Semințele dislocării au fost răspîndite înainte de 1990 de pretinsele voci ale libertății (Europa Liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle) al căror program dislocator a devenit limpede de-abia după anul 2000. Tranziția s-a dovedit a fi un interval dedicat în mod explicit dislocării noastre. „Beneficiarii” ei direcți, de fapt primele victime, au fost în prima etapă (1990-2000) românii cuprinși în intervalul de vîrstă 20-40 de ani, adică indivizii care urmau să-și întemeieze o familie ori aveau deja copii preadolescenți. Următoarea etapă a dislocării (2000-2014) trebuia să fie aplicată în familie și în mod special în familiile bune, realizate social și/sau prospere material, astfel încît reușita înstrăinării de sine și de loc să arate ca o promisiune pentru cei neîncrezători. Pe măsură ce dislocarea avansa, ea s-a extins de la activismul civic desfășurat de intelectualii publici, jurnaliști și activiști, fiind inclusă în programe guvernamentale și în special în reformele învățămîntului, precum și în mesajele Patriarhiei, astfel încît să-i cuprindă pe indivizii din toate categoriile de vîrstă, de la preșcolari la bătrîni, și indiferent de credința ori necredința lor.
Programul de dislocare nu a urmărit în primul rînd să-i dezrădăcineze pe toți indivizii, ci să producă o societate în care indivizii se nasc gata dislocați. Aceștia ar urma să-i înlocuiască printr-un proces natural răsturnat, dar aparent inevitabil, pe toți cei care i-au rezistat dislocării. Faptul se întîmplă deja, după cum ne-o demonstrează ziua începutului de an școlar. Comportamentul elevilor confirmă că, cel puțin în mediul urban, tranziția s-a încheiat cu succes: românul a învățat să-și producă singur încă din copilărie dislocarea, produsele de sinteză disponibile pe piață, atît cele pe bază europeană și seculară, cît și cele pe bază suveranistă și creștină fiind necesare doar în cazurile acelor suflete care secretă insuficientă uitare de sine, de Dumnezeu și de lume.
