„București, ianuarie 1958.
La un colț dau de Mihail Avramescu. E în civil, complet ras, fără pălărie, poartă o scurtă și un pulover cu guler rulat. Pe fața de culoare cenușie i se citește amărăciunea: soția a obținut divorțul, nu mai are parohie, e sărac, descumpănit, compromis.
Cred că așteaptă pe cineva, oricum mă reține și-mi spune că orice ar fi și s-ar întîmpla, rămîne ortodox pînă la sfîrșit. Apoi mă ia de braț și însoțindu-mă îmi face o profesiune de credință guenonistă.”
(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 344.)
Evreii, ereticii și schismaticii pot afla care sunt condițiile în care pot fi primiți în Biserică deschizînd Molitfelnicul, care se încheie prin rînduiala „Primirii la ortodoxie a celor de alte credințe” (cel puțin în ediția a cincea, din 1992). Nu am verificat în ce măsură edițiile mai noi ale Molitfelnicului mai includ acest capitol, însă am descoperit că ediția din 1834 (https://www.sufletortodox.ro/arhiva/carti-documente/Molitfelnic%201834.pdf) este chiar mai cuprinzătoare decît cea din 1992, fiind avuți în vedere în plus și musulmanii, dar și cei care „se reîntorc la Ortodoxie, de la care mai înainte se lepădase”. Rînduiala îi vizează pe cei care deși au fost ortodocși, au trecut la o confesiune protestantă „prin necunoștință copilărească ori prin silă tiranică”. Problema actuală este însă că în ciuda faptului că au rămas în Biserică, cei mai mulți ortodocși nici măcar nu știu că au pierdut adevărata credință și că mărturisesc de fapt o credință mincinoasă. Ei ar putea fi lesne întorși la credință prin spovedanie, însă cei mai mulți preoți se mulțumesc să asculte doar recunoașterea păcatelor individuale, fără să încerce să-i descopere credinciosului care este adevărata cauză a păcatelor acestuia: o pseudo-credință.
Se presupune în mod greșit și cu efecte ucigătoare pentru sufletele credincioșilor că simpla participare la slujbe reprezintă semnul unei credințe lucrătoare, dar ar fi suficient ca preoții să reia la spovedanie întrebările introductive prevăzute în rînduiala Spovedaniei pentru ca o astfel de iluzie să fie risipită pe loc. Pentru că ortodocșii de astăzi au încetat să mai fie încredințați de toate acele adevăruri de credință precizate în întrebările respective. Sunt tot mai puțini credincioșii care cred că există o înviere din morți, că iadul este veșnic, că Biserica Ortodoxă reprezintă Biserica cea una și, mai ales, care cred „cu adevărat în Sfînta și de viață făcătoare Treime”. După cum am atras atenția de-a lungul timpului pe acest blog, ortodoxia românească de astăzi, lăsată necurățată și necurățită prin cuvîntul lui Dumnezeu „viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri” (Evrei 4, 12), s-a părăginit, transformîndu-se într-un mediu fertil pentru o serie întreagă de culturi invazive: a apărut între timp o robustă ortodoxie neolegionară, o prosperă ortodoxie neoliberală, o roditoare ortodoxie neognostică, tulpina masonică se strecoară printre ușile împărătești eliberată de condiția discreției, în timp ce ortodoxia psihoterapeutică, secularistă, ecumenistă și fundamentalist-apocaliptică, ca să le menționez doar pe cele vizibile imediat în publicațiile bisericești sau în mediul online, se înalță pe zidurile ortodoxiei precum Arborele lui Iesei.
