Omul nou și inteligența lui artificială (II)

 

Pentru că omul este o operă de artă, a te împlini ca om este o artă. În creștinism această artă constă în căutarea realizării asemănării noastră cu acel chip după care am fost făcuți. Omul natural caută prin urmare să fie cît mai natural, adică cît mai credincios naturii sale, prin raportarea sa permanentă la natura lui stabilă. Dimpotrivă, omul artificial este cel care, prin înstrăinarea de propria natură, de chipul său, ajunge la o falsă asemănare. O cultură care cultivă neasemănarea este o cultură artificială, iar asemănarea spre care tinde este realizată printr-o artă, adică printr-un artificiu care înlocuiește naturalul, deci printr-o artă artificială. Arta tradițională poate deveni la rîndul ei artificială atunci cînd în loc să reflecte modelul adevărului, se copiază pe sine, reducîndu-se la propria ei aparență anulîndu-se astfel pe sine odată cu uitarea modelului ei.   

Toți acești specialiști în cibernetică și în noile tehnologii mi se par atît de jalnici în discursul lor rostogolit în bucla îndemnurilor la precauție și discernămînt, încît seamănă mai degrabă cu niște inteligențe artificiale depășite moral. Le scapă cu totul faptul că înainte ca omul să fie amenințat de o inteligență artificială care ar putea dobîndi conștiință de sine și autonomie, el este amenințat de un model artificial de gîndire care a pus deja stăpînire pe mintea omului. Problema nu este că inteligența artificială este printre noi, ca nou tip de mașină, ci că funcționează deja în noi, în mintea noastră. Omul a dobîndit o inteligență artificială din clipa în care gîndirea lui a fost convertită la un model de gîndire non-uman.

Arta și tehnica

 

Criza în care se afundă tot mai mult omul de astăzi este determinată de transformarea tehnică a omului. Omul tehnic este omul care percepe vocația ca pe o limitare. Din acest motiv, o refuză ca pe o diminuare a umanității sale, în virtutea credinței că poate fi orice vrea.

Aparent paradoxal, tehnicizarea omului a fost determinată de credința modernă, inaugurată în Renaștere, în natura artistică a ființei umane, a cărei dogmă fundamentală afirma că omul este propria sa creație, că omul este ființa care se creează pe sine. Această premisă magică în esența ei a transformat radical înțelegerea naturii umane, influențînd chiar și viziunea creștină despre lume și om. În special în ultimii trei ani am putut observa cu tristețe ușurința cu care numeroși credincioși ortodocși au susținut pretențiile acestei gîndiri magice deghizată în știință de a redefini scopul și sensul ultim al omului; îi invit să recitească ultimul capitol din cartea lui C. S. Lewis, The Abolition of Man, unde Lewis vorbește despre știința modernă ca despre o rafinare a gîndirii magice:

 

„There is something which unites magic and applied science while separating both from the wisdom of earlier ages. For the wise men of old the cardinal problem had been how to conform the soul to reality, and the solution had been knowledge, self-discipline, and virtue. For magic and applied science alike the problem is how to subdue reality to the wishes of men: the solution is a technique; and both, in the practice of this technique, are ready to do things hitherto regarded as disgusting and impious – such as digging up and mutilating the dead.”  (C. S. Lewis, The Abolition of Man, Harper, 2015, p. 78.)

 

De fapt, după cum Lewis a arătat de-a lungul întregii lucrări, spiritul științei moderne se manifestă mai ales în domeniile activității umane orientate mai degrabă spre cei vii decît spre cei morți, în vederea uciderii și mutilării celor vii prin eliminarea sufletului lor. Acuzația adusă de unul dintre marii sataniști ai vremurilor de astăzi, Philip Pullman, potrivit căruia creștinismul ar urmări în mod programatic să-i lipsească pe oameni de propriul suflet, este evident o falsificare grosolană: de lucru acesta nu este vinovat creștinismul, ci doar creștinii (inclusiv ortodocși) tehnicizați, al căror număr sporește pe măsură ce ei înșiși se lasă înșelați de tehnica mîntuirii sufletului.

