Teotropism

 

Verticalitatea unei plante este determinată de geotropism, adică de gravitație, care face ca rădăcinile să crească în jos iar tulpina în direcția opusă. Verticalitatea este afectată, în special în perioada de tinerețe a plantei, de condițiile de mediu (vînt puternic și constant din aceeași direcție, depunerile de zăpadă care deformează trunchiul arborilor tineri) și de fototropism, adică de mișcarea plantei spre direcția mai luminoasă. Aceste două condiții influențează dezvoltarea și viața tuturor vietăților, dar ele au o semnificație spirituală în cazul omului, singura ființă care poate crește și interior. În acest caz, geotropismul corespunde culturii locale iar fototropismul conștiinței unei surse superioare de viață, adică conștiinței existenței lui Dumnezeu.

Creșterea interioară este afectată, ca și în cazul celei exterioare vizibilă la arbori, de condițiile de mediu, ale căror efecte pot fi cu atît mai severe cu cît există din capul locului anumite slăbiciuni sau boli înnăscute. Din păcate, cultura victimei elaborată de psihologia modernă și folosită de manipulatorii care servesc interesele diverselor ideologii (și puține lucruri sunt mai grotești în România decît efortul suveraniștilor și al progresiștilor prin care fiecare revendică statutul de victime supreme în timp ce le reproșează celorlalți reflexul autovictimizator), profită de deformările de creștere ale indivizilor atunci cînd nu le cauzează chiar ei, împiedicînd posibilitatea revenirii victimelor lor reale la creșterea verticală printr-un fals fototropism, și anume prin plasarea unor false surse de lumină la nivelul solului și în direcția corespunzătoare ideologiei proprii: spre viitorul luminat la proteste de lanterna telefonului inteligent, spre ordinea atemporală a „sfinților închisorilor” pictați pe turlele bisericilor ortodoxiei neamului ori spre lumina proprie a sufletului/inimii inocente, identificabilă prin dezvoltarea personală, creștinism terapeutic și celelalte forme de ocultism încurajate și practicate astăzi în noua ortodoxie românească.

Fototropismul spiritual deformator reușește doar în măsura în care este receptat de indivizi ca un teotropism, proces înlesnit de iresponsabilitatea criminală a liderilor ortodocși actuali, care lasă de înțeles că orice are lumină înăuntru sau în titlul publicației, precum Ziarul Lumina, nu poate fi decît de la Dumnezeu, ignorînd avertismentul paulin: „însuși satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă și slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptății.” (2 Corinteni 11, 14-15).

 

Ce este viața bună?

 

Ca orice ființă vie, omul vrea să aibă o viață lungă. Spre deosebire de celelalte viețuitoare, omul vrea în plus ca această viață să fie bună. Pentru unii oameni, o viață lungă este identică cu o viață bună. Pentru alții, în schimb, cele două sunt atît de diferite încît se simt obligați să aleagă una în defavoarea alteia. Iar în măsura în care își dorește viața, bună sau lungă, cu orice preț, omul ajunge să-și amenințe nu doar lungimea sau calitatea propriei vieți, ci să pună în pericol și viețile celor din jur, scurtîndu-le sau stricîndu-le.

În creștinism, viața bună era viața în Hristos și ea nu era lungă, ci nesfîrșită. Dar pe măsură ce creștinismul a început să slăbească, viața bună a ajuns să fie văzută ca distinctă de viața în Hristos, în sensul că Hristos nu mai era absolut necesar unei vieți bune. Te bucurai de o viață bună dacă respectai cîteva reguli morale și dacă aveai niște scopuri rezonabile. Odată cu dispariția creștinismului, viața bună nu a mai putut fi susținută doar prin decență și hărnicie pentru că a dispărut însuși sensul vieții. Pentru a putea avea o viață bună, trebuie să existe mai întîi un sens al vieții. Acest sens poate fi dat prin acumulare, deci prin consumerism, sau prin participare la un ideal, care, în afara adevărului revelat, nu poate fi decît un ideal utopic, și mi se pare semnificativ că unul din partidele progresiste de stînga se numește SENS. În România post-creștină, acest ideal utopic este asigurat de progresismul de stînga, de cel de dreapta și de naționalismul mistic.  

Nu știu în ce măsură s-a observat că, în România contemporană, opoziția nu se limitează doar la cea dintre un naționalism organic sau etnic și unul civic, distincție clarificată de dl Mircea Platon (cf. https://www.contemporanul.ro/polemice/identitate-si-postidentitate.html sau la https://www.contemporanul.ro/clubul-ideea-europeana/mircea-platon-natiunea-in-istoria-europeana-realitate-premoderna-sau-inventie-moderna.html). Întrucît naționalismul natural a dispărut în România înainte de a ajunge la maturitate, fiind folosit în mod ilicit de naționalismul mistic care l-a înlocuit, opoziția reală este cea dintre acest naționalism mistic și cel civic. Naționalismul mistic este ascuns și unitiv, are un caracter sacramental și mîntuitor. El este în egală măsură opus naționalismului natural și celui civic deși pretinde că este expresia matură a naționalismului natural, cînd de fapt este la fel de artificial ca naționalismul civic, de care se deosebește prin faptul că plasează națiunea perfectă, reprezentată de neam, în trecutul mitologic. Naționalismul mistic convine ierarhiei ortodoxe pentru că ascunde dispariția creștinismului ortodox, dispariție care a atras după sine și moartea naționalismului natural. Dar simplul fapt că naționalismul mistic este detestat de cel civic și de cele două forme de progresism nu face din el un lucru bun; în realitate, el este folosit de arhitecții națiunii civice tocmai pentru a înăbuși orice încercare de trezire creștină și de restaurare a acelei normalități care creează condițiile favorabile apariției și transmiterii singurei vieți bune pentru că este singura adevărată. 

