Lecturaţi, metabolizaţi, slăviţi!

Am aflat astăzi, întâmplător, de apariţia celui de-al doilea volum de apologetică ortodoxă (http://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/apologetica-inseamna-marturisire). Până când voi reuşi să-l citesc, reţin deocamdată evenimentul, precum şi observaţiile unuia dintre autori, care e de părere că „studentul trebuie să fie încurajat la lecturarea literaturii ştiinţifice ca să dea slavă lui Dumnezeu pentru frumuseţea creaţiei“ şi că „omul are nevoie de un sens pentru a metaboliza datele ştiinţei [...]” (subl. mea, G. F.). Lăsând stilistica formulării deoparte, destul de neprietenoasă cu persoanele obişnuite mai degrabă să citească, pur şi simplu, ori să reflecteze la datele ştiinţei în loc să le „metabolizeze”, observaţiile sunt neaşteptate pentru orice creştin deprins să dea slavă lui Dumnezeu pentru frumuseţea creaţiei citind mai degrabă psalmii, un poem, sau privind pur şi simplu în jurul său.

Nu vreau să spun că ştiinţa te face insensibil la frumuseţea creaţiei. Dar nu sunt deloc sigur că Dennett, Dawkins, Hawking sau Shermer (http://www.humanitas.ro/humanitas/de-ce-e-darwin-important) se grăbesc să te aducă la picioarele lui Dumnezeu pentru a-i mulţumi pentru creaţie. Din simplul motiv că pentru savanţii de tipul acesta nu există creaţie. Ci doar univers sau, chiar mai comod, multivers. Care împiedică orice lectură pentru că respinge orice sens.    

 

Ora de religie vs. ora de nimic: “Un fleac, i-am ciuruit!”

În momente de entuziasm confuz, tipic situaţiilor de biruinţă neaşteptată şi inexplicabilă, reacţiile stăpânite şi limpezi precum observaţiile din articolul lui Alexandru Racu nu pot fi decât binevenite (https://alexandruracu.wordpress.com/2015/03/06/reflectii-la-cald-despre-deznodamantul-tevaturii-starnite-de-rebelul-fara-cauza-moise-emil/). După ce frisonul victoriei s-a mai stins, câştigătorii acestei runde ar face bine să se gândească la modul în care, după cum precizează Al. Racu, „uneori victoriile pot fi mai periculoase decât înfrângerile” şi la faptul că am putea să „stăm mult mai prost decât ar putea să ne facă să credem cifrele astea, şi ar trebui să ne întrebăm şi câtă calitate se ascunde în spatele acestei cantităţi.” Rezultatul rundei următoare va depinde de felul în care răspundem la asemenea întrebări.

Poate că ar fi util să ne întrebăm în primul rând dacă chiar a fost o victorie. Desigur, în termeni seculari victoria este indiscutabilă, cifrele sunt clare, rezultatul umilitor pentru atei şi agnostici. Dar din perspectivă teologică? Modul precipitat în care s-a raportat BOR la întregul proces de contestare a orei de religie îmi sugerează mai degrabă un atac de panică, surprinzător din partea cuiva care, în lipsa oricărei ameninţări, se grăbeşte să se laude că porţile iadului nu-l vor birui.

BOR s-a purtat de parcă accesul la ora de religie ar depinde numai de stat, respectiv de sistemul public de educaţie, obligaţia BOR limitându-se la furnizarea profesorilor de religie. Mi se pare că ar fi fost curajos şi responsabil din partea BOR dacă-i asigura pe elevi şi părinţi că, acolo unde ora de religie nu poate fi susţinută din cauza numărului mic de elevi înscrişi, ea va continua la fel de bine pentru elevii interesaţi în cadrul parohiei de care aparţin. Însă aceasta îi pare BOR o alternativă inacceptabilă: ori religie în şcoală, ori nimic!

Un alt lucru care ar trebui recunoscut e că ora de religie a rămas şi pentru că nu a existat o alternativă la ora de religie. În acest sens, poate că meritul pentru păstrarea orei de religie revine mai puţin Bisericii şi mai mult lipsei de organizare a şcolilor, care nu au putut sau nu au vrut să asigure o alternativă satisfăcătoare orei de religie.

