“What'cha gonna do/ When the land goes under
the water/ Can’t go east can’t go west/ What'cha gonna do/ What'cha gonna do/
Black tides coming/ Under the rest/ When the land goes under the water”
Ştiu că sună nerealist să-ţi imaginezi că
dispariţia chitarei poate explica şuieratul drujbelor. Sunt decizii politice,
proiecte (de ţară!) care se aplică indiferent de opoziţia întâmpinată. Oamenii
care iau aceste decizii pot face abstracţie de o ţară întreagă, darămite de o biată chitară. Aceştia sunt oamenii
fără piept de care vorbea C. S. Lewis. Fără piept, ca nu cumva să aibă unde să
le-ncolţească vreodată o inimă.
Probabil
că acordul de chitară nici măcar nu-l percep. Nu doar pentru că le lipseşte inima,
ci şi pentru că în cap le răsună într-una o drujbă, singurul lucru la care sunt
sensibili. Astfel, neoliberalul entuziast, thatcheristul devotat, patrologul
savant, all-in-one, îţi va spune:
„Ia ascultă, băi, fraiere: chitara aia e cumva din
spanac? Nu, bineînţeles. E din lemn. Şi lemnu’ de unde crezi că e, ai? Aşa că
ţine-ţi fleanca. Ca să ai de ce s-o deschizi mai târziu, d-aia. După ce-ţi
tăiem pădurea, ca să ai tu la ce să cânţi şi despre ce să cânţi, băi. Până
atunci bagă una despre locurile de muncă pe care le realizăm în rezervaţiile
naturale, hai, rapid până nu-ţi tai părul. Şi vezi, ai grijă să sune frumos,
aşa cum a cântat Abigail aseară la concert. Ce bă, tu nu ai fost? N-ai avut
bani de bilet? Păi vezi că eşti un fraier? De ce n-ai făcut un credit? De ce nu
ţi-ai vândut un rinichi? Sau măcar chitara. Sau poate vrei să munceşti, să câştigi şi tu un ban cinstit? Foarte bine, uite aici o drujbă. Fraiere!”
