„Mă iubesc pentru ce sunt. Îmi iubesc modul meu agresiv de a mă plînge în permanență, îmi iubesc starea mea mizerabilă de autocompătimire sufocantă. Iubesc faptul că sunt nevrotică și mă aștept ca toată lumea să mă respecte, chiar dacă nu-i ofer nici un motiv pentru asta. Sunt eu. Sunt specială. Sunt înnebunită după felul în care sunt.”
Autodescrierea personajului interpretat de Hugh Laurie cu 30 de ani în urmă într-un număr comic (https://www.youtube.com/watch?v=yhcR1g09YxI) a devenit între timp cheia unei vieți fericite. A glumi pe seama acestui fel de om sau, cum declară Stephen Fry în finalul scheciului, a simți că te face să vomiți, dovedește în lumea de astăzi o inumană lipsă de iubire.
Însă cu cît omul se iubește mai mult, cu atît devine mai monstruos și prin urmare mai greu de iubit. De fapt, el ajunge pînă acolo încît nu mai reușește să se iubească nici măcar pe sine. Nu doar pentru că iubirea dispare atunci cînd este abuzată, ci și pentru că acest om descoperă cît de respingător a devenit între timp. El suferă pentru că nu se mai poate iubi și pentru că știe că iubirea celor din jur este la fel de lipsită de substanță ca propria lui iubire, fiind în realitate doar o expresie a solidarității în suferință a unei societăți de narcisiști.
Omul este făcut să dăruiască și, în mod special, să se dăruiască. Nu poate face acest lucru fără iubire. Darul este corpul iubirii. Fără iubire, darul este mort și este numit dar numai în mod impropriu.
Omul nu se poate dărui lui însuși așa cum Dumnezeu nu se poate dărui lui însuși. De aceea Dumnezeu trebuie să fie Treime, după cum insista Sf. Dumitru Stăniloae. Și tot de aceea, Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie. Persoana umană se dăruiește persoanei umane, pregătindu-se astfel pentru experiența dăruirii reciproce dintre persoana divină și cea umană. Alternativa este iadul, adică ordinea celor care își rezervă darul și dăruirea exclusiv pentru ei înșiși.
