O tradiție sănătoasă, vie, salvatoare, actuală, modernă și exterioară

 

Dl Alexandru Racu a preluat recent o postare în care sunt semnalate cîteva dintre neajunsurile grave ale modului în care tradiția este înțeleasă și cultivată în prezent în România (https://www.facebook.com/alexandru.racu.7/posts/pfbid02qzuE1pZiYvGfrfK2GeijmA6fCwJL1sfmGhjKb3zJwUnyKJw65XmHtLy91uthe2Ajl?locale=ro_RO). Autoarea comentariului subliniază eroarea acestui mod atît în dimensiunea lui tare, prin termeni care descriu în mod adecvat atacul de panică al taberei tradiționaliste (îndîrjire, înverșunare, exagerare), cît și în cea a dimensiunii lui slabe (muzee, școli de vară). În cele două zile care au trecut de la data preluării, observațiile autoarei nu au provocat pînă în momentul în care scriu aceste rînduri nici un comentariu pe pagina dlui Racu. Nu-mi dau seama în ce măsură această tăcere exprimă lipsa de interes a cititorilor dlui Racu față de tradiție, împăcarea lor cu dispariția tradiției, ori reprezintă modul discret, dar nu mai puțin eficient în care aceștia înțeleg de fapt să conserve tradiția. M-a bucurat însă pasiunea cu care autoarea intervenției semnalează importanța tradiției și posibilitatea ei de a oferi soluții la problemele vieții omului de astăzi. Prin urmare, profit de ocazie pentru a face la rîndul meu unele observații în speranța că voi reuși să înțeleg mai bine natura și rostul tradiției.

Prima mea dificultate de înțelegere este legată de raportul dintre tradiție și modernitate, mai precis de raportul dintre lumea tradițională și lumea de astăzi. Dacă am înțeles corect, autoarea comentariului observă că o tradiție separată de lumea prezentă este condamnată la moarte și se transformă într-un instrument al morții. Eu credeam în schimb, și încă mai cred, că lumea s-a condamnat la moarte și a devenit un instrument al morții odată ce s-a desprins de tradiție.

Lumea tradițională are un prezent și probleme specifice ei, lumea modernă are un prezent și probleme specifice ei. Fiecare lume are problemele și prezentul ei. Problemele  prezentului lumii netradiționale sunt cauzate în mare de natura ei netradițională. Mai precis, lumea modernă are și a avut de la bun început un prezent anti-tradițional, opus prezentului lumii tradiționale. O mare parte din problemele prezentului lumii netradiționale vine tocmai din desprinderea ei de ordinea tradițională. Tradiția nu poate fi o soluție pentru problemele prezentului lumii netradiționale decît în măsura în care acesta își recunoaște natura anti-tradițională ca pe o gravă eroare. Dacă nu greșesc, o tradiție modernizată este la fel de netradițională ca una antimodernă, capabilă să-și găsească rădăcinile cu „cel puțin 8.000 ani în urmă în cultura noastră”, după cum o afirmă o autoritate de nivel academic în domeniul etnologiei:

 

„Martorul (...) a declarat că este doctor în etnologie în cadrul Academiei (...). A arătat că a fost contactat de către inculpat pentru a depune mărturie și a explica originea simbolului crucii întreite, iar ulterior a sintetizat totul într-o lucrare care a fost depusă la dosar de către apărătorul inculpatului. A mai arătat că există numeroase modele ale simbolului crucii, cea mai răspândită fiind crucea ierusulimiteană (sic!). De asemenea, martorul a precizat că nu consideră că simbolul de la baza troiței este un simbol legionar, ci este vorba de un simbol tradițional creștin, prezent de cel puțin 8.000 ani în urmă în cultura noastră” (https://agerpres.ro/justitie/2026/07/06/judecator-simbolul-legionar-nu-e-in-mod-direct-rasist-troita-lui-sechila---expunere-publica-minima-m--1573471).