Este uşor să fii ales atunci când nu există altceva de ales. Între o oră de nimic şi ora de religie, părinţii au ales ora de religie pentru că orice e mai bun decât nimicul. Până şi iadul, cum spunea un părinte din vechime. Chiar dacă, de multe ori, ora de religie e tot un fel de oră de nimic, unde se mormăie două rugăciuni şi se joacă vaporaşe, cum observa cineva în ultimul număr din Caţavencii (http://www.catavencii.ro/biserica-si-bu-ling-cu-alex-velea-si-connect-r/). Susţinerea acordată de Velea religiei este un lucru bun; mai puţin faptul că BOR îi solicită acest sprijin; gestul nu face decât să completeze imaginea figurii disperate cu care BOR a apărut în public de la comunicarea deciziei Curţii Constituţionale în legătură cu frecventarea orei de religie. Probabil că în absenţa oamenilor de cultură (“M-a mirat că nu sunt aşa mulţi oameni de cultură, mie îmi spuseseră că sunt mai mulţi”, observă Ana Blandiana http://www.gandul.info/stiri/oamenii-spatele-spoturilor-virale-ora-religie-ana-blandiana-mi-pot-inchipui-copil-stie-barbatul-gol-prins-piroane-cruce-tablourile-marilor-pictori-13919594), te bucuri să ai de partea ta măcar anti-cultura. Dacă tot nu poate Biserica să îmbisericească maidanul, putem face maidan din Biserică. Cu o singură condiţie: să convenim să-l numim “Biserică”. Ca şi în cazul elitei sofiste, pentru actualul BOR important nu e ce este un lucru, ci cum îl numim.

Simplul fapt că obiecţiile unui singur om, Emil Moise, i-au provocat BOR un atac de panică e de natură să ne facă să cântărim altfel această „victorie”. În plus, trebuie să recunoaştem că miza acestei confruntări nu a fost ora de religie, ci importanţa şi locul ocupat de BOR, Biserică, creştinism, religie în lume. Din păcate, mesajul BOR a semănat cu cel al unui parlamentar corupt care se mulţumeşte să-i fie retrasă imunitatea (respectiv sfinţenia, natura teandrică a Bisericii) câtă vreme îi este păstrată indemnizaţia. 

În primele trei secole, creştinii şi-au luat-o în freză rău de tot de la păgâni, ca să împrumut formularea plastică întrebuinţată de Al. Racu în articolul citat mai sus. Cu toate acestea, creştinismul a biruit în veac pentru că a biruit în lepădarea de cele ale veacului. Ce fel de victorie este cea care poate fi mai periculoasă decât o înfrângere, cum avertiza Al. Racu? Una din care nu ai înţeles nimic. Sau una din care câştigi altceva decât îţi doreai. În epoca noastră, creştinismul poate cunoaşte acest fel de victorie. Poate că tocmai l-a cunoscut. De pildă, atunci când biruinţa în veac se face cu preţul lepădării de cele ale veşniciei. Numai că atunci victoria lui va dura cât veacul. Sau chiar mai puţin.

 

Dacă ...

Dacă ar fi fost căpitanul Titanicului, în urma ciocnirii de aisberg

Iohannis ar fi declarat: „Asta e. Ghinion.”

Iliescu ar fi declarat: „Nava e grav avariată. Acum e nevoie de linişte şi de un nou mandat de căpitan pentru mine.”

Ponta ar fi declarat: „Nu s-a întâmplat nimic.”

Băsescu ar fi declarat: „Această ciocnire ne-a întârziat puţin, dar nu-i nimic, vom recupera pe parcurs.”

Împlineşte-ţi viaţa, completează cererea!

 Cu trei zile în urmă, am depus cererea pentru înscrierea la ora de religie a copilului meu. Completasem formularul acela pe care-l poţi găsi peste tot, inclusiv pe site-ul Patriarhiei. Numai că alaltăieri mi s-a spus de la şcoală că nu e bine, cererea trebuia scrisă de mână. Am adus-o scrisă de mână. Ce naiv, credeam că cererile sunt un lucru la îndemâna oricui! Ieri, băiatul vine de la şcoală cu un nou formular de cerere, cel COMPLET, care include pe verso lista cultelor recunoscute în România. Mă uit repede pe listă, văd că nu sunt decât 18, răsuflu uşurat, Biserica Ortodoxă Română se află printre ele (împreună cu Martorii lui Iehova, comunităţile evreieşti şi cultul musulman). Descopăr în schimb cu îngrijorare că de pe listă lipseşte cultul satanist: dintre cei 18, oare cine-i ţine locul? Există cel puţin un alt cult gata să se facă frate cu dracu pentru a trece puntea, şi ăsta sigur nu poate fi BOR (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18293706-liviu-dragnea-primit-ordinul-sfintii-martiri-brancoveni-din-partea-patriarhului-daniel.htm). Mai ales atunci când nu e nici o punte de trecut. Pentru că nu te înfrăţeşti cu dracu pentru a trece puntea. Ci pentru a rămâne pe ea. Dracul ştie ce-ţi doreşti cu adevărat, nu ce spui ori crezi că-ţi doreşti. Dacă Adam şi Eva nu-şi doreau fructul oprit, dracul nici nu-i băga în seamă. Şi nici ei pe el.

