Nu cunosc statistici, dar bănuiesc că, în materie de audiență, blogurile despre rețete de brioșe și cele despre Arsenie Boca sunt printre cele mai frecventate. Sigur, activitatea unor bloguri precum „Tei” (https://cartidintei.wordpress.com/) este probabil mai puțin cunoscută, în ciuda faptului că lucrurile despre care se vorbește aici fac posibile și brioșele, și sfinții locali, deci universali. Evident, ortodocșilor educați, care-și împart timpul între bursa de valori perisabile și casele de schimb de idei semipreparate, teii în general nu le spun nimic. Ei se mulțumesc cu brioșele.
„Faustian Economics” și „The Work of Local Culture” sunt două eseuri de Wendell Berry pe care speram să le traduc într-o bună zi. Am descoperit astăzi că, din fericire, nu mai este cazul. Eseurile respective, incluse în colecția What Matters?: Economics for a Renewed Commonwealth (Counterpoint, 2010), au fost deja traduse o dată cu restul volumului, volum publicat de „Tei”, mai precis de un grup de oameni dedicați pământului și cerului deopotrivă, ca orice dedicare care-și merită numele. Cartea poate fi descărcată gratuit de la adresa https://cartidintei.wordpress.com/2014/04/29/20-w-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii/
Precizez că oamenii cocoțați în Tei, dar cu picioarele pe pământ, au tradus și postat până acum alte douăzeci și șapte de titluri valoroase. Pentru mai multe informații, vedeți aici: https://cartidintei.wordpress.com/
Iată în continuare un fragment din cartea lui Berry, începutul eseului „The Work of Local Culture”:
Wendell Berry: Activitatea culturii locale
Timp de mulți ani, plimbările mele mă purtau spre un gard vechi dintr-un luminiș dintr-o pădure, locul unde a fost cândva ferma bunicului meu. O găleată galvanizată turtită atârna de un par al gardului, aproape de marginea luminișului. Niciodată nu treceam pe acolo fără să mă uit înăuntru. Pentru că ce se petrecea în acea găleată era cel mai spectaculos lucru pe care îl cunosc, cel mai mare miracol de care am auzit vreodată: producea pământ. Vechea găleată a atârnat acolo timp de mai multe toamne, frunzele au căzut în jurul ei, iar câteva în ea. Au căzut în ea ploi și zăpezi, iar frunzele căzute au menținut umezeala și au putrezit. Au picat acolo alune, sau au fost cărate înăuntru de veverițe; șoarecii și veverițele au mâncat miezul alunelor și au lăsat coaja; ei și alte animale și-au lăsat acolo excrementele; insectele au zburat în ea și au murit și s-au degradat; păsările au râcâit în ea și și-au lăsat și ele excrementele și probabil și o pană sau două. Această activitate înceată a creșterii și a morții, a gravității și a degradării care este activitatea principală a lumii, a produs acum pe fundul găleții câțiva centimetri de humus negru. Mă uit cu fascinație în găleată deoarece sunt și eu un fel de fermier și un fel de artist și recunosc acolo o lucrare de artă și o agricultură care îmi este cu mult superioară, mie și oricărui om. Am văzut același proces la lucru și pe vârfurile bolovanilor din pădure și a acționat din cele mai vechi timpuri pe majoritatea suprafețelor terestre din lume. Toate creaturile mor în el și trăiesc din el.
Vechea găleată a creat un pământ mult mai bun decât ai putea cumpăra astăzi. Cred că atârnă de acel par de vreo cincizeci de ani. Cred acest lucru deoarece, când eram mic, am auzit povestea unei găleți care nu poate fi alta decât aceasta. Câțiva din angajații de culoare ai bunicului meu au ieșit într-o dimineață de primăvară să ardă o miriște de tutun și au luat niște ouă să le fiarbă pentru cină. Când a venit momentul cinei și au căutat ceva în care să fiarbă ouăle, au găsit doar o găleată veche în care fusese odată smoală. Apa fierbinte a înmuiat depunerile de smoală și unul dintre ouă a ieșit negru. Muncitorii au făcut multe glume pe seama cui va mânca oul negru, distrându-se în miezul zilei de muncă. Omul care a trebuit să mănânce oul negru a fost Floyd Scott, de care îmi amintesc foarte bine. În găleată încă se mai văd bucăți uscate de smoală.
Oricât de neînsemnat este semnul de hotar al găleții, nu este unul oarecare. Este unul din semnele prin care îmi recunosc regiunea natală și pe mine însumi. Și pentru mine este incredibil de sugestiv felul în care colectează frunze și alte resturi care cad în timp. Găleata colectează, în același timp, și povești, așa cum alunecă ele prin timp. Este irezistibil de metaforic. Face în mod pasiv ceea ce comunitatea umană trebuie să facă în mod activ și cu mare atenție. Și o comunitate omenească trebuie să adune foi de istorie și povestiri și să le valorifice. Trebuie să construiască solul și îi construiască o memorie de sine – prin învățături, povești și cântece – care vor deveni cultura sa. Aceste două moduri de acumulare, a solului local și a culturii locale, sunt intim legate unul de altul.
(Wendell Berry, Ce contează cu adevărat, TEI, 2014, p. 99 https://cartidintei.wordpress.com/2014/04/29/20-w-berry-ce-conteaza-cu-adevarat-economie-pentru-renasterea-unei-societati-a-bunastarii/ )