 

Din păcate, capacitatea mea analitică este mai degrabă modestă și probabil că asta explică o anumită neclaritate cu care am rămas în urma parcurgerii comentariului preluat de dl Racu ca o recomandare sau cel puțin ca o temă de reflecție. De pildă, nu sunt sigur dacă din pasajul „a fi gardianul înverșunat al unor tradiții imposibil de adus în prezent înseamnă să fii într-o permanentă stare defensivă, de alertă morală, socială, epistemică etc. ceea ce face finalmente imposibilă adecvarea ta la cerințele prezentului” (subl. n., G. F.) ar trebui să înțeleg că există și tradiții care nu merită apărate nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu ele, ci pur și simplu pentru că sunt imposibil de actualizat, de modernizat, de adaptat la problemele prezentului (totuși, evidența susținută la nivel academic și admisă juridic ne asigură că pînă și tradițiile noastre românești vechi de „cel puțin” opt mii de ani ne pot ajuta dacă le lăsăm). Impresia mea este că dacă unele tradiții sunt recuperate astăzi cu succes (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2026/07/bot-la-bot-isi-scoate-ochii.html) este mai ales pentru că servesc la elaborarea unei tradiții globale, bună în primul rînd pentru că este o tradiție ca afară și în al doilea rînd pentru că permite iluzia unei participări la o tradiție din care conținutul ei real a fost eliminat odată cu omul tradițional.

În afară de asta, mă întreb dacă nu cumva într-o situație de criză starea de alertă morală și cea epistemică nu sunt doar inevitabile, ci mai ales obligatorii.

Poate că dacă nu aș fi trăit într-o societate atît de discretă, aș fi încercat să scriu mai mult despre subiect în general și despre observațiile autoarei comentariului în discuție în special. Prin urmare, voi încheia aici, dar nu înainte de a mai spune ceva despre unul dintre semnele care ar trebui să reprezinte în opinia autoarei un semn de tradiție sănătoasă, și anume preocuparea de dialog cu exteriorul: „Fidelitatea exagerată, în pofida a tot și a toate, față de tradiții distruge tradițiile fiindcă le scoate din dialogul firesc cu ceea ce se află în exteriorul lor. Ele devin niște abstracții.”

În ce mă privește, consider că dialogul dintre tradiție și ceea ce îi este exterior este aproape la fel de nefiresc precum este dialogul dintre creștinism și lumea căzută. Culturile tradiționale au în comun cu Biserica faptul că se pot lipsi de dialogul cu exteriorul. O lume tradițională este o lume perfectă, care comunică cu lumea de dincolo într-un fel care o expune acelui dincolo. Omului tradițional îi lipsește noțiunea de „exterior”, el gîndește în termenii lui înăuntru-în afară, aici-dincolo, întreg-ciobit. Nici măcar străinul nu face parte din exterior, ci face parte tot din lume, și anume din lumea tradițională. Exteriorul și artificialul apar de-abia odată cu omul desprins de tradiție. Omul netradițional vede tradiția ca pe ceva exterior pentru că se simte el exterior față de realitate și față de sine însuși.

Culturile tradiționale se deosebesc însă de Biserică în primul rînd prin obligația Bisericii de a vorbi cu exteriorul cu scopul de a-i arăta exteriorului că este într-o situație proastă prin simpla lui exterioritate. În al doilea rînd, se deosebesc de Biserică prin faptul că dialogul cu exteriorul le ucide. Exact cum ucide și bisericile creștine atunci cînd acestea se raportează la tradiție fie prin reducere la tradiție, fie prin delimitare de aceasta.

Deși sunt convins de bunele intenții ale autoarei comentariului, mă tem că drumul pe care-l propune duce mai degrabă spre realizarea tradiției artificiale pe care vrea să o împiedice decît spre recuperarea tradiției autentice (spun recuperare pentru că posibilitatea salvării a fost pierdută de cel puțin o generație). Pentru ca această recuperare să fie posibilă, mi se pare esențial să încercăm să înțelegem mai întîi diferența dintre prezentul lumii tradiționale și prezentul lumii netradiționale. Din păcate, autoarea comentariului pare că le confundă și presupune că nu există decît un singur prezent, cel al lumii moderne. Din perspectivă tradițională, acesta nu este însă decît o tragică formă de absență.

Gîndul de zi (329)

 

Reacția noastră în fața frumosului, binelui și adevărului ne dezvăluie starea noastră de așezare. Dacă primul nostru impuls este cel de a ne opri pentru a sta în fața lor în liniște, atunci înseamnă că există în noi un anumit atașament față de frumos, bine și adevăr care ne permite să ajungem în prezența lor. 