Desigur, m-am grăbit să completez cererea, pentru cea de-a treia oară. Nu atât din motive de conştiinţă, cât mai ales pentru că sunt curios să văd cum arată al patrulea formular. Bine că le-am completat pe primele trei, condiţia obligatorie pentru a-l putea primi pe cel de-al patrulea (există desigur excepţiile de tipul „părinţii cu geci de piele”, care probabil că l-au primit direct pe al treilea, dar asta nu ai de unde să o ştii, şi oricum, chiar dacă ştii, te faci ca de obicei că nu observi). Din păcate, mai este doar o zi până la data limită de depunere a cererilor de frecventare a orei de religie, aşa că nu mă pot aştepta decât la încă unul, cel mult două formulare. În al doilea rând, l-am completat pentru că nu vreau să ratez încă o şansă de a duce ceva până la capăt, măcar o dată în viaţa mea. Pe măsură ce îmbătrâneşti, aceste şanse se răresc, intervalul dintre ele fiind umplut cu şiruri tot mai lungi de sticle goale. Iar acum sunt atât de aproape de a îndeplini pentru prima dată ceva important cu succes.

[Editare ulterioară, 12:43 pm]

Nu ştiu ce altceva afară de sfânta inerţie a determinat BOR să recurgă la argumente religioase şi morale în favoarea educaţiei religioase: într-o societate determinată de cultura practic-motivaţională ele nu fac nici cât o ceapă degerată. „Împlineşte-ţi viaţa, completează cererea!” – iată sloganul care i-ar fi putut convinge cu adevărat pe părinţii catehizaţi de biblia succesului să-şi înscrie copiii la ora de religie. Dar argumentele invocate de BOR nu fac doi bani nici pentru părinţii creştini, care ştiu dureros de bine că, în realitate, BOR nu a făcut altceva în ultima decadă decât să pună în mişcare pistoanele psihologiei succesului. Însă povestea de succes în care a fost transformat BOR-ul perioadei daneliene tinde să arate mai degrabă cu o poveste scurtă şi cu final nefericit, după cum o dovedeşte interesul manifestat de părinţi pentru ora de religie.

Dignus est!

BOR ... altfel

Contrar aşteptărilor, BOR nu a considerat că decizia Curţii Constituţionale, în urma căreia părinţii trebuie să solicite prin scris înscrierea copiilor la ora de religie, ar fi discriminatorie şi umilitoare (http://patriarhia.ro/o-decizie-discriminatorie-si-umilitoare-pentru-ora-de-religie-7684.html). Refuzând să arunce comod vina pentru creşterea curentului nefavorabil faţă de religie şi ortodoxie asupra secularizării şi indiferentismului religios, BOR şi-a asumat vina cu simplitate şi smerenie, recunoscându-şi neajunsurile şi neputinţa de a contribui în mod hotărâtor la „formarea şi cultivarea unei conştiinţe vii şi mărturisitoare” (http://patriarhia.ro/o-decizie-discriminatorie-si-umilitoare-pentru-ora-de-religie-7684.html). Mai mult, în acord cu perioada Postului Mare, BOR a primit acuzaţiile şi contestările nu ca pe o provocare lumească, ci ca pe o încercare dumnezeiască, ca pe un semn prin care înţelege că modul superficial de a face educaţie religioasă îl supără pe Dumnezeu; acesta este lucrul care pe BOR o mâhneşte cu adevărat şi nu, cum s-ar putea înţelege dintr-un comunicat de bună seamă eronat, decizia Curţii Constituţionale („Patriarhia Română ia act cu mâhnire de decizia Curţii Constituţionale a României ...” http://patriarhia.ro/o-decizie-discriminatorie-si-umilitoare-pentru-ora-de-religie-7684.html). Credincioşii s-au simţit încurajaţi văzând că, în loc să se lupte mediatic cu asociaţiile seculare şi atee, BOR şi-a concentrat efortul într-o muncă pastorală prin care vlădica şi opinca nu au contenit să le explice credincioşilor ce au de făcut şi cum. Aşa cum era de aşteptat în „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi“ şi în „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii“ (http://patriarhia.ro/anul-2015-va-fi-dedicat-marilor-pastori-de-suflete-din-eparhii-6268.html), personalul fiecărei parohii a stat zi şi noapte la dispoziţia credincioşilor pentru a-i învăţa să completeze cererile oferite gratuit de BOR.

