Dintr-un text al lui Alexandru Racu, care ne amintește cum stăm: „De fapt, în vremurile astea, a devenit mare performanță simplul fapt de a fi normal la cap, de a avea un dram de bun simț și discernământ. Nu sfânt și nici măcar foarte virtuos, acestea fiind deja idealuri foarte îndepărtate, ci doar normal a ajuns mare lucru să fii.” (https://alexandruracu.wordpress.com/2021/05/13/tacerea-din-biserica/).
După cum știe însă foarte bine și Alex, normalitatea depinde de sfințenie și virtute pînă într-acolo încît coincid. O subliniază și el în mod explicit atunci cînd menționează responsabilitatea duhovnicilor pentru comportamentul public al credincioșilor.
De regulă, majoritatea duhovnicilor le recomandă credincioșilor să tacă în general și mai ales în public în legătură cu aspectele care ar putea implica Biserica în vreun fel sau altul. Viața creștină se reduce, în practica îndrumării duhovnicești, la post, rugăciune și milostenie. Creștinul nu trebuie decît să trăiască în pace cu toată lumea, orice ar spune sau ar face lumea, uitîndu-se astfel că „prietenia lumii este dușmănie față de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu.” (Iacov 4, 4). Lot a voit să trăiască în pace cu lumea, continuînd să locuiască netulburat într-una dintre cele mai stricate localități din lumea veche.
Vremurile pe care le trăim ne arată însă că normalitatea se pierde odată cu sfințenia. Desigur, sfințenia este ascunsă, smerită, lăuntrică. În schimb, normalitatea este publică, evidentă și mai ales scandaloasă, tocmai pentru că reprezintă sfințenia și nu este posibilă în afara sfințeniei. Hristos nu a fost condamnat la moarte pentru că a fost sfînt, deși era indiscutabil întruchiparea sfințeniei. A fost condamnat la moarte pentru că era singurul om normal din cea mai stricată dintre lumile posibile. În această lume anormală creștinii trebuie să trăiască sfințenia lui Hristos și să-I iradieze normalitatea pînă la sfîrșitul veacurilor.
Completare
ulterioară, 19:30: pentru Max Picard, legătura dintre normalitate și
sfințenie, dintre firesc și religios depinde de legătura dintre oameni, de
posibilitatea trăirii sfințeniei și a recunoașterii, întîmpinării și
prelungirii ei în lume: „[...] e de-ajuns, ba
chiar e bine dacă numai câțiva oameni, puțini, dintr-un popor se îndreaptă cu o
intensă tensiune lăuntrică spre religios, e de-ajuns, fiindcă aceștia puțini
iau asupra lor tensiunea în locul celorlalți, cei puțini sunt însărcinații
celorlalți, ceilalți având însă și ei o sarcină: ei iau asupra lor, în locul
celor puțini, sarcina de a întâmpina religiosul ca pe ceva firesc. Așa ceva e
posibil numai acolo unde oamenii mai trăiesc legați unii de alții, astfel încât
cei puțini să se poată îngriji de ceea ce e important pentru toți, iar cei
mulți de ceea ce e important pentru cei puțini, în Italia mai existând încă
această legătură între oameni.” (Max Picard, Lumea
distrusă și lumea indestructibilă, Limes, 2020, p. 29)
