Despre șansele AUR în condițiile victoriei lui Trump

 

Dacă este adevărat că a cîștigat Trump (deși lucrurile vor fi decise de-abia la votul electoral de luna viitoare), asta ar trebui să fie o veste proastă pentru George Simion. Poate că Simion se bucură acum (https://www.activenews.ro/stiri/George-Simion-primul-politician-care-a-anticipat-victoria-lui-Trump-E-victoria-patriotilor-193045) doar pentru a-și consolida imaginea de Trump local pe care o are printre băieții de băieți, însă această victorie posibilă a lui Trump va afecta negativ candidatura lui Simion și votul pentru AUR la parlamentare. Pentru că electoratul român care decide rezultatul este în mod tradițional euroatlantic și filo-american, percepîndu-l pe Trump ca pe o amenințare la adresa civilizației americane și occidentale. Prin urmare, clasa de mijloc se va mobiliza exemplar împotriva lui Simion, nu doar pentru a o răzbuna pe Harris, ci și pentru a limita influența viitoarei administrații Trump asupra statului român și, implicit, asupra UE. 

Dacă ar vedea pentru o clipă cum arată societatea românească din afara zonei Dristor, Simion ar înțelege că entuziasmul manifestat la aflarea victoriei lui Trump nu-i face deloc bine. Practic, înfrîngerea lui Harris va oferi șanse neașteptate ciucăciolacului, în timp ce este posibil ca victoria lui Trump să o proiecteze și pe Lasconi considerabil peste pragul de cel mult 10% la care se putea aștepta în cazul victoriei lui Harris.

 

Ceea ce au de făcut

 

Ultimele două decenii au arătat că actuala ierarhie ortodoxă nu doar că nu a putut fi împiedicată să falsifice înțelegerea ortodoxă a ortodoxiei, dar a și fost protejată în acest efort exact de cei care deplîngeau coruperea progresivă a cugetului ortodox în timp ce se străduiau să ignore lucrarea permanentă și publică prin care liderii ortodocși înlocuiau antropologia ortodoxă cu o formă de umanism realizată prin tratarea neognostică a umanismului iluminist. În tot acest timp, intelectualii ortodocși care se pretind conservatori au preferat să-și liniștească conștiința prin identificarea vinovatului în progresismul occidental, în neo-marxism și în Școala de la Frankfurt, la distanțe cît mai mari posibile de BOR. Însă deși este adevărat că formulele prin care a fost posibilă producerea omului nou, trans-uman, au fost propuse și rafinate în cultura intelectuală occidentală încă din Renaștere, dacă nu chiar mai devreme, aplicarea lor în România s-a realizat din 1990 încoace prin colaborarea constantă dintre neolegionarii, neognosticii și neoliberalii ortodocși, uniți printr-o înțelegere a realității al cărei obiectiv este puterea. Dar o înțelegere al cărei scop ultim este puterea (de a produce, de a exploata, de a controla, de a stăpîni și, în mod special, de a transforma – lumea, sinele, gîndirea, realitatea) poate și trebuie să fie încadrată ca o înțelegere de natură magică.

Singurul motiv pentru care aceste grupuri se opun comunismului este determinat de modelul mult prea rudimentar de om nou produs de acesta. Dacă ar fi cinstiți, anticomuniștii ortodocși ar trebui să denunțe comunismul ca fiind prea lipsit de magie (de unde și dorința lor de a depăși sărăcia înțelegerii materialiste a omului prin diverse exerciții de revrăjire). Dacă, în schimb, anticomuniștii sunt atît de îngrijorați de neomarxism, este pentru că omul nou al neomarxismului pare mult mai atrăgător decît cel al comunismului din două motive: este mai satisfăcător intelectual prin subtilitate și, în al doilea rînd, pentru că valorifică alegerea personală, presupunînd astfel libertate, creativitate și o evidentă capacitate de proiectare de sine, concurînd astfel direct tocmai cu principiile invocate și apărate de cele trei grupări anticomuniste din România în favoarea versiunii lor despre natura umană. Este de presupus că facțiunile anticomuniste i-ar întinde o mînă neomarxismului în măsura în care acesta ar fi dispus să accepte o formulă mai radicală, adică mai magică de om nou decît cea întreținută în prezent. Tocmai pentru că provin dintr-o (fostă) cultură creștin-ortodoxă, actualii intelectuali ortodocși refuză orice formă de îmbunătățire ideologică sau tehnologică a omului așa cum refuză și înțelegerea ortodoxă a persoanei, a omului îndumnezeit. Pentru elita intelectuală ortodoxă de astăzi, omul sau este Dumnezeu sau nu este nimic. Deși este mai mult sugerată decît declarată explicit, aceasta este premisa fundamentală a intelectualului ortodox a cărui minte a fost grav coruptă prin asumarea unei viziuni spirituale despre lume inspirată de lecturile din Eliade, Jung, Pleșu și de falsa reprezentare în spațiul românesc a Mișcării Rugului Aprins, reconstruită de Pleșu și de discipolii lui neognostici din BOR.

