„Astăzi, bătălia împotriva răului e de ariergardă.”
Nicolás Gómez Dávila, (Marginalii la un text implicit, Limes, Cluj, 2020, p. 26)
Adoptarea Raportului Matić de către Parlamentul European (care prevede prin articolul N din rezoluția Parlamentului European din 24 iunie 2021 că „bărbații transgen și persoanele non-binare pot, de asemenea, să rămână însărcinate și ar trebui, în astfel de cazuri, să beneficieze de măsuri în ceea ce privește sarcina și serviciile de îngrijire legate de naștere fără discriminare pe criterii de identitate de gen” https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/cat-de-adevarat-este-ca-parlamentul-european-ar-fi-votat-pentru-ca-barbatii-sa-nasca-ce-scrie-de-fapt-in-raportul-matic-1575667) ne arată că uitarea lui Dumnezeu, cauza principală a răului în istorie, după cum insista Soljenițîn în discursul susținut cu ocazia primirii Premiului Templeton (https://www.nationalreview.com/2018/12/aleksandr-solzhenitsyn-men-have-forgotten-god-speech/) nu poate genera decît noi moduri și ocazii pentru ca omul să se poată pierde tot mai ușor și tot mai grav. Dar în timp ce creștinii sunt atenți la smintelile care vin din direcția unei lumi care l-a uitat pe Dumnezeu, ei riscă să piardă din vedere smintelile produse în Biserică de cei care pretind că-l afirmă pe Dumnezeu. De aceea, este important să înțelegem că atunci cînd Hristos ne previne că „cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18, 6), este posibil ca amenințarea pentru „cei mici” să vină nu doar din partea specialiștilor în educație sexuală, ci și sau poate mai ales din partea profesorilor ortodocși de religie care îi învață pe elevi să evite „capcana adevărului absolut” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/04/dumnezeu-si-omul-in-facultatile-bor.html) sau care le permit elevilor să asculte manele în timpul orei, ajutîndu-i astfel să evite capcana unei percepții normale a realității.
„Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Iar dacă mîna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decît, avînd amîndouă mîinile sau amîndouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi, decît, avînd amîndoi ochii, să fii aruncat în gheena focului.” Matei 18, 8-9.
Este cu neputință ca sminteala să nu vină, iar faptul că oamenii de dreapta și unii creștini se lasă atît de ușor smintiți de sminteala lumii nu face decît să contribuie la sminteala universală și să împiedice îndemnurile la netulburare (Marcu 13, 7) prin reacțiile lor paranoice care evocă mai degrabă văicăreala proastelor îngrozite de vederea drobului de sare decît atitudinea trează și hotărîtă proprie fiilor și fiicelor lui Dumnezeu.
Omul prin care vine sminteala este omul care s-a lăsat pradă smintelii. Sminteala (skandalon, prilej de păcat sau de poticnire, momeală, capcană) ne ține în afara vieții. Omul nu dispare odată cu moartea sa. Moartea nu este sfîrșitul vieții din simplul motiv că viața nu poate sfîrși. Viața se poate doar pierde. Pentru că moartea face ca ceea ce este viu să se piardă, omul poate ieși din viață încă din timpul vieții sale. Opusul vieții nu este moartea, ci pierderea, rătăcirea, viața smintită și smintitoare. Opusul vieții este viața care nu este vie.
A te sminti înseamnă a te pierde în raport cu viața; a sminti înseamnă a pune capcana pierzaniei celor vii: „cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Prin introducerea orei de educație smintitoare, sistemul public de educație tinde să devină astăzi o cursă a morții pentru copii. Astăzi viața este un scandal, iar rătăcirea reprezintă normalitatea. Din păcate, în loc să o înfrunte, orele de religie ortodoxă contribuie în mare măsură la această rătăcire. Adversarii creștinismului se folosesc de toleranță pentru a elimina noțiunea de rău în sens moral și de pluralism pentru a o anula la nivel ontologic; ora de religie ortodoxă face în numeroase cazuri același lucru în numele iubirii vrăjmașului, în timp ce pluralismul se răspîndește fulgerător în facultățile de teologie ortodoxă.