Omul nu poate vedea bine binele dacă nu ascultă bine, nu poate vedea frumos frumosul dacă nu vede frumos și nu poate vedea limpede adevărul dacă nu vede în mod adevărat. Dar această vedere este o formă de ascultare: așa cum închidem instinctiv ochii atunci cînd vrem să auzim mai clar, tot astfel începem să vorbim în șoaptă ori să ne cufundăm în tăcere cînd încercăm să vedem ceea ce se vede doar atunci cînd se arată.

   

Despre Iov și noi

 

Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, am încercat să vorbesc despre permacultură și despre efectele dăunătoare ale pesticidelor și fertilizatorilor chimici cu doi oameni de la țară care tocmai arau cu calul. Deși unul dintre ei părea dispus să participe la discuție, fie doar pentru că era curios să afle ce aș fi avut eu de spus despre subiect, celălalt, mai matur, i-a aruncat o privire aspră și i-a cerut să-și vadă de treabă. Presupun că din punctul lui de vedere subiectul, adică viața oamenilor de la țară, nu putea fi discutat cu cineva aflat doar în trecere pe-acolo.

Mi-am amintit de acest episod cînd m-am gîndit la povestea lui Iov încercînd să răspund cuiva care mă-ntreabă care este mesajul cărții lui Iov și ce ar trebui să facă cineva aflat în situația lui Iov. Este riscant de răspuns la așa ceva, pentru că unul dintre mesajele acestei cărți este de fapt un avertisment adresat celor care încearcă să răspundă la întrebare fără să fie în pielea lui Iov. Cineva aflat doar în trecere, precum erau prietenii lui Iov sau așa cum eram eu cînd încercam să le arăt pămîntul unor oameni care erau aproape una cu el.

În al doilea rînd, într-o religie centrată pe suferință, cum este o ramură importantă a noii ortodoxii din România, este important de amintit că nu suferința este definitorie pentru Iov, ci credința. Nu poate fi identificat și nici măcar comparat cu Iov cineva care întîmpină greutăți și trece prin suferințe cu toate că nu este un om rău. Iov era mult mai mult decît un om care nu făcea rău: era „fără prihană și drept, se temea de Dumnezeu și se ferea de ce este rău” (Iov 1, 1). Dumnezeu se referă la Iov ca la „robul” Lui de fiecare dată cînd vorbește despre Iov. Iov este un sfînt din calendar, sărbătorit cu două zile în urmă. În ciuda supranumelui său („mult răbdătorul”), nu răbdarea într-o mare suferință îl definește. Mai degrabă, stăruința în credința sa, într-o credință cît se poate de nerăbdătoare: nerăbdătoare să-l vadă pe Dumnezeu și să vorbească cu El „așa cum vorbești cu un prieten”. Prietenii lui Iov greșesc nu doar pentru că îndrăznesc să vorbească în locul lui Dumnezeu, ci și pentru că se străduiesc să-i tempereze credința, să o facă adică așa cum o dorește ortodoxia surogat din România de astăzi.

Este ironic să regăsești argumentele prietenilor lui Iov în mesajul pastoral din noua BOR cu privire la dreptatea lui Dumnezeu, suferința drepților și răbdarea în suferință. Sper că mijlocirea lui Iov pentru prietenii săi se extinde și asupra urmașilor de astăzi ai lui Elifaz, Bildad și Țofar, poate primii teologi ai morții lui Dumnezeu. Pentru că trebuie să-l consideri pe Dumnezeu mort pentru a putea pretinde că ai luat în considerare toate motivațiile lui Dumnezeu și că nu poate exista decît o singură cauză a suferinței, și anume păcatul. Prietenii lui Iov refuză să ia în considerare suferința celui drept, a celui neprihănit, pentru că această situație contrazicea teologia lor despre justiția retributivă a lui Dumnezeu (de altfel, iudaismul a rămas fidel acestei concepții în ciuda unei istorii marcate de suferința celui drept tocmai pentru că refuză să admită tipologia care începe cu Abel și culminează cu Hristos și care structurează de fapt întreaga Biblie).

