În România aveam o glumă politică în timpul comunismului: Ce este mai rece decît apa rece la robinet? Apa caldă! La fel stau lucrurile și în privința dreptei anticomuniste din perioada post-comunistă: intelectualii de dreapta români sunt singurul lucru mai progresist decît progresiștii înșiși. Elita de dreapta protestează cu înverșunare împotriva mișcării nord-americane „Cancel Culture” în timp ce în România a realizat exact același lucru pe care-l reproșează mișcării woke. Ironia este că acești intelectuali de dreapta au desființat cultura tradițională românească în numele unui rasism intelectual, cultural prin care au opus culturii creștine ortodoxe conservatoare pretins inferioară cultura europeană superioară și Tradiția Marilor Cărți. Tot ei au cerut modernizarea ortodoxiei în sensul recuperării handicapului față de creștinismul liberal și progresist din occident (handicap înțeles și descris explicit nu doar ca întîrziere culturală, ci și ca întîrziere mintală și zăvorîre în prejudecăți absurde).
Deși aparent este foarte greu de
înțeles cum se face că tocmai cei care au contestat începînd cu 1990 temelia
tradițională a ordinii morale au fost și sunt recomandați în continuare de
autoritatea bisericească ca apărători ai acestei ordini, frauda are sens dacă
observăm că liderii ortodocși, cu excepția regretatului IPS Pimen al Sucevei și
Rădăuților, și-au manifestat chiar de la început disponibilitatea de a demonstra
capacitatea ortodoxiei de a schimba viziunea ortodoxă asupra lumii cu viziunea
lumii asupra ortodoxiei. Ideea de progres și de adaptare, atît de străină
gîndirii ortodoxe dedicată în mod esențial creșterii și împlinirii, a fost
introdusă în mod forțat și violent în cultura română tocmai de acești
intelectuali de dreapta a căror autoritate și îndreptățire a fost în permanență
asigurată în mod public de ierarhii ortodocși (care au pus la dispoziția elitei
de dreapta edituri bisericești, sediile facultăților de teologie pentru
conferințe și studiourile de radio și televiziune Trinitas pentru lansări și
marketing, asociații ortodoxe precum ASCOR pentru inculturarea în universul
studențesc), în timp ce producția elitei de dreapta a fost primită cu recunoștință și
admirație de mediul ortodox educat. Cultura vieții nu a fost în România decît o formulă menită să ascundă faptul că în România s-au confruntat două culturi ale morții: cea de stînga și cea de dreapta.
Dacă, așa cum spunea marele teolog prezbiterian Robert Lewis Dabney într-un pasaj pe care l-am tradus mai jos, „American conservatism is merely the shadow that follows Radicalism as it moves forward towards perdition” („conservatorismul american nu este decît umbra care însoțește radicalismul în timp ce se îndreaptă înainte spre pierzanie”), înseamnă că pseudo-conservatorismul românesc din ultimii treizeci de ani este umbra umbrei conservatorismului american. Iar încă și mai mizerabil decît elita de dreapta este mediul educat ortodox care fie se simte reprezentat de acești intelectuali, fie tace din lașitate și oportunism în fața agresiunilor criminale ale falșilor apărători ai normalității.
După cum amintea Richard Weaver, „Dabney s-a simțit atît de sigur de corectitudinea principiilor sale, încît le-a promis cititorilor săi că Nordul va fi într-o bună zi depășit de consecințele propriilor fapte rele și că noțiunile sălbatice aduse pentru a distruge societatea sudistă se vor întoarce împotriva propriilor inventatori. Pentru a-și realiza răzbunarea, Sudul ar trebui să aștepte cu grijă acea «anarhie și nenorociri» pe care «ereziile distructive» le-ar produce în cele din urmă printre cuceritori.” (Richard M. Weaver, The Southern Tradition At Bay. A History of Postbellum Thought, Regnery Gateway, 2021, p. 86., trad. mea, G. F.) O sută și cincizeci de ani mai tîrziu, Sudul contemplă dezastrul profețit de Dabney. Noi îl vedem după numai treizeci de ani. În mare parte, „noțiunile sălbatice” cu care ne confruntăm în prezent au fost opera dreptei intelectuale grupate în jurul Dilemei și editurii Humanitas. Acești intelectuali au asociat de la bun început orice încercare de refacere a țesutului social și de recuperare a tradiției cu naționalismul comunism sau cu cel legionar, tocmai pentru a anula (cancel!) exact acele continuități organice ale culturii românești pe care le blocaseră și deturnaseră la vremea lor legionarismul și comunismul.