 

Dogmele Ortodoxiei neamului

 

Dacă ortodoxia euroatlantică ar fi stat mai bine în sondaje decît cea naționalistă, Catedrala Neamului ar fi fost descrisă în discursul recent al liderilor ortodocși și receptată în mod natural de societatea românească drept un simbol al unității creștinismului european. Efortul monumental, început chiar din 1990 și incomparabil mai mare decît cel implicat în construirea Catedralei Neamului, de a face din acest proiect occidental unul de țară a reușit parțial și doar în zona educată, și anume acolo unde exista deja ca atașament și identitate culturale. Totuși, atîta vreme cît patronul spiritual al liderilor ortodocși din România rămîne Humpty Dumpty, Catedrala Neamului va putea dobîndi oricînd un nou hram, unul pro-occidental sau chiar unul ateu, iar neamul va putea fi redefinit oricînd drept unul cu o identitate deschisă, apofatică sub privirea unui Dumnezeu ajutat să progreseze în cunoaștere de uimitoarea nouă ortodoxie.

Deși rezultatul referendumului pentru familie din octombrie 2018 părea să indice o victorie incontestabilă și de durată a ortodoxiei seculare, liberale și progresiste, el a reprezentat punctul de turnură în căutarea identității naționale (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/12/noua-etnogeneza-romanilor-din-perioada.html), segmentul social inferior prin educație și venituri fiind constrîns să se grupeze de presiunile totalitare la care a fost supus de progresism, pandemie și amenințarea extinderii războiului din Ucraina prin implicarea României. Apariția lui Călin Georgescu, care nu ar fi fost în mod normal o opțiune populară, personajul fiind în realitate introdus din exterior, nefiind deci crescut și ales din interior, a accelerat acest proces de coagulare de masă a claselor neesențiale. Acestea erau însă nu doar complet nepregătite, ci și total incapabile să vadă că sunt încurajate și ajutate să crească și să se unească, inclusiv de apărătorii lor intelectuali, interesați mai mult să se folosească de acest fenomen pentru a-și răni atît rivalii din zona de dreapta, cît și adversarii de stînga, decît de maturizarea oamenilor simpli. Periferia socială a fost ajutată să se unească tocmai pentru a putea fi dezechilibrată mai ușor odată ce i-a fost slăbit sau eliminat centrul de gravitate. Așa se explică de ce exact șapte ani mai tîrziu, în octombrie 2025, „neamul” părea că-și ia revanșa odată cu evenimentul sfințirii Catedralei Neamului. Distanța la care au fost ținuți credincioșii care au participat la eveniment și rolul privilegiat acordat cu această ocazie clasei politice și liderilor de opinie subordonați ei au fost revelatoare însă în privința incapacității poporului de a vedea operațiunea de manipulare la care este supus în primul rînd de cei în care are încredere. Practic, liderii lui corespund algoritmilor politico-religioși, care determină împreună în mod deschis discernămîntul colectiv, fapt care explică odată în plus atenția acordată de Patriarhia Română posibilităților de modelare a gîndirii prin intermediul informației religioase (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/cum-se-schimba-creierul-in-practicarea-credintei-156882.html; acesta este doar un exemplu din numeroasele texte despre plasticitatea creierului sau neuroplasticitate apărute în publicațiile ortodoxe în ultimii cincisprezece ani și care explică prestigiul crescut de care se bucură neuroștiințele în noua ortodoxie, cf. https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/04/hainele-de-nunta-ale-noii-ortodoxii.html).

Sfințirea Catedralei Neamului nu reprezintă o revanșă și cu atît mai puțin semnul unei treziri creștine naționale – de fapt, reprezintă chiar opusul din motive pe care sper că voi reuși să le abordez în viitorul apropiat – ci înlocuirea unui centru de greutate nesigur, precum Călin Georgescu și liderii suveraniști, cu ceva mai stabil, deci mai de încredere, precum Catedrala Neamului, partea văzută a Împărăției lui Dumnezeu. Georgescu a văzut această mișcare și încearcă în mod disperat să reașeze suveranismul pe temelia exclusiv mistică a Neamului, pe care o poate reprezenta fizic doar prin discurs și prin propria sa persoană, care, oricît ar fi de mesianice, sunt depășite în mod incomparabil de monumentalitatea Catedralei Neamului și de ritualul zilnic de preamărire a Neamului din bisericile și instituțiile Patriarhiei, ritual la care Georgescu a sperat că va reuși să se asocieze prin liturghiile oficiate în sfintele altare ale Neamului din mass-media co-slujitoare cu el. Iată o formulă tipică de Sfîntă Epicleză a Neamului:

