O expresie greșit atribuită lui Burke (https://quoteinvestigator.com/2010/12/04/good-men-do/) afirmă că tot ce-i trebuie răului pentru a învinge este ca oamenii buni să nu facă nimic („the only thing necessary for the triumph of evil is that good men do nothing”). De cele mai multe ori însă, răul triumfă tocmai prin contribuția oamenilor buni. În spațiul ortodox, responsabilitatea numirii și înfruntării răului este declinată adeseori prin formule precum „cine sunt eu ca să judec!” sau prin invocarea observației lui Hristos „cine este fără de păcat să arunce cel dintîi cu piatra!” (Ioan 8, 7), prin care deseori lașitatea este îmbrăcată în haina (falsei) smerenii. Atunci cînd un prieten de-al meu i-a atras atenția unui profesor universitar de teologie ortodoxă asupra unora dintre aberațiile afirmate public, în interviuri, de o profesoară de religie ortodoxă (precum preocuparea de a-i învăța pe elevi să evite capcana adevărului absolut), părintele profesor a închis discuția prin menționarea naturii de om bun a profesoarei respective. Situația descrisă nu reprezintă un caz izolat; din cîte am putut vedea în lumea ortodoxă românească în mai bine de un sfert de secol, omul bun (adică tolerant, înțelegător și deschis) este dincolo de rău. Această convingere face din incapacitatea sau din refuzul de a identifica răul o virtute, cînd în fapt este vorba despre o complicitate voluntară sau involuntară la rău, în funcție de gradul de onestitate al fiecărui om. Deși tocmai faptul că un om bun poate face posibil răul ar trebui să constituie o circumstanță agravantă, noua sensibilitate morală răspîndită în ortodoxie prin contribuția intelectualilor mireni și a clericilor dilematici absolvă omul bun odată cu răul pe care acesta l-a făcut posibil.
Dacă în lumea ortodoxă educată înțelegerea și responsabilitatea morală sunt confuze, lucrurile nu pot sta decît cu atît mai grav în societatea seculară, unde răul este perceput, în prelungirea gîndirii iluministe, ca pe o deficiență care trebuie corectată. În ambele cazuri, în „lume” și în Biserică, răul a dispărut; el este fie rezultatul unui deficit de educație, fie o iluzie optică produsă de bîrna din ochiul propriu. Soluția este de fiecare dată aceeași: mai multă lumină! Cu toate acestea, chiar și oamenii buni nu pot să nu admită că lumea nu a fost niciodată mai întunecată decît acum, cînd lumina a ajuns la o intensitate cu mult superioară vremurilor trecute. Și nu mă refer aici la răul oamenilor răi: mă refer la răul oamenilor buni, hotărîți să impună binele cu prețul binelui, libertatea cu prețul libertății, educația cu prețul educației etc. După cum observa mulțumită o altă profesoară de religie, adaptarea copiilor la formatul educației digitale oferă în continuare satisfacții; și, în ciuda, digitalizării educației,
„Atâta timp cât soarele mai răsare, zăpada mai cade, florile mai înfloresc, păsările cerului mai zboară, glasuri tinere care se roagă Bunului Dumnezeu și Maicii Domnului se mai aud, asemenea lui Mihai Eminescu, nimic nu este pierdut! Poate este doar prea slăbită nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu… Dar, recitindu-l pe Eminescu, înțelegem încă o dată că rugăciunea reprezintă scăparea și mergând „cu Dumnezeu înainte!” vom reuși să depășim toate provocările vieții.” (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/cu-dumnezeu-inainte-160072.html)
Răul evident al educației online este neutralizat în această înțelegere prin plasarea lui generică printre „provocările vieții” pe care le depășim „cu Dumnezeu înainte!”
După cum scriam cu mai mulți ani în urmă, ține de natura răului să se manifeste ca un fals bine (https://nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/despre-natura-raului-in-filmul-soare-inselator-de-nikita-mihalkov.htm), ca o falsă lumină (2 Cor. 11, 13-15). Cu toate acestea, în loc să fie capabili să facă diferența dintre binele real și falsul bine, creștinilor le este tot mai dificil să facă diferența dintre bine și rău, dovedindu-se tot mai puțin dispuși sau capabili să identifice și să recunoască răul evident.
În ultima vreme, ortodocșii au fost surprinși să descopere agresivitatea revendicărilor progresiste și atitudinea provocatoare prin care progresiștii urmăresc să intimideze și să descurajeze prezența creștinilor în societate și încercarea lor de a întemeia binele personal și cel comun pe adevărul revelat. Dar înainte ca societatea seculară să pretindă că alegerea identității sexuale (sau dreptul de a refuza orice identitate sexuală), avortul și uciderea la cerere (eutanasia) reprezintă drepturi ale omului, creștinii au permis posibilitatea apariției unui astfel de context prin identificarea acestor atacuri nu ca manifestări ale răului, ci ca „provocări ale vieții”.
„Hai să nu exagerăm, e doar o melodie!”, „nu sunt decît niște copilării, ei nu au luat-o chiar în serios”, „poate că a spus ce a spus, dar nu cred că a vrut să spună chiar așa ceva, e un om bun în definitiv” „da, a spus, dar să vedem în ce context a făcut-o”. Răul nu ar putea triumfa fără bunătatea oamenilor buni. Victoriile lui sunt realizate în contextul și cu circumstanțele atenuante oferite de oamenii buni. Fără ca oamenii buni să scoată răul din contextul răului și să-l așeze în contextul binelui, răul ar fi obligat să se arate așa cum este în realitate. Iar simplul fapt că este constrîns să se arate ca în realitate reprezintă pentru rău înfrîngerea supremă. De care oamenii buni și mai ales creștinii îl salvează „cu Dumnezeu înainte!”
