Societatea românească poate fi înțeleasă și în funcție de raportarea populației la război, echipa cîștigătoare folosind cu succes capitalul ei simbolic (și să-l mărească astfel) în acțiunea de neutralizare a adversarului, demonizîndu-i pe toți cei care nu susțin necondiționat victoria totală a Vestului, victorie cu atît mai necesară și mai urgentă cu cît există și în interiorul Occidentului, nu doar în afara lui, indivizi care nu și-o doresc neapărat și cu siguranță nu „prin foc și sabie”. Din acest punct de vedere, cred că multe din voturile primite de Nicușor Dan au venit din direcția acestui „war party” constituit de segmentul anti-corupție cultivat de intelectualii lui Băsescu și tot mai radicalizat de la episodul pandemic încoace, încît a ajuns să justifice exact convertirea prin sabie pe care le-o reproșează adversarilor Vestului, amenințînd un sfert din populația planetei (Rusia, China, Iran) cu alternativa occidentalizare sau moarte.
Poate că lucrurile stau chiar mai rău decît în vara lui 1914, cum propune Alexandru Racu într-un text recent (https://alexandruracu.wordpress.com/2025/06/16/dementa-colectiva/), care mi-a prilejuit de altfel intervenția de față. Mă întreb dacă nu cumva în realitate susținătorii războiului nu vor de fapt „să afle până unde poate fi întinsă coarda”, ci mai ales să le anuleze adversarilor dreptul de a afirma unele limite, anumite linii roșii în fața occidentalizării universale. Lucrurile sunt cu atît mai precipitate în prezent pentru că elita politică occidentală știe ceea ce fanaticilor pro-occidentali le scapă, și anume că rezistența interioară a Vestului colectiv depinde de victoria lui exterioară, mai precis că singurul lucru care mai poate împiedica sau cel puțin amîna prăbușirea interioară a Vestului este victoria lui în plan extern.