Dar nu numai credincioşii au fost impresionaţi de disponibilitatea simplă şi caritabilă a BOR; surprins de atitudinea smerită a ierarhiei BOR, se spune că Emil Moise ar fi murmurat: „Ai învins, Galileene!” Satisfăcuţi, apropiaţii dlui Moise s-au gândit, fireşte, la Galileo Galilei, dar elevii care s-au bucurat de educaţie religioasă ştiu mai bine.

  În plus, membrii asociaţiilor de tipul ASLC, CNCD sau ASUR au fost impresionaţi să vadă şi că principala grijă a BOR din ultimele două luni, ca de altfel în ultimii douăzeci şi trei de ani, nu a fost pentru posturile de profesori de religie, faţă de care este de altfel responsabilă prin nenumăratele secţii de teologie didactică înfiinţate uneori nejustificat după 1990, ci numai şi numai pentru copii şi familiile creştine şi, implicit, pentru societate în ansamblul ei. Cuceriţi de căldura lipsită de orice reproş sau asprime faţă de aceste asociaţii, membrii lor şi-au înscris la rândul lor copiii la ora de religie. Remus Cernea a dispărut brusc. Circulă însă zvonuri potrivit cărora ar fi fost zărit la Muntele Athos.

Cosmopolitan pentru cei mici

Nu ştiu dacă revista Cosmopolitan are şi o versiune pentru cei mici (exista un asemenea departament în cadrul versiunii iniţiale, lansată în 1886, dar pe atunci revista era dedicată familiei). În cazul în care proiectul există, probabil că va fi abandonat imediat ce oamenii revistei vor descoperi că postul de radio Itsy Bitsy le-a luat-o înainte. Chiar astăzi am ascultat la acest post o melodie, împreună cu copilul, al cărei refren inocent-primăvăratic era „all I want to do is making love to you”. De fapt, ca mai toate melodiile difuzate de posturile comerciale, melodia era tot una cu refrenul.

Înţeleg că la Itsy Bitsy muzica este în primul rând pentru părinţi, adică multă şi de proastă calitate. Ea trebuie să fie în acord cu produsele pe care părinţii, adică cumpărătorii, sunt obişnuiţi să le consume, sau cel puţin să le cumpere. Precum week-endurile la McDonald’s, ultima generaţie de orice (tabletă, smartphone, pantofi sport) şi ultimul număr din revistele glossy. Dacă există junk food, de ce n-ar exista şi junk love?

Iubirea este liberă, sacrificială şi discretă. Îndrăgostiţii nu-şi afişează dragostea, doar că nu o pot ascunde. Şi cu siguranţă vor să facă multe alte lucruri împreună, înafară de „making love”. Vor familie, adică locul acela unde Itsy Bitsy pretinde că aduce bucurie: „Bucurie în familie” este sloganul actual al postului de radio. Dar mesajul din refrenul pe care-l aminteam mai sus pregăteşte altceva decât familia, pentru că se referă la altceva decât iubirea. Pregăteşte cincizeci de nuanţe de gri, Fifty Shades of Grey. Pregăteşte umbrele iubirii. 

  

Caţavencii de pe MS România

Publicaţia Caţavencii îmi aminteşte de orchestra de pe Titanic, care continua să cânte în timp ce vaporul se scufunda (http://en.wikipedia.org/wiki/Musicians_of_the_RMS_Titanic). „Orchestra” Caţavencii nu ne cântă ca să uităm că ne scufundăm, ori ca să ne scufundăm mai uşor, cu un zâmbet pe buze; ci ca să nu uităm că ne scufundăm.

Doar că România se scufundă în oceanul de mizerie produs de elita de la bord: mizerie morală şi intelectuală care nu poate produce decât mizerie economică. Pasagerii „României” nu se pot salva mai întâi pentru că au fost învăţaţi că nu merită să fie salvaţi. Ultimul căpitan tocmai s-a retras la plantaţia câştigată cu preţul ciocnirii navei de aisbergul dispreţului elitei pentru navă (prea lentă, prea românească) şi pentru pasagerii ei de la clasele inferioare.

