„De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși, omul român.”
Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”
Nu știu cum stau lucrurile în mediul catolic sau neoprotestant din România, însă cel puțin în lumea ortodoxă am impresia că proiectele colective durabile sunt cele aflate fie de partea binelui cu forța (reprezentată de elita intelectuală ortodoxă), fie de partea forței binelui reprezentată de asociații, reviste și platforme online ortodoxe. Deși ambele cercuri urmăresc diferite genuri de bine, le unește de fiecare dată lipsa de scrupule. În mod implicit sau explicit, „forța binelui” servește interesele elitei intelectuale ortodoxe: de pildă, în versiunea tipărită a unui interviu cu părintele Roman Braga, redactorii revistei Familia Ortodoxă au omis în mod tacit pasajul în care părintele îi făcea responsabili pe Andrei Pleșu și Colegiul Noua Europă pentru distrugerea culturii românești tradiționale (am menționat episodul la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2015/07/imaturitatea-ortodoxa.html).
Toate aceste grupări ortodoxe mai mult sau mai puțin conservatoare împărtășesc în mod surprinzător convingerea elitei legată de responsabilitatea unică a poporului român pentru situația tragică în care se află (despre acest consens dintre organizațiile ortodoxe și elita intelectuală în privința culpabilității naționale vezi la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/01/marea-unire-si-elita-cea-mica.html și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/01/un-semi-raport-asupra-credintei.html). Impresia acestei solidarități este întărită de interesul cercurilor ortodoxe de a participa la tema elitistă a genialității prin celebrarea exemplarității eroului și sfîntului, de unde probabil și dezvoltarea unei mitologii a sfinților închisorilor căreia îi este integrată și figura lui Eminescu, prezentat mai mult ca martir al luptei împotriva „veneticilor” și mai puțin ca apărător al „sărăciei, nevoilor și neamului” său. În felul acesta, „tradiționaliștii” ortodocși îi oferă elitei exact acel Eminescu xenofob prin care se poate bloca cu ușurință posibilitatea recuperării unei sfințenii a normalității cotidiene a poporului, a virtuților omului simplu.
Sinergia dintre elită și grupurile ortodoxe mai liberale sau mai tradiționaliste nu este determinată numai de oportunism și de complexele de inferioritate; impresia mea este că și în lumea ortodoxă mai bisericoasă este larg răspîndită prejudecata legată de înrudirea dintre bine, educație și caracter (vezi mai pe larg la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/09/schema-binelui.html). Împreună cu pretenția opusă și la fel de greșită potrivit căreia creștinul se poate lipsi de educația profană în virtutea superiorității Revelației, această prejudecată a contribuit la prestigiul elitei și i-a asigurat pe lîngă autoritatea intelectuală și o autoritate morală care i-a permis să împiedice recuperarea temeiurilor tradiționale ale ortodoxiei românești, viziunea românească tradițională și virtuțile caracteristice ale poporului român (simplitatea, omenia, blîndețea, ospitalitatea etc). Printre altele, poporul român trebuia făcut responsabil pentru tot răul care a venit peste el din 1990 încoace, întrucît în felul acesta își merita conducătorii (răi și corupți pentru că sunt proști și needucați), devenind totodată nedemn de elită (al cărei caracter moral a fost călit evident de-a lungul grelelor încercări proprii vieții universitare).
Complicitatea cercurilor ortodoxe cu elita de dreapta a făcut și face mult rău nu doar poporului român, care se simte pe bună dreptate trădat, ci și ortodoxiei, care devine tot mai confuză și, prin urmare, tot mai speriată. În același timp însă, tocmai această înăbușire forțată, artificială a puterilor sufletești ale poporului ar putea determina o răbufnire a ceea ce este cu adevărat valoros în el, ar putea provoca o ieșire la lumină a binelui autentic sădit de Dumnezeu în poporul nostru și care ne va arăta binele fals al elitei și al complicilor lor ortodocși ca pe un rău adevărat.
