Anunțînd Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie 2021) Episcopia romano-catolică de Iași a postat o serie de informații legate de eveniment (http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=202101040). Amintind de importanța unității în viața creștinilor, textul semnat de Pr. Iosif Antili, director al Oficiului pentru Ecumenism, descrie întreaga tradiție creștină (ne-catolică?) ca pe o mărturie contradictorie: „Nu putem spera la construirea unei lumi pe principii creştine, atâta timp cât cultivăm spiritul de divizare şi oferim lumii mărturii contradictorii.” Asta, firește, în afară de cazul în care a inclus printre mărturiile contradictorii și mărturia Bisericii romano-catolice înseși.
Cu toate acestea, vestea bună este că unirea rămîne posibilă de vreme ce, oricum, toți creștinii cred același lucru, doar că exprimat altfel: „Chiar dacă provenim din
tradiţii creştine diferite şi ne exprimăm credinţa în moduri atât de variate,
nu trebuie să uităm niciodată că la începuturile Bisericii toţi am fost una, în
jurul Mântuitorului.” Creștinii sunt încurajați să se „reapropie de frații despărțiți”
întrucît orice astfel de „efort sincer … nu poate fi decât lucrarea Duhului
Sfânt”. Pentru unitatea creștină nu este nevoie așadar decît de „încredere,
apreciere sinceră și credință sinceră”. Problema este că putem întîlni aceste
calități și într-o comunitate LGBT, dar asta nu o transformă în Biserică. Ceea
ce este propriu Bisericii nu este în primul rînd sinceritatea credinței, ci
adevărul ei. O biserică care nu crede sincer în Adevărul în care este întemeiată este o biserică nesinceră, dar rămîne o biserică și va fi judecată ca biserică fățarnică, iar una căzută din credință va fi judecată ca una trădătoare, dar tot ca o biserică. În schimb, o comunitate care crede sincer în valori umane universale nu este o biserică și, cu toată fidelitatea ei sinceră față de valori, ea va fi judecată ca o comunitate care a prețuit mai mult valorile decît izvorul acestora.
Acesta este motivul pentru care deși este adevărat că prietenia realizează o unitate rară și prețioasă, ea nu este suficientă pentru a realiza unitatea creștină, iar a vedea în prietenie baza suficientă pentru unitatea credinței înseamnă a compromite această unitate. Unitatea creștină este unitatea fraților, nu a prietenilor. În numele prieteniei mele mă pot ruga pentru prietenul meu budist, hindus, evreu, musulman sau catolic, dar asta nu ne face frați în credință. Pentru că despărțirea dintre frați a fost o despărțire de Biserică, „frații despărțiți” din mesajul Episcopiei catolice de Iași nu redevin frați prin împrietenire; nu devin decît, cel mult, prieteni. Nu pot extinde frățietatea lui Hristos cu mine către prietenii mei care nu-l împărtășesc pe Hristos în Biserica cea una în care eu m-am născut în Hristos și trăiesc viața Lui. Frățietatea în Hristos nu este a mea ca să o pot dărui – este a lui Hristos. Iar Hristos o dăruiește celor care „ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Luca 8, 21). Eu nu pot oferi oamenilor decît prietenia mea și pot doar mărturisi frățietatea lui Hristos, dar nu o pot oferi unui om și nici nu o pot primi de la om. Nu devenim frații lui Hristos înfrățindu-ne cu frații Lui, ci ne înfrățim cu frații Lui înfrățindu-ne cu El.
În plus, cum ar putea frații despărțiți de Biserică, adică de Trupul lui Hristos, să se numere printre frații lui Hristos? Frații despărțiți sunt într-o stare de despărțire pe care au ales-o; sunt despărțiți pentru că s-au despărțit. S-au despărțit de frați din momentul în care au intrat în neascultare de Hristos. De aceea, nu putem redeveni frați cu cei care s-au despărțit de noi decît în măsura în care ei revin în prealabil la ascultarea din care au ieșit. Noi nu ne putem recunoaște frățietatea decît în măsura în care o vedem reflectată în ascultarea de Hristos și în împlinirea cuvintelor Lui, păstrate și cultivate de Biserică. Cum reflectă această ascultare cei care rămîn separați de Biserică și care pretind că fac, prin această separare, o ascultare „diferită și în moduri variate”? Cum pot ei repara actul de separare altfel decît printr-o întoarcere? Se pot compensa prin sinceritate erorile unei învățături de credință descumpănită prin separare? Sinceritatea este necesară pentru a-ți recunoaște starea în care te afli în vederea depășirii ei: cît de sincer este programul acesta accelerat de împrietenire interconfesională/interreligioasă care ne este aplicat din mers și care ignoră starea de despărțire de Biserică în care se află frații despărțiți? Ne putem uni prin simpla suspendare a stării de despărțire? Tot ce lipsește unirii creștinilor este semnătura liderilor bisericești pe un document redactat deja?
Episcopul catolic de Timișoara și cel ortodox de Caransebeș nu pot oferi prin urmare modelul adevăratei unități creștine („prezența Preasfințitului Iosif și a Preasfințitului Lucian, a constituit un model, un exemplu că Unitatea este posibilă” https://www.radioresita.ro/412973/doi-episcopi-se-roaga-alaturi-pentru-unitatea-crestinilor-din-caras-severin), ci doar, cel mult, un exemplu de prietenie creștină. Dar oricît de lăudabilă ar fi o asemenea manifestare umană, ea falsifică adevărul unității creștine, care este întemeiată pe sîngele lui Hristos, nu pe afecțiune reciprocă. O unitate întemeiată pe prietenie („Cultivarea prieteniei, apoi urmează și unitatea! SĂ FIM AI SĂI!”) nu doar că nu poate dura, dar va strica în mod inevitabil unitatea frățească existentă și pe care ortodocșii nu au pierdut-o niciodată, în ciuda delăsării cu care o trăim adeseori în Biserică.
Ecumenismul este cel mai puternic obstacol în calea unității creștine. Sub pretextul unității, unirea creștinilor este împiedicată prin pretenția fraților despărțiți de a-i vedea pe toți ceilalți despărțiți, pentru a-i putea împăca apoi. Dar adevărul este că nu toți frații sunt despărțiți, ci că unii s-au despărțit de ceilalți. Ceea ce înseamnă că cei care s-au despărțit sunt mai despărțiți decît cei care au rămas pe loc. Fiind mai despărțiți, sunt frați într-o măsură mai mică și prieteni într-o măsură mai mare.
O vorbă atribuită lui Chesterton ar putea orienta dorința de unitate a creștinilor în direcția bună: „Dacă există întotdeauna erori de ambele părți, înseamnă că erorile nu sunt niciodată egale de ambele părți. Cu siguranță, una dintre părți greșește fundamental.” („If there are always faults on both sides, there are practically never equal faults on both sides. Somebody is substantially wrong.”)
Să avem grijă să nu transformăm o greșeală măruntă într-una fundamentală prin acceptarea propunerii că toate greșelile nu sunt decît simple greșeli, care au produs doar tradiții creștine diferite, lăsînd fondul credinței nealterat.
