Moartea recentă a actorului Piotr Mamonov, devenit cunoscut în lumea creștină mai ales prin filmul Ostrov (2006, în regia lui Pavel Lungin; filmul poate fi vizionat cu subtitrare în română la https://www.youtube.com/watch?v=GJVntasjWCo&t=1109s) ne reamintește, odată cu filmul, tema fundamentală a credinței creștine: înstrăinarea de firea noastră prin păcat și regăsirea noastră în Dumnezeu prin pocăință și iertarea dumnezeiască. Truda continuă a părintelui Anatolie de a aduce cărbunii și a-i arunca în cuptor este o reprezentare plastică inspirată a efortului permanent cerut de lucrarea pocăinței, prin care inima este păstrată într-o stare de ardere continuă.
Astăzi, însă, ortodocșii
din România sunt încă și mai înstrăinați de ei înșiși și de credința ortodoxă decît
erau la apariția filmului Ostrov cu cincisprezece ani în urmă. Problema nu este
legată doar de răcirea tot mai largă a credinței în lumea ortodoxă, ci mai ales
de anumite deformări contemporane ale credinței ortodoxe. Unul dintre
comentatorii de pe imdb își mărturisea convingerea că doar cei care au trăit în
comunism și doar ortodocșii dintre ei au înțeles adevăratul mesaj al filmului (https://www.imdb.com/review/rw2088312/?ref_=tt_urv).
În lumea ortodoxă de astăzi, interesul pentru un film ca Ostrov este mult redus
față de interesul manifestat la vremea apariției lui; atitudinile și reacțiile
personajelor ne păreau atunci familiare, pentru că laicii ortodocși păstrau un
contact regulat cu lumea monahală, iar aceasta încă se asigura că se află în
continuitatea tradiției ortodoxe transmisă de generația anterioară de
nevoitori. Astăzi, însă, filmul are șanse să fie perceput în lumea ortodoxă mai degrabă fie ca un document de arhivă, fie ca o formă excesivă de asumare a credinței.
„Poate că și eu am omorît pe cineva!” îi răspunde părintele Anatolie tinerei venită la mănăstire pentru a cere o dispensă pentru avort și care tocmai pusese în discuție competența duhovnicească a lui Anatolie. Creștinul de astăzi știe însă că, orice păcate ar fi făcut, în definitiv nu a omorît pe nimeni. Așa că nu poate fi un om rău. Dar tocmai acest gînd îl împiedică să-și recunoască victima: el însuși. Și pentru că refuză să-l vadă pe mortul din el, îi este imposibil să se pocăiască, adică să ceară și să primească iertarea și astfel să învie. Maturitatea noastră duhovnicească începe odată cu recunoașterea morții noastre sufletești.
Între timp însă ortodoxia românească a început să vadă amenințarea morții mai puțin în înstrăinarea noastră prin păcat și mai mult în alienarea produsă de ideologiile de stînga, într-o insuficientă prețuire de sine (low self-esteem) sau în întîrzierea cu care ne alfabetizăm digital. Marea transformare, care a cuprins întreaga lume în forme diferite, s-a întins și în BOR, credincioșii fiind îndemnați prin publicații bisericești precum Ziarul Lumina să caute în principiile dezvoltării personale (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/identitatea-contradictorie.html) posibilitatea regăsirii de sine. Dar acesta este un sine inventat, un sine negociat și adaptat în funcție de modelele de sine, tipurile de împlinire personală propuse de o cultură anticreștină și anti-umană. Este un sine care ne înstrăinează și mai mult de propriul nostru suflet și de Dumnezeul cel Viu. Este un sine care, plasîndu-ne în afara iertării, nu poate nici trăi, nici muri cu adevărat. În acest sens, redau în continuare un fragment din eseul pe care părintele Iulian Nistea a avut bunătatea să mi-l publice pe blogul lui în iunie 2007:
„«Nu pot muri, nu pot trăi» se tînguie Anatolie pe insula lui, cerîndu-i lui Tihon ca, de-acolo de unde se va fi aflat, să-l roage pe Dumnezeu ca el, Anatolie, să moară împăcat. Un creștin nu poate trăi sau muri în pace decît dacă este în Hristos. Anatolie se săvîrșește în pacea pe care a căutat-o și care, în termeni duhovnicești, este numită isihie. El «iese» din lumea aceasta oarecum și cu trupul, fiind dus pentru îngropare pe insula unde se nevoise. Izolată de lume, insula te trimite cu gîndul la inima omului ca locaş al Domnului, locaș pe care demonii îl pot bloca dar în care nu pot să intre. «În inimă îmi cîntă îngerii», îi mărturiseşte Anatolie lui Tihon care-l privea surprins. Tot acolo, în inima-insulă o va duce și pe fiica lui Tihon pentru a-i vindeca inima tulburată de dracul întristării, un demon cu care Anatolie însuși avusese de furcă. Căci o lucrare a dracilor este și aceasta care, printr-o falsă mustrare a cugetului, te ține captiv într-un trecut al remușcărilor împiedicîndu-te astfel să mai privești către cer, cum spune Părintele D. Stăniloae (Pr. D. Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, 1981, p. 215.) (vezi textul integral „Împăcarea, taina Împărăţiei în filmul Ostrovul” la (https://nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/impacarea-taina-imparatiei-in-filmul-ostrovul.html)