Dar în ciuda derivei monitorizate a navei, condusă de un amestec pestriţ de ofiţeri suspecţi şi piraţi degeneraţi, jurnaliştii de la Caţavencii nu obosesc să ne amintească calităţile României, cu atât mai luminoase cu cât este stăpânită de o hoardă de mongoli. Iată în continuare fragmente din două articole apărute în ultimul număr al ziarului.     

Doru Buşcu: Șoferii iadului românesc

http://www.catavencii.ro/editorial/soferii-iadului-romanesc/

„[...] Acum, vine președintele Iohannis și zice că vrea guvernul lui, format din oameni de la noul PNL. Ca să-și pună în operă gîndirea, programul economic pe care l-a vîndut în campanie și ca să înceapă săpăturile la lucrul bine făcut are nevoie, cică, de propria instalație politică.

Ceea ce nu pot să facă, adică, Ponta, Rus, Oprea și ceilalți, urmează să poată Predoiu, Anastase și Ialomițianu, ajutați de colegii lui Tudor Chiuariu și ai lui Relu Fenechiu.

Acesta e un cîntec vechi și obosit, iar Iohannis face rău că începe să-l fredoneze. Melodia este falsă, textul este mincinos. Un neamț serios care și-a început mandatul cu prudență și cumpătare ar trebui să știe, măcar el, că nu există decît o guvernare. Nu sînt două, nu sînt trei. Aceea este buna guvernare și o poate face oricine, cu condiția să vrea.

Buna guvernare nu are variante, ci are autostrada Pitești-Sibiu în planul de urgență. Are sănătatea, educația, agricultura, resursele naturale și energia în lista de priorități de dezvoltare strategică, are planuri de creștere pe douăzeci de ani și pacte politice care să le garanteze. Buna guvernare se ocupă de anticorupție, de modernizarea instituțională, de revizuirea legii electorale și a Constituției azi, nu mîine, nici poimîine. Buna guvernare se poate face și cu Ponta, și cu Predoiu, ba chiar și cu Boc, fiindcă doar un idiot nu înțelege ce înseamnă bună guvernare. Nu se poate face însă cu hoți.”

Mălin Muşatescu: Je suis Țăran

http://www.catavencii.ro/je-suis-taran/

„Povestea unui măcel făcut la vedere, fără cagule pe față, fără mitraliere. Este povestea uciderii în masă a castraveților, roșiilor, a salatelor, merelor, cireșelor și cepelor născute pe tarlaua acestei țări.

Teoretic, într-o țară care s-a numit cândva “grânarul Europei”, este logic să renunți la job-ul de la multinațională, să te piși pe el de target, de CEO și de board, și să-ți iei câmpii, având în buzunar un proiect de finanțare cu fonduri europene pentru a pune bazele unei mici ferme. Sună bine? Mai ales că, în jurul Bucureștiului, serele în care se coc roșiile, castraveții și salatele sunt o tradiție încă de pe vremea lui Ceașcă. Adăugați la asta ardeiul gras, crescut sub cerul inconfundabil al patriei, ceapa ivită direct din atomul plin de istorie al gliei strămoșești și cireașa pârguită în mierea soarelui de Bărăgan. Astfel veți înțelege cu siguranță cât de seducătoare sunt oportunitățile născute din destinul universului rural.

[...] Undeva, între Alfa și Omega agriculturii românești, adică între mafia arabă a depozitelor de legume-fructe și mafia țigănească a tarabelor din piețele agro-alimentare, se află producătorii autohtoni, noii țărani aidoma omului din povestea noastră. Aceștia ar fi trebuit să fie generația de euro-țărani care vin cu camionul de legume și fructe născute din dulceața cernoziomului național și care stau la coadă în fața en gros-ului câte o noapte, timp în care pe lângă ei curg TIR-urile cu marfă de import. Nici nu e de mirare că spre dimineață primesc toți același răspuns: depozitul e plin. Și mai peste tot, pe la en gros-urile de legume-fructe de pe Centură, e aceeași problemă. Dacă ai noroc, vinzi un camion de castraveți la vreun Harap Alb aprozarist originar din Siria sau Palestina, numai că ajungi să iei pe marfă cam cât ia un mic producător pe un sac de castraveți la piață, după ce a plătit taxa de protecție. În aceste condiții, e mai rentabil să mergi acasă cu marfa pentru a o vărsa pe câmp drept îngrășământ natural. Ei bine, să faci asta en gros în România este ca și cum ai incendia câmpul petrolier al unei țări ce-și face veacul la marginea fierbinte a nisipurilor sahariene. Pentru că secolul XXI va fi agricol sau nu va fi deloc.”