Odată ce omul își poate atribui singur un sens și un scop propriu, odată ce libertatea omului încetează să mai fie un exercițiu de urmărire a unui sens și scop dăruite de Creator, realizarea sensului și a scopului încetează să mai fie o artă, transformîndu-se într-o tehnică. În porunca dată lui Adam, Dumnezeu îi dăruiește de fapt omului arta de a recunoaște și evita capcana – ispita – tehnicii. Tehnica face ca lucrurile să pară mai ușoare prin simplul fapt că lucrează în locul omului. Însă odată cu această performanță, omul este înlocuit în el însuși.

Îmi dau seama că ceasurile sunt cam tîrzii, așa că nu voi insista în această direcție. Mă voi mulțumi doar să subliniez că atunci cînd se vorbește despre absența sensului omului de astăzi se ignoră faptul că absența sau refuzul sensului constituie declarațiile fundamentale ale drepturilor omului tehnicizat. Absența sensului este o condiție obligatorie a demnității omului de astăzi și doar în virtutea recunoașterii acestei absențe a sensului, omul de astăzi își poate da singur sensul care-i convine.

Transformarea magică a artei în tehnică se poate vedea în toate domeniile vieții omului de astăzi, nu doar în știință: în educație, în religie, în politică, în medicină, în cultură, în agricultură, în sport, în sex, în artă, în gastronomie. Prin tehnică, oricine poate face orice. Iar avantajul acestui tîrg al magicianului, cum l-a numit C. S. Lewis („the magician’s bargain”), este că nici măcar nu-ți mai poți da seama că lucrurile făcute în felul acesta nu mai au nici gust, nici culoare, nici lumină. „Magicianul”, adică omul tehnicizat, și-a pierdut el însuși gustul odată cu sufletul. Omul tehnicizat a pierdut arta de a fi om: a devenit în schimb ceva care poate fi orice altceva.   

Carl Dennis: În drum spre școală

 

Notă: Contrar așteptărilor oferite de titlul poemului, Dennis nu vorbește aici despre nostalgia anilor de școală. Nu vorbește nici despre școală ca instituție de educație, ci despre școala adevărată, omisă de școala instituțională, deși educația ar trebui să ne pregătească pentru această școală a vieții. Școala vieții nu este despre cum să te descurci în viață, ci despre cum să vezi. Educația adevărată nu trebuie doar să informeze ori să explice. Informează și explică pentru a arăta. Educația adevărată este o dezvăluire, o aducere în prezență. Dacă școala clasică ne deschide ochii, școala actuală ni-i închide. Dar lucrul cel mai grav nu este că școala de astăzi nu mai arată, ci că interzice vederea.

Parcurgînd „drumul spre școală” din poemul lui Carl Dennis, putem descoperi grozăvia mortală a sistemului public de educație din România, transformarea școlii într-un scut menit să-i protejeze pe elevi de adevăr, de frumusețe și de tot ceea ce cuprinde viața adevărată.

Poemul lui Carl Dennis, “On the Way to School”, a fost publicat inițial în revista Poetry, ianuarie 1984, p. 197, disponibil online la https://www.poetryfoundation.org/poetrymagazine/browse?contentId=35682 și a apărut ulterior în volumul The Outskirts of Troy , William Morrow & Co, 1988, https://www.amazon.com/Outskirts-Troy-Carl-Dennis/dp/0688077560 . Traducere de Gheorghe Fedorovici.

 

 

Carl Dennis: În drum spre școală

 

Chiar și un iubitor al adevărului gol trebuie să recunoască

Aceasta nouă fațadă zugrăvită pe clădirea înaltă

Este o reală îmbunătățire în raport cu fața inexpresivă,

Coloane și capiteluri proaspăt aplicate

Cu fronton de aur și o friză.

Ornamentele par să plutească peste cărămizile simple

Ca un vis încețoșat, o recunoaștere

A măsurii frumuseții omisă de cărămizi.