Sub pretextul unei pandemii benefică pentru politicieni și corporațiile din domeniul medical, populația a suportat măsuri discriminatorii care i-au afectat nu doar nivelul de trai, ci și viața religioasă. Suprapunerea acestei pandemii cu un regim politic ostil în mod evident Bisericii Ortodoxe Române ar fi trebuit să-i facă pe cler și pe credincioșii laici să caute să afle care este lipsa sau căderea din viața noastră pentru care boala și răutatea politicienilor au venit peste noi în primul rînd. Acest examen de conștiință al ortodoxiei românești a lipsit însă, iar cu cît va întîrzia mai mult, cu atît se vor înăspri și măsurile luate împotriva noastră. Este bine că ne căutăm vindecarea și ajutorul în Biserică, dar harul lui Dumnezeu nu ne poate ajuta cîtă vreme nu ne recunoaștem necredința sau ne-dreapta credință. Noi vrem ajutorul, dar ajutorul pe care-l vrem este mai degrabă o minciună pe care ne-o spunem unii altora: răul va trece de la sine, trebuie doar să avem răbdare și nădejde în Dumnezeu. În realitate, după cum sublinia părintele Schmemann,
„Pentru creștinism, criteriul nu este ajutorul. Adevărul este criteriul. Scopul creștinismului nu este de a-i ajuta pe oameni împăcându-i cu moartea, ci de a revela Adevărul despre viață și moarte, pentru ca oamenii să poată fi mântuiți de către acest Adevăr. Mântuirea însă, nu numai că nu este identică cu ajutorul, ci este, de fapt, opusă lui. Creștinismul este în conflict cu religia și cu secularismul, nu pentru că acestea oferă „ajutor insuficient”, ci tocmai pentru că acestea „sunt de ajuns”, pentru că „satisfac” nevoile oamenilor. Dacă scopul creștinismului ar fi să înlăture de la om teama morții, să-l împace cu moartea, atunci nici nu ar fi nevoie de el, întrucât alte religii au făcut aceasta, într-adevăr, mai bine decât creștinismul. Iar secularismul este pe cale să producă oameni în stare să moară cu bucurie, cu toții împreună – și nu doar să trăiască – pentru triumful Cauzei, oricare ar fi aceasta.” (Pentru viața lumii, Basilica, 2012, p. 127)
Înainte ca autoritățile să le ceară liderilor creștini să susțină vaccinarea populației, creștinii – clerici și laici deopotrivă – transformaseră deja Biserica într-o organizație terapeutică. Faptul a fost demonstrat nu doar prin identificarea în cursul anului trecut a Sfintei Împărtășanii ca „vaccin” și „medicament al nemuririi” (este adevărat că expresia îi aparține Sfîntului Ignatie Teoforul, dar aceasta nu înseamnă că sensul Euharistiei era redus în epoca apostolică la această interpretare), ci în reducerea tuturor Tainelor la un ajutor pentru trup, un mijloc ieftin și sigur de a dobîndi sănătatea trupească, așa cum se-ntîmplă în special cu Botezul, cerut din motivul exclusiv al întăririi sănătății bebelușului. Or, toată miza în ortodoxie nu este trupul nostru, ci trupul Bisericii, la care participăm cu trupul, cugetul și sufletul nostru. Prin Sfintele Taine, persoana credinciosului ia, primește și devine un Trup în afara căruia nu este viață.
De peste două decenii, învățătura de credință ortodoxă a devenit facultativă. Poate că doar o minoritate împărtășea la vremea respectivă distincția dintre adevăr și iubire a dlui Patapievici („Criteriul competenţei dogmatice nu-mi spune mare lucru, aşa că disputele legate, spre pildă, de filioque îmi par în afara spiritului de iubire şi de dăruire care ar trebui să emane din definiţia ortodoxiei.” Politice, Humanitas, 2002, p. 227). Astăzi, însă, întîlnim afirmații asemănătoare printre ierarhi și teologi ortodocși; profesori ortodocși de religie îi sfătuiesc pe elevi să-și aleagă religia la maturitate, în cunoștință de cauză. Iar tot mai mulți laici renunță să-și mai boteze copiii, chiar și cu riscul major ca micuții să răcească, respectîndu-le în schimb libertatea alegerii de mai tîrziu. Ce ar putea risca copiii lor nebotezați mai mult decît o banală răceală? Mîntuirea? Puțin probabil. După cum știu cititorii fideli ai cotidianului Lumina al Patriarhiei, mîntuirea este un obiectiv important al dezvoltării personale, elaborată de fiecare dintre noi potrivit principiilor care ni se potrivesc din literatura self-help care ne ajută să creștem emoțional și spiritual.
Și cu toate că acesta este un fenomen larg răspîndit în BOR, el nu a fost din cîte știu semnalat public de nici un ierarh sau profesor de teologie. Recent, părintele Ciprian Grădinaru a dezmințit știrea difuzată inițial de Agerpres și preluată de Basilica, potrivit căreia ar fi susținut vaccinarea anti-covid. Ei bine, acest episod a provocat reacții puternice din partea unor grupuri (care, dacă nu ar fi atît de caricaturale, ar putea fi numite conservatoare), de parcă în joc ar fi fost o definiție dogmatică. Dar indignarea față de folosirea credibilității părintelui Grădinaru într-un domeniu care nu angajează credința, în timp ce deformarea constantă a credinței ortodoxe în legătură cu misiunea Bisericii și constituția omului a fost din 1990 încoace ignorată fără remușcări, este un simptom al unei credințe înstrăinată și falsificată, incapabilă să mai discearnă între principal și secundar. Modul necinstit în care autoritatea duhovnicească a părintelui Grădinaru a fost folosită pentru a justifica campania de vacinare anti-covid corespunde modului aberant în care creștini confuzi și speriați se folosesc de autoritatea duhovnicească a părintelui pentru a se împotrivi vaccinării.
Iar noi nu știm de ce îngăduie Dumnezeu apariția unui regim politic potrivnic ortodoxiei și o pandemie care în mîinile nelegiuiților poate deveni pînă la urmă cu adevărat mortală. Poate că o îngăduie pentru ca ortodocșii să se reîntoarcă la Ortodoxia de care s-au lepădat fără să o știe.