 

„Să avem credință, orice s-ar întâmpla, și să conștientizăm virtuțile strămoșilor noștri, spre a-i ridica în panteonul nemuririi. În strămoși se află Adevărul! De timpurile noastre de glorie trebuie să ne amintim, spre a renaște în glorie. „Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât”, spunea domnitorul Petru Rareș. Pentru cei care vor veni după noi, să știe că patria noastră nu înseamnă doar o bucată de pământ care se poate vinde ori negocia, ci mai înseamnă raiul la care putem ajunge doar dacă ne jertfim pentru ea.” (https://www.activenews.ro/stiri/Cristela-si-Calin-Georgescu-La-Nasterea-Mantuitorului-nostru-Iisus-Hristos-sa-inaltam-colindul-minunat-al-renasterii-nationale-201736; mesaj preluat și de https://r3media.ro/calin-georgescu-nasterea-domnului-pace-sfanta-bucurie-inimi-colind-minunat-renastere-nationala/. Ambele siteuri pretind că sunt creștin-ortodoxe, dar nici unul din ele nu vede vreo diferență între mesajul creștin și cel naționalist-mistic al lui Georgescu, mai precis între mîntuirea adusă de Nașterea Domnului și cea adusă de strămoși, între împărăția lui Dumnezeu și raiul patriei).

Chiar dacă Georgescu ar adăuga în compoziție ceva mai mult Hristos, ceva mai mult din „sfinții închisorilor” și dacă ar fi mai prezent în biserici la liturghie, nu i-ar ajuta prea mult întrucît el a fost deja turnat în zidirea naționalismului mistic. Nu știu dacă s-a observat că naționalismul-mistic actual împărtășește cu Mișcarea Legionară caracterul urban. Țăranul este, prin natura condițiilor lui de viață, un realist, deci un om mai rezistent utopiei și de aceea s-a căutat transformarea lui de toți apostolii utopiei, de la cea legionară la cea comunistă pînă la cea a societății deschise. Naționalismul mistic a fost însă cu atît mai atrăgător pentru indivizii din mediul urban, unde cei care nu s-au putut adapta dislocării impuse de orașul modern au văzut în naționalismul mistic singura posibilitate de salvare din criza existențială prin care treceau. Naționalismul mistic interbelic, spre deosebire de cel antebelic, era nu doar mesianic și anticomunist, ci și antimodern, deosebindu-se astfel de naționalismul antebelic, cu care avea în comun doar caracterul antisemit, aspect asupra căruia sper că voi reuși să revin într-un text viitor. De aceea, pentru a încheia această paranteză, apelul la pămîntul strămoșesc și la străbuni atinge o coardă sensibilă mai mult în inima indivizilor dislocați din orașe, a căror singură relație cu pămîntul concret și cu strămoșii este una livresc-sentimentală, fals nostalgică, determinată de golul interior și nu de experiența personală prezentă sau trecută a unei „comunități a pămîntului”, pentru a folosi expresia atît de profund revelatoare a lui Wendell Berry.

Am făcut această lungă introducere pentru a arăta că în recuperarea naționalismului mistic contribuția neolegionară este folosită, inclusiv ca țap ispășitor, de liderii ortodocși în cadrul jocurilor actuale de putere. După cum a demonstrat-o canonizarea sfinților anticomuniști, sfințirea Catedralei Neamului și scenografia evenimentului, BOR a devenit treptat, din observator al vieții sociale și politice, unul dintre actorii principali, ajungînd să revendice în prezent chiar rolul de regizor și autor al spectacolului social și politic, în condițiile în care orice încercare a reprezentanților BOR de a urca pe scena culturală este privită cu milă, dispreț sau oroare, în funcție de ochiul privitorului.

Iată în continuare cîteva din dogmele teologic-politice ale noii ortodoxii:

Neamul nu este doar sfînt. Sfînt este cel în care Neamul se întrupează. Neamul este divin, așadar perfect, intangibil și indestructibil, deci nu poate fi profanat sau rănit, precum sfinții Neamului, care se slăvesc astfel cu atît mai mult întru slava Neamului.

Comunismul îl urăște pe Dumnezeu și de aceea urăște chipul Său, care este Neamul. Cine a văzut Neamul l-a văzut pe Dumnezeu, care a făcut acest Neam după Chipul Său dinainte de facerea lumii. De aceea, nu există mîntuire în afara Neamului. Cine nu are Neamul ca Mamă nu-l poate avea pe Dumnezeu ca Tată. Biserica este a lui Dumnezeu doar în măsura în care este Biserica Neamului, slujind Neamului absolut, care o sfințește în schimb.

Cine-și dăruiește viața Neamului o dobîndește, iar cine o păstrează pentru sine și-o pierde. Viața Neamului este viața adevărată, trăită de sfinții Neamului și împărtășită tuturor celor care au credința adevărată în Neam. Credința adevărată este doar credința Neamului, iar Neamul este Calea, Adevărul și Viața.