 

Pînă și arta care își amintește să cuprindă frumusețea în construire

Trebuie să se limiteze la o singură temă și să excludă

Cele mai multe dintre adevărurile frumoase disponibile,

La fel și epopeea pe care îmi place să o predau în fiecare toamnă

Cea în care marea bătălie încă fierbe,

Dovedind cu fiecare oră cît de mîniat este Ahile.

Prietenii lui continuă să piardă și el tot nu va ajuta.

 

Ceea ce Homer omite zugrăvind războiul,

Arată deschis în comparații.

Se despovărează astfel cînd spune că mersul bătăliei se schimbă la ceasul

Cînd tăietorul de lemne își încarcă căruța și se întoarce acasă,

Și cînd îi compară pe soldații care se înghesuie pentru a ucide

Cu muștele de vară îngrămădite pe o găleată de muls laptele.

 

Cînd Ahile se lasă înduplecat de Priam

Și dezleagă trupul lui Hector de carul său,

Pare să simtă că ceva a fost omis

Din căutarea gloriei, ca și cum dorința lui de glorie

Vine să-mi amintească mie ce îmi lipsește pentru a respinge lumea.

În această dimineață, în drum spre școală,

Soarele, lovind frontal clădirea,

Schimbă fațada, făcînd-o atît de luminoasă

Încît sunt cuprins în iluzie, marmura la fel de bogată în detalii

Precum marmura adevărată din clădirea primăriei

Pusă pe vremea cînd romantismul comerțului și autonomia locală

Erau încă puternice, Siracuza și Arcadia

În competiție prietenoasă cu Troia și Itaca,

Coloane dorice înălțîndu-se peste pădure la o sută de picioare

Pentru un oraș care nu exista atunci și nu există acum.

 

Nici un detaliu nu este omis cînd Homer oprește lupta

Timp de o mie de versuri pentru a descrie lumea

Îngrămădită pe fața scutului lui Ahile.

Iată cele două orașe în relief auriu,

Nunta, judecata din piață,

Secerișul și festivalul recoltei.

Băieți și fete dansează pe ringul de dans lustruit.

Pe toate acestea le poartă Ahile pe braț,

Ceea ce pare să însemne că știe,

Cînd vede moartea venind, ce anume cuprinde viața,

Și, în mod precis, ce anume omite moartea.

 

Carl Dennis: On the Way to School

 

Even a lover of the bare truth must admit

This new façade painted on the high-rise

Is a big improvement over the blank face,

Pillars and capitals freshly applied

With a golden pediment and a frieze.

They seem to float above the bare bricks

Like a blurred dream, an admission

Of how much beauty the bricks left out.

 

Even art that remembers to build beauty in

Has to confine itself to a single theme and exclude

Most of the beautiful truths available,

Even the epic I like to teach each fall

Where the great battle is still raging,

Every hour more proof of how angry Achilles is.

His friends keep losing ground and he still won’t help.

 

What Homer leaves out to concentrate on a war

He points to openly in the similes.

It relieves him to say the battle turns at the hour

When the woodcutter loads his wagon and heads home,

To compare soldiers crowding in for a kill

To summer flies clustering on a milking pail.

 

When Achilles yields to Priam

And unties the corpse of Hector from his chariot,

He seems to guess that something has been left out

In his quest for glory, as his quest for glory

Reminds me what I miss to rebuff the world.

This morning, on my way to school,

The sun, striking the high-rise head on,

Turns its painted face so shimmery

The illusion takes me in, marble as rich in detail

As the real marble of the city hall

Put up when the romance of commerce and self-rule

Was still strong, Syracuse and Arcade

In friendly competition with Troy and Ithaca,

Doric columns rising a hundred feet from the forest

For a city that didn’t exist then and doesn’t now.

 

No details are left out when Homer stops the fighting

For a thousand lines to describe the world

Crowding the face of Achilles’ shield.

Here are the two cities in gold relief,

The wedding, the trial in the marketplace,

The harvest and the harvest festival.

Boys and girls dance on the polished dancing floor.

All this Achilles carries on his arm,

Which seems to mean he knows,

When he sees death coming, what life includes,

What exactly death leaves out.