„Și i-a întrebat Iisus: Al cui e chipul acesta în inscripţia de pe el? Iar ei I-au zis: Ale Cezarului. Iar Iisus a zis: Dați Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu.”
Marcu 12, 16-17
De regulă, colonizarea unui teritoriu urmează imediat cuceririi lui în scopul asigurării unei stăpîniri îndelungate. Au existat desigur și cuceriri sub forma colonizărilor succesive, realizate în vederea unei ocupări militare ulterioare, cum s-a întîmplat în cazul invaziei anglo-saxone a Britaniei. La noi, puterea politică actuală a fost precedată și pregătită printr-o intensă colonizare culturală orientată împotriva culturii naționale și învățăturii ortodoxe, acuzate de xenofobie, antisemitism, antimodernism și anti-europenism. Dezrădăcinarea generațiilor post-comuniste din cultura națională și din tradiția creștină (conservate de BOR înainte de 1989) a fost necesară re-plantării lor într-o cultură a activismului civic global care asumă virtuțile mesianismului „bun”, opus declarativ mesianismului comunist „rău”, însă tot mai asemănător cu acesta prin manifestările și obiectivele utopice urmărite.
Contrar așteptărilor, nu doar că majoritatea ierarhilor și teologilor ortodocși nu a denunțat această acțiune evidentă de desființare a viziunii ortodoxe tradițională, dar a și sprijinit-o nemijlocit atît prin sprijinul acordat intelectualilor implicați în acest program de colonizare spirituală, cît și prin asumarea personală a unui discurs ambivalent care în timp ce critica deschis dogmele umanismului secular (toleranță, diversitate, incluziune), îl consolida tacit prin recomandarea „deschiderii” față de o cultură occidentală aflată într-o gravă criză spirituală, prin adaptarea la noua paradigmă educațională (care include în mod necesar, pe lîngă educația sexuală și educația digitală, un concept cuprinzător care nu se referă la educația online în primul rînd, ci la un nou tip de educație, vezi la https://www.scoalaclasica.com/copy-of-predarea-matematicii-in-cic) și prin disponibilitatea declarată de a negocia termenii creștinismului ortodox tradițional (vezi în acest sens ușurința cu care ierarhia BOR a preferat modernizarea în spirit occidental a satului românesc în locul redescoperirii și salvării lui potrivit modelului tradițional. Scriu despre toate aceste aspecte de un număr considerabil de ani, un efort cu atît mai dureros cînd descoperi de pildă că un intelectual care a făcut din eutanasierea Mioriței un gest eliberator și din plecarea românilor la muncă în străinătate cu prețul dezmembrării sau dezrădăcinării familiilor un „dar al libertății” ne mărturisește încîntat că o carte i-a fost „tradusă impecabil în limba italiană de …, fiica unui preot român din Modena, credincioasă ortodoxă și pasionată de filologie” https://www.notabn.ro/biserica-oile-pierdute-si-revolutia-social-media-interviu-cu-mihai-neamtu/).
Într-un timp relativ scurt, această comunitate colonizată spiritual a preluat în România controlul intelectual al realității, afirmînd libertatea, capacitatea și obligația individului educat de a redefini realitatea. Individului needucat (adică necolonizat) îi rămîne să aleagă între adaptarea la o realitate nouă, fluidă (noua normalitate) și contestarea ei în stradă. În ambele cazuri, el își pierde libertatea, cea interioară în primul caz, cea exterioară în celălalt, cînd devine în mod necesar un „terorist” întrucît îi lipsește legitimitatea contestării – nu pentru că este needucat, ci pentru că actul însuși al contestării conceptului de „realitate redefinibilă” este unul criminal întrucât este fraudulos ontologic. După cum avea să descopere însă foarte curînd comunitatea #Rezist, nu oricine se poate bucura de privilegiul redefinirii realității, ci numai cei care dețin, pe lîngă puterea spirituală de a redefini lucrurile, puterea politică de a impune prin forță noile definiții. Restricțiile legate de obligativitatea purtării măștii și distanțarea fizică, campania de vaccinare sub presiune psihologică, aprecierea arbitrară a gravității epidemiei (lipsită de pericol la alegeri, dar periculoasă la slujba de Înviere din 2020), transformarea pandemiei într-un caz de forță majoră care exonerează autoritățile de orice formă de responsabilitate sunt semnale evidente că, spre surprinderea lor, cei care au contribuit prin protestele din 2018-2020 la victoria actualui regim Iohannis se află de aceeași parte a gradului cu bătrînii știrbi, analfabeții funcțional și fundamentaliștii ortodocși. Furia actuală a protestatarilor #Rezist din aceste zile ține așadar pe de o parte de faptul că sunt incluși în discursul autorităților în tabăra deplorabililor, adică a adversarilor lor din ultimii doi, trei ani. Foarte probabil, un alt motiv de indignare provine din eșecul încercării lor de a redefini gardul după care au fost izolați strategic de mass media și pe care ei, rezistenții, l-au ridicat inițial pentru a-i închide acolo pe toți cei care nu erau liberi, frumoși și tineri (tineri fie doar și în spirit, precum domnul Mihai Șora).