Iată în continuare un fragment din marele teolog prezbiterian Robert Lewis Dabney pe care l-am găsit citat inițial la https://lifeondoverbeach.wordpress.com/2021/07/19/robert-lewis-dabney-a-party-which-never-conserves-anything/ și ulterior într-o formă mai extinsă în cadrul unui studiu (https://www.abbevilleinstitute.org/robert-lewis-dabney-a-prophet-for-our-own-times/) deosebit de relevant în contextul actual al radicalismelor de stînga sau de dreapta, opuse în egală măsură descoperirii unui mod de viață dedicat conservării tradiționale a adevărului revelat fără de care orice formă de organizare umană este destinată autodistrugerii. Dabney critică aici conservatorismul Nordului, dar aceste observații sunt deosebit de actuale pentru atitudinea dreptei americane contemporane și cu atît mai mult pentru atitudinea dreptei din România, născută din interpretarea iluminist-progresistă a Declarației de Independență a SUA, prin care libertatea este înțeleasă ca independență față de tradiția locală:
„[Conservatorismul Nordului] este un partid care nu apără niciodată nimic. Istoria sa a fost aceea a bombănelii față de fiecare agresiune a partidului progresist. Acest conservatorism urmărește să-și salveze reputația printr-un volum apreciabil de mîrîială, dar întotdeauna acceptă în cele din urmă inovația. Opoziția față de noutatea de ieri a devenit astăzi unul dintre principiile de bază ale conservatorismului; acum el este conservator doar în ceea ce privește rezistența la următoarea inovație, care mîine va fi iarăși impusă pe fondul moderației conservatoare. În același mod, această inovație va fi succedată de o a treia revoluție, care va fi mai întîi denunțată și apoi adoptată la rîndul ei. Conservatorismul american este doar umbra care urmează radicalismului pe măsură ce înaintează spre pierzare. Rămîne în spatele radicalismului, dar nu-l întîrzie niciodată și avansează întotdeauna lîngă liderul taberei progresiste. Această pretinsă sare și-a pierdut cu desăvîrșire gustul: cu ce va mai fi sărată? De fapt, neputința conservatorilor nu este greu de explicat. Conservatorismul nu are valoare deoarece este doar conservatorismul oportunității și nu al unui principiu solid. Acesta este hotărît să nu riște nimic grav de dragul adevărului și nici nu-și închipuie măcar că ar putea deveni vinovat de nebunia martiriului. Întotdeauna – cînd este pe punctul de a intra într-un protest – anunță foarte prietenos fiara sălbatică a cărei cale încearcă să o oprească asupra faptului că «lătratul îi este mai teribil decât mușcătura». Ceea ce vrea conservatorismul să spună prin asta este că nu și-a propus decît să-și salveze manierele prin adoptarea rolului decent de a rezista. Singurul scop practic cu care contribuie el acum în politica americană este acela de a oferi suficient spațiu de mișcare radicalismului pentru a-l menține «în vînt» și pentru a-l împiedica să devină ticălos și leneș neavînd nimic de biciuit. Fără îndoială, după cîțiva ani, cînd votul femeilor va fi devenit un fapt împlinit, conservatorismul îl va admite tacit în crezul său și, din acel moment, se va împăuna cu fermitatea sa înțeleaptă de a se opune cu arme similare aberației prelungirii votului și pentru copii; iar atunci cînd și acest lucru va fi cîștigat, conservatorismul va fi auzit declarând că integritatea Constituției americane necesită cel puțin refuzul aprobării votului pentru măgari. De-abia ajuns în acel punct conservatorismul își va asuma, cu o mare demnitate, poziția sa definitivă.”
Robert Lewis Dabney, „Women’s Rights Women” (din Secular Discussions, pp. 491-493, citat în Boyd D. Cathey, „Robert Lewis Dabney: A Prophet for Our Own Times” https://www.abbevilleinstitute.org/robert-lewis-dabney-a-prophet-for-our-own-times/)
