Dintr-o admirabilă evocare a neîntîlnirii dintre Tarkovski şi Bergman, aflăm că Tarkovski l-a perceput pe Bergman, pe care-l ascultase în cadrul unei întîlniri cu tinerii, drept „egocentrist, rece, superficial, atât faţă de copii, cât şi faţă de restul audienţei.”[1]
Este desigur riscant să cauţi corelaţii între atitudinea lui Bergman şi premisele antropologice ale teologiei luterane. Dar e cert că principiul reformat al „depravării totale” a naturii umane nu-ţi încurajează în mod deosebit iubirea pentru aproapele şi nici sensibilitatea faţă de creaţie. În filmele lui Bergman, natura este mai degrabă crudă, un decor pe care omul îl străbate iniţial cu plăcere iar apoi cu deznădejde. În natură nu mai poţi locui, nu te mai poţi adăposti ori ascunde: cînd nu este o capcană, natura este bună doar pentru picnic.
Cu totul altceva este natura la Tarkovski şi Kurosawa, şi probabil că această sensibilitate comună i-a apropiat tot atît de mult ca şi pasiunea pentru film. Într-un interviu în care Kurosawa vorbeşte despre Tarkovski, natura ocupă locul central:
„Bineînţeles că abordarea atentă a fenomenelor naturale implică anumite probleme tehnice. Cred însă că succesul acestor abordări ţine de înţelegerea naturii proprie sufletului rus. Dacă priveşti natura cu o delicateţe pătrunzătoare, urmează că vei avea şi faţă de oameni acelaşi gen de delicateţe.”[2]
„Sufletul rus” presupune obligatoriu ortodoxia populară rusă. Dar această îndoită delicateţe faţă de oameni şi faţă de creaţie nu este monopolul creştinismului, de vreme ce o întîlnim şi în cultura japoneză reprezentată în filmele lui Kurosawa. Cine ştie dacă ele nu ne pot ajuta să ieşim din captivitatea ortodoxă a Ortodoxiei,[3] mai rea decît precedenta „captivitate babilonică”: am renunţat ce-i drept la formulele de inspiraţie latină, şi ne-am întors la cele ortodoxe. Dar am rămas tot cu nişte formule. Recităm Crezul, dar rămînem indiferenţi şi opaci faţă de creaţie. Şi faţă de cei din jur. Poate că distanţa dintre „mentalitatea noastră estică, ortodoxă,” şi cea „occidentală, protestantă” nu este chiar atît de mare cum credea dl Cătălin Avramescu: poate că de fapt sîntem ortodocşi prin credinţă, dar luterani prin atitudinea faţă de natură.[4] Nu mai avem nevoie de un pămînt nou şi un cer nou: le reciclăm pe cele vechi.
NOTE:
[3] Am mai scris despre această relaţie aici: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2011/04/obrazul-din-flori.html
[4] http://www.revista22.ro/romania-reformata-2988.html Vezi aici o replică memorabilă dată abuzurilor comparatiste ale dlui Avramescu: http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONsep6.html Dl Avramescu şi-a împlinit în cele din urmă visul, ajungînd să trăiască într-o ţară luterană: http://www.ziare.com/basescu/presedinte/catalin-avramescu-acreditat-de-basescu-ca-ambasador-in-finlanda-si-estonia-1110647