Statul mixt, analizat de Machiavelli în capitolul III din Principele, poate fi întîlnit în cele două situații determinate de existența, respectiv absența unor elemente comune între cele două state, cel cucerit și cel care a fost cucerit. Statele din primul caz sunt
„foarte ușor să le ții în stăpânire, mai cu seamă dacă nu sunt obișnuite a trăi în libertate; iar pentru a domni asupra lor în deplină siguranță, este de ajuns să faci să se stingă neamul principelui care le stăpânea. În ce privește celelalte lucruri, este destul să păstrezi vechile condiții, iar moravurile să fie asemănătoare, pentru ca oamenii să trăiască în liniște, precum am văzut că au făcut Burgundia, Bretagne, Gasconia și Normandia, care de multă vreme s-au unit cu Franța; și cu toate că există unele nepotriviri de limbă, totuși moravurile sunt aceleași și oamenii pot trăi ușor unii cu alții.”
Deși aparent ne aflăm în această situație, este important să înțelegem că, de fapt, în ciuda teritoriului și limbii comune pe care o împărtășim cu cei care ne-au cucerit, ne aflăm în cel de-al doilea caz, în care cuceritorii noștri sunt diferiți de noi „prin limbă, obiceiuri și orânduire” de vreme ce suntem separați de moduri opuse de înțelegere a realității. De pildă, pentru vechea populație românească, familia este clar definită prin legea naturală, rațiune și Revelație. Pentru noua populație, familia este o realitate care poate fi definită de oricine așa cum dorește. Ne confruntăm cu o nouă normalitate a cărei premisă fundamentală afirmă că realitatea este redefinibilă, convingere în numele căreia intelectualii grupați în jurul Dilemei, New Europe College și Humanitas au încercat și au reușit să desființeze o întreagă cultură românească tradițională întemeiată pe vocația omului de a recunoaște și afirma adevărul, o cultură întemeiată adică pe intuiția, confirmată istoric, că realitatea este deja definită prin însăși natura ei creată. Pentru a complica lucrurile și mai mult, conceptul teologic de „interval” elaborat de Andrei Pleșu a fost preluat și consolidat în mediul ortodox prin contribuția clericilor și mirenilor educați, fiind aplicat înțelegerii „misterului” și „tainei” într-un fel menit să împiedice orice revendicare întemeiată atît a Adevărului revelat, cît și a adevărului lucrurilor. Creștini ortodocși mai simpli, care nu au citit vreo pagină scrisă de Andrei Pleșu, au ajuns astfel să justifice relațiile homosexuale în numele „tainei” familiei sau a omului (am mai întîlnit și versiunea smerit-perversă în replica „cine sunt eu ca să-i judec?”)
În felul acesta, definiția „tare” a realității este rezervată intervalului, adică „misterului”, care ar proteja adevărul într-o „corolă de minuni” inaccesibilă omului, inaccesibilă așadar definirii și recunoașterii unei întemeieri absolute. Misiunea omului se reduce la modelarea „creatoare” a realității „slabe” (ordinea existenței istorice), lipsită de orice determinări obiective și mai ales de o întemeiere ontologică. În aceste condiții, rostirea adevărului este percepută inevitabil ca o judecată, ca o formă de violență extremă, inumană, ca o formă de teroare. Teritoriul mixt în care am ajuns să locuim după 30 de ani de cultivare a neghinelor dilematice în ogorul certitudinilor fundamentale este format din aceste două teritorii distincte: cel al realității definite și cel al realității redefinibile. În funcție de principiile împărtășite (fie realitatea este determinată de legi fizice și morale universale care trebuie recunoscute și respectate, fie realitatea este o ordine nedeterminată, pe care sunt liber să o inventez și să o redefinesc la nesfîrșit), România este împărțită între două regate, două principate. Înainte de a vorbi despre principii (prinții) lor, aș continua cu o precizare în plus în legătură cu locuitorii vechi și noi ai celor două teritorii care alcătuiesc statul nostru mixt de astăzi.
