eminescu; Boia pretinde că nu face decît să descrie formarea unei mitologii și nevoia de mitologie a fiecărei societăți (https://www.lapunkt.ro/2015/11/interviu-lucian-boia-mitul-mihai-eminescu-cum-procedam/).

Mi se pare importantă însă insistența cu care Boia rezervă mitologia poetului Eminescu, nu și gînditorului politic Eminescu, pe care-l consideră un ideolog limitat de temele naționaliste:

„El nu e altceva, în mod esenţial, altceva decît un mare poet. Este, desigur, un ideolog interesant – în termenii şi în perspectiva epocii. Dar lucrurile acestea din urmă trebuie să fie văzute în contextul lor istoric. Şi, cum spuneam, punctele mele de vedere de natură ideologică nu se suprapun aproape deloc cu acelea ale lui Mihai Eminescu. El este, desigur, şi un gînditor politic, dar nu este neapărat un gînditor politic pe gustul meu; ba dimpotrivă, aş spune.” (https://www.lapunkt.ro/2015/11/interviu-lucian-boia-mitul-mihai-eminescu-cum-procedam/)

Pentru un ideolog, orice gînditor politic este la rîndul lui un ideolog. Boia este un ideolog interesat de mecanismul de formare a miturilor pentru a le putea fabrica la rîndul lui, așa cum comuniștii demontau mașinăriile occidentale pentru a le putea recrea. Dar Eminescu este un poet național pentru că a fost un gînditor național, adică un conservator. Iar un conservator nu poate fi un ideolog, după cum o demonstrează Russell Kirk în volumul editat de George Panichas, The Essential Russell Kirk (publicat parțial în Russell Kirk, Imaginația morală, Baroque Books and Arts, 2014). Un conservator nu așteaptă, precum dl Gabriel Liiceanu, „o altă omenire” (http://www.humanitas.ro/humanitas/a%C8%99tept%C3%A2nd-o-alt%C4%83-omenire). Un conservator nu este nici populist, nici elitist (dezbaterea pe această temă opune populismul elitismului ignorînd, din cîte mi se pare, perspectiva conservatoare, vezi http://radioromaniacultural.ro/robert-adam-in-dialog-cu-cristian-preda-la-libraria-humanitas-de-la-cismigiu/). Conservatorul vorbește despre valorile și exigențele reprezentării (vezi pe larg la Mircea Platon, Elitele și conștiința națională, https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/stiinta-istorie-politica/elitele-si-constiinta-nationala/; vezi și https://alexandruracu.wordpress.com/2019/01/11/reactiune/).  

Nu orice critică la adresa elitelor este populistă cîtă vreme este recunoscută și afirmată nu doar nevoia de elite, ci și obligația acestora de a reprezenta „o comunitate a sufletelor, în care sunt incluși viii și morții și cei încă nenăscuți, unită prin ceea ce Aristotel numea prietenie, iar creștinii iubirea de aproape.” R. Kirk, Imaginația morală, p. 343). Din acest punct de vedere, nu sînt convins că ceea ce îi lipsește conservatorismului este sîngele albastru, așa cum insistă dl. Theodor Paleologu în postfața ediției românești a cărții lui Kirk („conservatorismul fără aristocrație este o pură abstracțiune”). Conservatorul este interesat de om și de natura umană, așa că ar prefera ca sîngele omului să rămînă mai degrabă roșu, decît roz sau albastru. Este drept că în virtutea unei culturi a tradiției, conservatorismul a văzut în ereditatea aristocratică un aliat natural, dar nu unul indispensabil. Conservatorismul se poate lipsi de o aristocrație suficientă sieși. Dar nu se poate lipsi de Biserică de vreme ce ordinea în istorie, principiu fundamental al conservatorismului, nu poate fi asigurată decît în relație cu un sens transcendent istoriei.

Din păcate, BOR pare că nu se poate lipsi de elită: reprezentativă, nereprezentativă, oricum ar fi, numai elită să fie. BOR este singura forță din societatea noastră căreia îi trebuie un sînge albastru care nu mai are nevoie de nici o prefacere.
         Ultima strofă a Imnului Național începe cu „Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină”. Privim cu încredere alaiul națiunii române văzîndu-i pe preoți în frunte. Ne este teamă să privim și cu atenție: nu vrem să știm cine este în fruntea preoților. Preferăm să presupunem că preoții continuă să-l urmeze pe Hristos. Și de aceea nu înțelegem de ce am devenit „sclavi iarăși în vechiul nost'pământ.”