Cei trei prieteni ai lui Iov sunt aspru certați de Dumnezeu pentru că au hulit; ei îi datorează viața mijlocirii lui Iov. Au hulit pentru că au pretins că înțeleg situația lui Iov mai bine decît Iov și că știu motivațiile lui Dumnezeu cel puțin la fel de bine ca Dumnezeu. Contrar convingerii larg răspîndite, hula nu constă doar în batjocorirea directă a lui Dumnezeu, ci și în explicarea greșită a gesturilor lui Dumnezeu. În ciuda celor mai bune intenții, pe care de altfel Dumnezeu nici nu le-a luat în seamă, Elifaz, Bildad și Țofar de ieri și de astăzi nu fac decît să construiască un Dumnezeu convenabil, care să le satisfacă viziunea lor mecanicistă despre un sistem care cuprinde omul și Dumnezeu, pămîntul și cerul, istoria și veșnicia și care trebuie să funcționeze în ciuda unor episoade de tipul Iov, care sunt corectate din mers în vederea integrării lor în sistem sau, dimpotrivă, în scopul eliminării lor din sistem, precum în cazul lui Hristos, care a fost corectat și reintegrat în sistem odată cu noul creștinism terapeutic adoptat și de noua BOR care a reușit să construiască un sistem teologic profund necreștin.

Pe Iov nu l-a făcut sfînt suferința, ci relația sa cu Dumnezeu, o relație pe care o dorea cu atît mai apropiată cu cît era lovit mai sever. Iov nu dorea nici măcar o explicație pentru suferința sa (vezi un text valoros la https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=30-04-036-f&readcode=&readtherest=true), ci îl dorea pe Dumnezeu. Altfel spus, nu accepta o lume care putea funcționa la fel de bine și în absența lui Dumnezeu, așa cum încercau să-l convingă prietenii săi. Oricît de mult îl mîncau bubele provocate de lepră, nevoia de Dumnezeu îl mînca mai tare și de aceea nici o explicație, oricît de justă și de rezonabilă despre suferința celui drept, nu-l putea mîngîia. După cum observă inspirat autorul articolului tocmai citat,

 

„The experience of God's self-revelation was so powerful that Job could do little more than silence himself and worship. Job is not the only sufferer who encountered God while lamenting and then ceased to lament because God was present.”

 

Altfel spus, nici măcar explicațiile lui Dumnezeu însuși nu pot înlocui prezența Sa.

În concluzie, Cartea lui Iov reprezintă în primul rînd un avertisment pentru teologii și credincioșii care pregătesc moartea lui Dumnezeu chiar în timp ce își închipuie că-i iau apărarea. În al doilea rînd, este un avertisment pentru credincioșii care au astfel de sfătuitori care se ocupă nu doar cu moartea lui Dumnezeu, ci și cu moartea omului în relația sa cu Dumnezeu. În al treilea rînd, este un avertisment pentru oamenii aflați doar în trecere prin teritoriul suferinței, fără să fi locuit vreodată în el precum și pentru cei care, fiind țintuiți de suferință, consideră că Dumnezeu nu mai are dreptul să le mai ceară nimic altceva. Mai departe, Iov ne spune tuturor că suferința nu este neapărat o pedeapsă, după cum nu este nici salvatoare în sine. Iov era neprihănit înainte de a suferi. Nu suferința l-a adus la neprihănire. Dacă suferința ar fi salvatoare, atunci și Iuda s-ar fi mîntuit prin agonia sa împreună cu tîlharul răstignit în stînga Domnului. În vechea ortodoxie, sfințenia aducea suferința; în noua ortodoxie suferința le asigură credincioșilor sfințenia sau cel puțin raiul. Însă Iov ne spune că singurul lucru care ne aduce în fața lui Dumnezeu este dorința de a vorbi cu El cum am vorbi cu un prieten, respectînd legile prieteniei, dintre care sinceritatea ar trebui să fie cea mai înaltă. Această dorință ne este nu doar împlinită, ci și încurajată de Hristos (Ioan, capitolul 15).

Creștinilor, Iov ar trebui să le spună că nimeni nu mai este în situația sa de la Hristos încoace, chiar dacă între timp au fost oameni sfinți care au suferit. De la Întrupare încoace, omul îl poate vedea pe Dumnezeu și vorbi cu El oricînd, cu condiția să nu-l confunde pe Hristosul adevărat cu hristoșii convenabili, care sunt cu atît mai apropiați de noi cu cît sunt mai îndepărtați de Tatăl.