Este fals că în timpul comunismului românii erau uniți prin ura lor față de Ceaușescu. Ura lor față de regim era de fapt o reacție venită din atașamentul față de așezarea firească a vieții. Acest atașament, pe de o parte, și perceperea comunismului ca o reașezare străină și ostilă așezămintelor culturii și istoriei noastre, pe de alta, au împiedicat totalitarismul comunist să ocupe și dimensiunea românească a ființei, trebuind să se mulțumească cu administrarea spațiului public al vieții românești.
Viclenia antimarxismului de partid și de stat din perioada post-comunistă a reușit să-i facă pe cei mai mulți dintre noi să creadă că societatea deschisă și neoliberalismul ar fi niște aliați naturali ai firii umane, hotărîți să ne ajute să recuperăm și să reconstruim spațiul public compromis de ocupația comunistă. În realitate, după cum s-a văzut tot mai limpede în ultimii douăzeci de ani, „aliații” noștri occidentali au urmărit să preia controlul spațiului public doar pentru a putea cere de-acolo „eliberarea” noastră totală, cu trup și suflet, de sub stăpînirea „Imperiului răului”. „Purificarea” noastră spirituală s-a produs astfel prin contribuția elitei intelectuale și a ierarhiei ortodoxe. Participarea la liturghie devine o obligație civică, împărtășirea cu Hristos un mijloc al dezvoltării personale și al dobîndirii stimei de sine.
Românii au respins timp de jumătate de secol încercările totalitarismului comunist de cucerire a spațiului lor interior. Au fost înfrînți însă de „disidenții” anticomuniști de după 1990.
