Atunci cînd Bill Moyers l-a întrebat pe Wendell Berry care este din punctul lui de vedere logica naturală a capitalismului, fermierul american a răspuns: în capitalism „omul are dreptul la oricît de mult își dorește sau la orice își dorește și, prin extensie, are dreptul de a întrebuința orice mijloc are la dispoziție pentru a obține ceea ce își dorește.” (https://www.youtube.com/watch?v=2ejYAfcjJmY, min. 13:50)
Dacă comunismul este întemeiat pe ură, capitalismul este întemeiat pe invidie și pe alte patimi înrudite (lăcomie, avariție, mîndrie), care nu sunt mai puțin distructive. Și cu toate că liderii ortodocși din România par dispuși să recomande în România spiritul capitalismului și etica corporată ca remedii spirituale infailibile împotriva neomarxismului din SUA, este vital să recunoaștem că în timp ce comunismul este criminal, capitalismul este sinucigaș.
Atunci cînd ne amenință un rău sau ne bucurăm de un bine ar trebui să ne aplecăm mai profund asupra naturii binelui și răului. Ne declarăm într-un fel imunitatea față de rău atunci cînd pretindem că nu ne bucurăm de răul aproapelui, sau cel puțin cînd ne declarăm de acord că o astfel de reacție reprezintă un semn de uscăciune sufletească și un caracter deformat. Dar deși bucuria pentru binele aproapelui este cu siguranță un semn de sănătate sufletească, convingerea noastră falsă că știm ce este binele ne face să ne bucurăm și de un bine aparent, care îl poate răni pe beneficiarul lui.
Desigur, reținerea față de realizările cuiva poate fi motivată de frustrare sau invidie. Dar asta nu înseamnă că singura reacție sănătoasă în fața realizărilor altuia este cea de bucurie. Pentru că nu orice efort de a realiza ce ți-ai propus este demn de laudă – depinde de ce ți-ai propus și de mijloacele prin care ți-ai realizat intențiile. Dacă acumulările mele materiale sau împlinirile mele personale s-au realizat prin nedreptățirea altora sau prin faptul că pur și simplu nu mă mai pot opri? Din perspectivă creștină, binele unui om nu este bine decît în măsura în care-l ajută pe omul respectiv să devină ori să rămînă bun. Buni suntem nu atunci cînd (ni se pare că) suntem buni și facem bine, ci de-abia atunci cînd avem conștiința răutății noastre în raport cu bunătatea lui Dumnezeu. Însă din perspectiva lumii seculare, binele cuiva este orice îl satisface pe individul respectiv și ceea ce-l reprezintă.
Medicul endocrinolog Robert Lustig a arătat că în mare parte confuzia dintre fericire și plăcere este produsă printr-o vastă operațiune a corporațiilor din industria americană alimentară, medicală și de publicitate de „spargere” a minții omului. Una dintre cărțile sale în care deconspiră această conspirație criminală (The Hacking of the American Mind, https://www.amazon.com/Hacking-American-Mind-Corporate-Takeover/dp/1101982586 ) începe printr-un citat dintr-o scrisoare a pictorului John Butler Yeats (tatăl poetului W.B. Yeats). Redau aici un fragment ceva mai extins din această scrisoare față de pasajul citat de Dr. Lustig:
„De-abia atunci cînd timpul ne atîrnă greu de mîini, ne îndreptăm către artă și cerem ce trebuie de la artiști, dramaturgi, poeți și pictori. Aici sunt prea legați de condițiile materiale ale fericirii și încă nu și-au pus în mod direct problema fericirii. Dar fericirea... ce este? Părerea mea este că fericirea nu este nici virtute, nici plăcere, nici asta sau cealaltă, ci pur și simplu creștere. Suntem fericiți cînd creștem. Este legea primordială a întregii naturi și a universului, iar literatura și arta sunt mișcările cosmice care lucrează în mintea trează.” (“It is only when time hangs heavy on our hands that we turn to art and demand the right thing from artists and dramatists and poets and painters. Here they are too busy with the material conditions of happiness, as yet they have not addressed themselves directly to happiness. And happiness... what is it? I say it is neither virtue nor pleasure nor this thing or that, but simply growth. We are happy when we are growing. It is the primal law of all nature and the universe, and literature and art are the cosmic movements working in the conscious mind.” „To Miss Grierson, June 2nd, 1909”, în J.B. Yeats, Letters to His Son W.B. Yeats and Others 1869-1922, E.P. Dutton & Co., 1946, p. 121.)