Dar așa cum poate ieși din viață, omul poate reintra în viață. Omul poate regăsi viața, după cum ne-o spune încurajator Hristos în continuarea capitolul 18 din Evanghelia după Matei: oaia rătăcită dintr-o sută, fratele care mi-a greșit de șaptezeci de ori cîte șapte, drahma pierdută și fiul risipitor (Luca, capit. 15), cele pierdute se pot regăsi, pot fi regăsite și trebuie căutate fie doar și prin așteptarea lor: „Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”
A ne regăsi înseamnă a regăsi viața din noi. Înseamnă a ieși din cursa, din sminteala unei false vieți. Și nu ne putem regăsi decît cu totul. Nu ne putem regăsi în parte, așa cum nu ne putem pierde doar în parte. Cîtă vreme suntem încă în această viață, atît pierderea, cît și regăsirea pot fi doar temporare, însă de fiecare dată sunt totale: pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă, unii pentru toată viața, ne pierdem cu totul sau ne regăsim cu totul. Nu te poți pierde sau împiedica „dintr-un anumit punct de vedere” sau doar parțial. Cînd ne împiedicăm în plan duhovnicesc, nu contează cît de grav ne-am împiedicat, de vreme ce orice împiedicare duhovnicească este mortală. Singurul lucru care contează este să ne revenim, să ne ridicăm. Este de fapt invers față de planul trupesc: în timp ce este greu să te ridici de jos dacă ți-ai spart capul sau ți-ai scrîntit piciorul, în plan duhovnicesc cu cît ne-am lovit mai grav, cu atît este necesar să ne ridicăm mai iute. Oricît de stricate ar fi o minte și o inimă, ele se pot înnoi în orice clipă și în fiecare clipă.
Dar, în realitate, noi nu vrem nici să ne regăsim, nici să fim găsiți. Ne plecăm ochii în jos cu smerenie, dar ne ținem nasul pe sus. Avem valoare, dar nu prețuim nimic pentru că noi suntem măsura lucrurilor și măsura lumii; cum observa Gómez Dávila, „En tiempos aristocráticos lo que tiene valor no tiene precio; en tiempos democráticos lo que no tiene precio no tiene valor” („În vremurile aristocratice, ceea ce are valoare este de neprețuit; în vremuri democratice, ceea ce este neprețuit nu are valoare.” Nuevos escolios a un texto implicito, tomo I, Procultura, Bogota, 1986, p. 25. Pentru versiunea din ediția românească, vezi scolia 6, p. 11. Pentru gînditorul columbian, „aristocratic” înseamnă ordine, ierarhie, autoritate și un sens revelat, adică o structură socială și istorică asigurată de creștinism pînă la cel de-al Doilea Război Mondial și care a dispărut între timp). Din punctul acesta de vedere, între un manelist și un intelectual progresist nu este nici o diferență: amîndoi au o valoare determinată de propriile criterii de evaluare, iar acestea sunt confirmate de mediul social specific. Totuși, la rigoare, manelistul îi este uman superior intelectualului secular pentru că valoarea lui (bani, femei, mașini, „să moară dujmanii”) păstrează o legătură fie și degradată și degradantă cu realitatea imediată, în timp ce valoarea unui membru al clasei mijlocii îl desprinde pe acesta de realitatea istorică și-l orientează spre scopurile utopice ale unei lumi perfecte, ecologică, vaccinată, tolerantă, seculară și, bineînțeles, lipsită deopotrivă de maneliști și de creștini fundamentaliști. O lume smintită în întregime nu pentru că îi lipsesc indivizii bizari sau respingători, ci pentru că exclude posibilitatea apariției indivizilor neconformi.
Tocmai pentru că trăiesc într-o lume tot mai smintită, creștinii ar trebui să fie mai atenți și mai treji ca niciodată. Ar trebui să ne străduim să fim vii cu adevărat, nu doar să părem vii. Să nu ne mai ascundem rătăcirea în spatele unui „Doamne-ajută!”; să nu mai spunem „Cu Dumnezeu înainte!” cînd este limpede că ne îndreptăm spre neant și îi ducem și pe alții cu noi (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/cu-dumnezeu-inainte-160072.html); să nu mai binecuvîntăm sminteala, liniștindu-i pe cei din jur că sminteala ne face mîntuirea mai ușoară (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/02/cuprinsi-de-inviere.html). Timpurile în care trăim ne arată nu doar că este obligatoriu și urgent să ne ridicăm, ci și că, dacă nu ne ridicăm acum, este destul de probabil să nu mai avem altă ocazie.