Colonizatorii, locuitorii noi, reprezintă varianta recomandată și preferată de Machiavelli celorlalte două forme de ocupație, mutarea ocupanților în teritoriul ocupat (cum au procedat otomanii în Grecia) și aducerea masivă de trupe:
„Celălalt mijloc mai bun este de a întemeia colonii în unul sau două locuri, care să fie un fel de centre de legătură ale acelor teritorii cu statul; în adevăr, trebuie să foloseşti acest mijloc sau, dacă nu, să ţii acolo o armată de cavalerie numeroasă, precum şi pedestraşi. Coloniile nu cer multă cheltuială; principele înfiinţează colonii şi le întreţine acolo fără cheltuială sau cu una prea mică, şi face rău prin aceasta numai acelora cărora le ia ogoarele şi casele pentru a le da noilor locuitori, care sunt însă numai o foarte mică parte din noul stat; aceia cărora le-a făcut rău nu vor fi niciodată primejdioşi, deoarece sunt răzleţi şi săraci, iar toţi ceilalţi, întrucât nu au avut nimic de suferit, pe de o parte, vor trebui să fie supuşi şi cuminţi, iar pe de altă parte, vor trebui să se ferească de a nu greşi, de teamă să nu li se întâmple şi lor ceea ce s-a întâmplat celor care au fost jefuiţi de bunuri. Concluzia mea este, aşadar, că aceste colonii nu costă bani, că ele sunt credincioase statului şi fac prea puţin rău cuiva; iar cei care au avut de suferit din pricina lor nu pot deveni primejdioşi deoarece sunt săraci şi răzleţi, după cum am mai spus.” (Principele, trad. Nina Façon, Editura Mondero, 1999, p. 16-17)
Colonizatorii își dispută meritul protestelor cu AUR și organizațiile care se declară ortodoxe și naționaliste. Ei se simt înșelați de principele și facțiunile pe care le-au adus la putere și doresc să li se recunoască meritele și contribuția. Vor să se bucure în continuare de libertatea de a redefini și mai ales recrea realitatea. Pe de altă parte, nu cred că România poate fi luată înapoi de oameni care nu sunt conștienți de hotarul realității care a ajuns să împartă țara, comunitățile și chiar familiile noastre. România nu poate fi eliberată de oameni care nu știu cine a ocupat-o. Problema nu este că vechea populație este alcătuită, în termenii lui Machiavelli, din indivizi „răzleți și săraci”. Am putea fi la fel de bine solidari și înstăriți, fără ca lucrurile să se schimbe în bine. Printre cei care susțin protestele nu sunt doar oameni interesați de vizibilitate și nici lideri de partid care speculează șansa de a deveni niște adversari credibili ai actualei puteri, ci și destui oameni care nu și-au pierdut încă simțul realității. Dar cîtă vreme nemulțumirea față de măsurile restrictiv-punitive impuse de autorități nu este însoțită de conștientizarea pericolului reprezentat de această viziune nimicitoare întemeiată pe ideea că realitatea poate fi redefinită, o idee contrară rațiunii, experienței imediate și tradiției umane, nu există nici o șansă de eliberare a României. Arbitrarul deciziei politice este făcut posibil de arbitrarul unei decizii metafizice, prin care s-a hotărît că adevărul depinde de om, nu omul de adevăr. Toate fenomenele ideologice contemporane (ideologia de gen, BLM, MeToo) au fost făcute posibile de această premisă fundamentală, aproape total ignorată în spațiul nostru cultural, în ciuda opoziției susținută față de expresiile ei ideologice.