Însă pe măsura apariției unor noi generații, tot acest proiect de redefinire a ortodoxiei în vederea redefinirii omului a devenit mult mai greu de perceput. Dacă în urmă cu zece ani, ortodocșii români din zona conservatoare refuzau efectiv să vadă lucrarea de falsificare a înțelegerii ortodoxe a omului desfășurată de-a dreptul sub ochii lor, astăzi nu mai este nimeni în România capabil să recunoască ori să admită deturnarea învățăturii ortodoxe, chiar dacă ar vrea. Pe de o parte pentru că urmele nelegiuirii au fost șterse între timp, dar mai ales pentru că discernămîntul spiritual al credinciosului ortodox de astăzi este paralizat. Mai mult, autorii acestei deturnări sunt percepuți ca salvatori ai ortodoxiei, în timp ce motivele și modalitatea deturnării apar ca elemente ale spiritualității ortodoxe dintotdeauna.

Cu un rezultat bun pentru AUR la viitoarele alegeri parlamentare și prezidențiale, liderii ortodocși vor primi o nouă încurajare pentru lucrarea lor de reconstrucție a ortodoxiei. Asta nu înseamnă că sunt dispus să-i ajut, votînd cu AUR. Însă în condițiile în care o restaurare a ortodoxiei pare exclusă în acest moment în România, nu pot decît să aștept ca ceea ce au de făcut, să facă mai curînd.   

(Vezi și  https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/07/whodunit.html).

Gîndirea eliberată și gîndirea liberă

 

Un om eliberat nu este neapărat un om liber, deși un om liber poate avea nevoie de eliberare.

Un om eliberat este doar un om liber să meargă în orice direcție dorește. Un om liber vrea să meargă doar în direcția bună, chiar dacă are libertatea de a merge în orice direcție.

Faptul de merge într-o direcție precisă nu înseamnă că acea direcție este neapărat cea bună. După cum observa nu mai știu care gînditor român, cîinii vagabonzi au întotdeauna aerul că știu unde merg. Cei mai mulți oameni de astăzi se străduiesc să lase exact aceeași impresie.

Direcția bună nu este niciodată cea mai puțin rea, nici cea mai bună dintre direcțiile posibile, deși este întotdeauna cea mai riscantă pe termen scurt, după cum direcția rea este cea mai riscantă pe termen lung. Direcția bună este mai precisă, mai sigură și mai clară decît direcția rea: indiferent de locul și momentul din care o privim, la capătul direcției bune se vede de fiecare dată Crucea care ne așteaptă. Cînd nu mai vedem Crucea, este semnul că am pierdut direcția bună.

Modernitatea i-a eliberat pe oameni de imperativul direcției bune, făcîndu-i să creadă nu doar că pot merge în orice direcție (de unde și nevoia pentru o viteză tot mai mare), ci și că nu există o direcție bună cu excepția celei pe care și-o aleg singuri. În gîndirea modernă, o direcție devine bună doar prin actul alegerii ei strict individuale. La rîndul ei, alegerea este bună doar în măsura în care îl reprezintă pe cel care alege și nu binele intrinsec care este ales. În modernitate, binele este bun doar în virtutea alegerii lui. Nu există un bine prealabil alegerii și, de fapt, nu există nimic anterior alegerii. Prin urmare, alegerea nu doar ordonează lumea în sens etic, ci o întemeiază ontologic, o creează. De aceea, uciderea copiilor prin avort reprezintă în modernitate:

1. un lucru bun, care trebuie celebrat ca atare pentru că o reprezintă pe mama care își afirmă prin actul criminal nu doar propria ei demnitate umană, ci și demnitatea persoanei umane în general. Prin filicid, prin uciderea propriul fiu sau fiică, mama este făcută să creadă că se salvează și salvează totodată umanitatea, împlinind actul pe care Avraam nu l-a dus pînă la capăt. Uciderea propriului copil este percepută astfel ca jertfă restauratoare, actul indispensabil mîntuirii prin afirmarea de sine.

 

2. un act dătător de viață, superior moral actului de a naște care supune mama unui proces care o desființează în demnitatea ei de ființă care alege. Departe de a fi un act criminal, avortul este un act care dă viață, renăscînd-o pe posibila mamă într-o nouă persoană. Prin alegerea avortului, mama dobîndește putere, autoritate, responsabilitate, încredere, echitate/corectitudine (equity), susținerea din partea comunității, conștiință de sine, reziliență și libertate, un larg set de capacități și valori cuprinse în noțiunea liberală de „empowerment”.

 

Așa funcționează o gîndire eliberată. Deși o gîndire eliberată pare o gîndire capabilă să aleagă, în realitate ea este o gîndire care refuză alegerea direcției bune. Odată cu dispariția creștinismului și a gîndirii libere adusă de el, direcția bună ajunge ori să fie ignorată, ori să fie respinsă ca singura direcție rea.