Sigur, e de așteptat ca un artist să pună creșterea în legătură cu rodirea și să facă din creștere o condiție a rodirii, adică a creativității artistice. Din acest punct de vedere, orice contribuie la creșterea noastră, adică la creativitatea noastră, este bun, chiar dacă este rău, chiar dacă este o patimă. Această prejudecată ne face să acceptăm corupția morală a artiștilor ca pe un rău necesar, dacă nu cumva chiar ca pe o condiție a geniului. Din perspectivă creștină însă, arta nu purifică, ci face ca păcatul să devină și mai distructiv odată cu realizarea lui prin artă. În creștinism, creșterea, împlinirea noastră reală nu este posibilă fără căutarea curățeniei. Omul este în același timp o icoană și un împreună-iconar cu Duhul Sfînt. Însă ce este semnificativ în pasajul din scrisoarea lui J. B. Yeats este definirea fericirii nu în relație cu satisfacerea unor nevoi sau plăceri, așa cum este fericirea înțeleasă în lumea de astăzi (în urma falsificării denunțată de Dr. Robert Lustig, vezi un dialog sugestiv la https://www.youtube.com/watch?v=EKkUtrL6B18), ci fericirea ca rezultat al creșterii. Dar cît din binele aproapelui nostru de astăzi mai poate contribui la creșterea lui? Este vreuna dintre realizările lui care să nu fie auto-distructivă pe termen mai scurt sau mai lung? Iar dacă binecuvîntările lui Dumnezeu nu ocolesc pe nimeni, cît ne ia pînă le pierdem, atunci cînd nu reușim să le transformăm în blestem?
Sigur, cei mai mulți dintre noi își asumă meritul pentru fiecare dintre realizările sale. Dar simplul fapt că unii dintre noi reușesc să-și exprime recunoștința nu garantează bunele noastre intenții. Recunoștința hoțului pentru că nu a fost prins nu este propriu-zis recunoștință: faptul că a scăpat este o încurajare, este temelia hoției viitoare. Iar dacă am realizat ceva în mod cinstit, ce valoare are recunoștința mea atunci cînd o exprim cu sentimentul că reușita constituie o răsplată meritată pentru efortul sau calitățile mele?
Cine nu cunoaște binele, nu știe nici ce este fericirea: lucrurile care ar trebui să ne împlinească, deci să ne facă fericiți, nu ne satisfac, iar lucrurile care ne satisfac, nu ne fac fericiți pentru că nu ne împlinesc. De aceea, reușita mea sau a celui de lîngă mine trebuie să mă facă nu doar recunoscător, ci și atent. Poate chiar mai atent decît atunci cînd am eșuat sau cînd mi s-a întîmplat o nenorocire. Fără această atenție, pot rata binele real dintr-un rău aparent după cum pot fi rănit de răul real dintr-un bine aparent.
Cum pot dobîndi această atenție? Pe de o parte, ea este dăruită, ca toate lucrurile. Pe de altă parte, atenția crește în noi odată cu noi.
În lumea satisfacției nu există atenție, ci doar îngrijorare, preocupare, grijă. De aceea, Hristos ne îndeamnă nu doar să nu ne facem griji, ci și să priveghem. De ce trebuie să priveghem? Ca să nu confundăm satisfacția cu împlinirea. Cel rău se folosește astăzi de corporații, de capitalismul global și mai ales de lideri creștini-ortodocși pentru a realiza această înșelare esențială care-i face pe oameni să se bucure de binele care-i împuținează și să-l evite pe cel care-i face să crească.