Ogoarele și casele, proprietățile care ne-au fost luate după 1990 nu mai sunt cele din acte, ci comorile din conștiință: ele sunt constituite de ordinea adevărată a lucrurilor și cuvintelor, transmisă în cadrul unei tradiții a adevărului. Adevărata libertate nu este în primul rînd libertatea de a ieși din casă la orice oră, ci libertatea de a recunoaște realitatea și de a acționa în acord cu ea și doar întrucît există libertatea de a ne acorda realității, noi putem revendica libertatea de a ieși din casă (părerea mea este că interdicțiile orare de circulație reprezintă o formă de șantaj cu rolul de a determina vaccinarea mai rapidă a cetățenilor: „vreți să ieșiți din casă? Bine, atunci vaccinați-vă!”) Aceasta este libertatea care ne este refuzată de 75 de ani. Din păcate însă, protestele recente nu sunt contestate în numele libertății de a participa la realitate, ci în numele dreptului de a ne adapta la o realitate definită de colonizatori și, eventual, de a dobîndi dreptul de a participa la redefinirea realității (de pildă, prin „creștinarea” legionarismului, deși, după cum am menționat mai sus, nu orice realitate poate fi redefinită în cadrul noii normalități). În măsura în care interdicțiile (obligativitatea purtării măștii, în curînd foarte probabil și a vaccinării, restricțiile de circulație) limitează accesul societății la definirea realității, contestarea lor solicită implicit dreptul și puterea de a participa la acest proiect global. De pildă, ideea împărtășită de majoritatea protestatarilor, că poporul nu poate fi reprezentat de un parlament ales de numai 30% dintre alegători, ci de cei care protestează în stradă pentru drepturile și libertățile poporului este una pe cît de greșită, pe atît de periculoasă. Pentru că, lăsînd deoparte faptul că cei care protestează nu reprezintă nici măcar 30% dintre alegători, avînd astfel o reprezentativitate încă și mai redusă decît a parlamentarilor, poporul nu poate fi reprezentat de oameni pe care nici măcar nu-i cunoaște și pe care nici măcar nu poate refuza să-i aleagă, așa cum îi permite procesul electoral. Prin urmare, ceea ce este deturnat și confiscat cu ocazia acestor proteste este însăși voința populară. Un astfel de raționament pretinde în mod abuziv că a primit mandatul populației și că protestatarii sunt prin urmare îndreptățiți să vorbească în numele populației.
Ce-i dăm Cezarului, ce-i dăm lui Dumnezeu? Cezarului îi dăm o parte din ceea ce avem, pentru ca restul să ne rămînă împreună cu tot ceea ce suntem. În România însă, numeroși oameni i-au dat Cezarului mai ales partea mai bună din ceea ce erau ei, nu din ceea ce aveau: speranțele lor, credința lor, iubirea lor. Cezarul tocmai îi salvase de răul absolut, PSD, ceea ce făcea din Cezar binele absolut, căruia nu poți decît să i te dăruiești, trup și suflet. Între timp, Cezarul a încetat să mai fie perceput drept binele absolut, iar oamenii sunt din nou pregătiți să-și deschidă sufletele următorului Cezar, care de data aceasta va fi cu siguranță cel bun: „... oamenii îşi schimbă bucuros stăpânirea în credinţa că vor avea alta mai bună, ceea ce îi face să ridice armele împotriva celui care domneşte asupra lor; dar se înşeală, pentru că experienţa le arată apoi că starea lor a devenit de fapt mai rea.” (Principele, capitolul 3)
Pe dinarul cu care evreii plăteau taxa romanilor în vremea lui Iisus scria „Cezarul Augustus Tiberius, Fiul Divinului Augustus” (https://en.wikipedia.org/wiki/Tribute_penny). Libertatea închinării în templu nu era împiedicată de obligația de a plăti taxe. Libertatea închinării este împiedicată doar de păcat și de nerecunoașterea realității, altfel spus, de nerecunoașterea adevăratei libertăți. Tocmai în condițiile acestei nerecunoașteri a realității ajunge Cezarul la un moment să pretindă recunoașterea sa ca Dumnezeu, stăpînind nu doar peste ceea ce avem, ci și peste ceea ce suntem. Dacă vrem să ne luăm țara înapoi, ar trebui să începem prin a lua realitatea în serios.
Peste aproape o lună vom sărbători din nou
Învierea Fiului Întrupat al Tatălui. Chipul și numele Lui sunt înscrise în
inimile noastre. Nimeni nu le poate lua de acolo, dar le putem uita și ne putem
pierde odată cu uitarea lor. Și întrucît nu chipul Cezarului este întipărit în
noi, ci chipul Fiului, noi nu putem fi salvați niciodată de nici un Cezar, ci
numai de Fiul, Principele nostru.
