luni, 28 martie 2011

Legionarism şi fariseism


Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu
Romani 3, 22-23.

Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar în România duhovnicia e treabă serioasă. Ba, dacă nu m-aş teme că ar exista pericolul să fiu corect înţeles, aş spune că e lucrul dracului. Gîndul ăsta mi-a venit prima dată cu aproape un an în urmă, cînd am întîlnit pe blogul unei stele (ca să nu spun star) al noii constelaţii duhovniceşti formate în ultimul deceniu un sondaj de opinie legat de calitatea duhovnicească a unui comentariu. Şi aproape că-mi uitasem gîndul, cînd mi l-a reamintit un articol postat zilele trecute pe un blog (aparent din aceeaşi constelaţie), unde se preciza că ceea ce eu luasem drept recomandare, şi anume învăţarea de imnuri legionare, nu fusese decît o glumă. Imatur duhovniceşte şi lipsit de simţul umorului, nu mai vorbesc de viziunea istorică, nu aveam cum să-mi închipui că se poate glumi pe seama legionarismului în sine; admit însă că e o glumă, o gogoaşă – chiar dacă una înfuriată – pretenţia celor care văd în Mişcarea Legionară (ML) o expresie deopotrivă a tradiţiei româneşti şi a creştinismului. Dacă această pretenţie nu este decît o mistificare a realităţii, respectiv a tradiţiei creştine şi a culturii tradiţionale româneşti, aşa cum în moduri diferite au încercat să arate Mircea Platon, Alexandru Racu şi cu mine, urmează că a-i atribui legionarismului caracter creştin nu este decît o formă de fariseism, înţeles în mare ca existenţă duplicitară. De aceea, socotesc că prezentarea sensului teologic al fariseismului şi legătura lui cu discuţiile despre „creştinismul” Mişcării Legionare ar fi utilă atît pentru că în ortodoxia românească duhovnicia bate teologia de-o rupe, lăsînd-o adeseori în nesimţire, cît şi pentru că se poate observa un remarcabil acord de principiu între creştinii „duhovniceşti” şi avocaţii „obiectivi” ai caracterului creştin al ML.

În sens comun, fariseismul este un echivalent pentru prefăcătorie. Fariseul nu este un simplu vanitos, ci mai ales cineva care vrea să scoată un profit din imagine (a sa ori a afacerii sale, ori/şi a grupului său). În timp ce vanitosul se mulţumeşte cu aprecierile celor din jur, fariseul se foloseşte de ele pentru a face carieră, pentru a renegocia, pentru a încheia un contract, etc. Vanitosul este mîndru, şi tocmai asta îl împiedică să atingă starea de degradare sufletească a fariseului. De pildă, în timp ce vanitosul nu se justifică, fariseul o va face întotdeauna. Iar cînd nu se poate justifica, îşi cere iertare. Şi cerutul iertării, şi justificarea sînt strategice. De aceea, ele sînt făcute în public. Îşi rupe hainele, îşi pune cenuşă în cap, posteşte şi îşi cere iertare: la birou, pe blog, în metrou, fariseul are martori. Căci ©smerenia este programul principal de editare şi îmbunătăţire a propriei imagini. [1] În cazul fariseului vanitos, o specie care combină tot ce e mai rău în fariseu şi în omul vanitos, justificarea rămîne publică, dar se face realizează numai în raport cu instanţele supreme: Dumnezeu, Neamul, Cerul.
Prin urmare, prin „fariseu” este înţeles în genere atît cel care se pretinde virtuos fără să fie, cît şi cel care este virtuos pentru imagine. Această descriere a fariseismului se regăseşte în înţelegerea creştină a termenului, pentru care dorinţa mea de a fi iubit de oameni mai degrabă decît de Dumnezeu este un păcat. [2] Dar fariseismul nu este o simplă  cochetărie cu lumea, cum s-ar putea crede; dacă Hristos îl condamnă atît de sever e pentru că fariseismul este o luare în posesie a lui Dumnezeu în numele unui mandat special (încredinţat prin elecţiune divină) şi, ca răspuns la această alegere, în numele unei virtuţi anume, oricare ar fi aceea: respectarea Legii, spiritul de jertfă, spiritul civic, iniţierea cabalistă, etc. Odată ce ai identificat esenţa lui Dumnezeu şi ai realizat-o la nivel personal sau de grup, te simţi îndreptăţit să consideri că Dumnezeu este cu tine, este al tău, doar al tău şi al celor împreună iniţiaţi cu tine. Vocabularul de teologie biblică (Cerf, 1988), trimite pentru acest sens al fariseismului în special la capitolul 11 din Epistola către Romani, unde este discutată convertirea lui Israel. Potrivit acestui capitol, de vreme ce căderea lui Israel a însemnat „îmbogăţirea” neamurilor, cu atît mai mult va fi întoarcerea lui Israel (v. 12). Altoirea şi tăierea ramurilor este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu spre sporirea şi întoarcerea tuturor, a celor sălbatici cît şi a celor fireşti (v. 17-24). Urmează că fariseul este cel care vrea ca Dumnezeu să se oprească din această lucrare doar pentru a o continua el însuşi. Printr-o stranie răsturnare de planuri, cine pune în discuţie creştinismul Mişcării Legionare, adică al unei grupări care a exclus posibilitatea convertirii lui Israel, reflectă o atitudine fariseică. Pentru iudeul fariseu din Noul Testament, prototip al credinciosului consolidat într-un sistem legalist care-l exclude pe Dumnezeu, Iisus nu poate fi decît un impostor, un fariseu, precizează Vocabularul de teologie biblică. Tot astfel, pentru legionarismul zăvorît în cadrul unui sistem panteist-naţionalist, de „soare şi sînge”, a cere o credinţă în acord cu Crezul şi cu învăţătura Bisericii este o dovadă de anacronism, deci de fariseism, de vreme ce  în epocă, se presupune, lucrurile nu erau prea clare în legătură cu creştinismul. Importantă nu este participarea credinciosului la viaţa Bisericii, la Viaţa lui Hristos, ci moartea pentru Căpitan, moartea legionară:

„Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura învierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales în masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gând la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.
Jertfa aceea care e dezlantuita în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne încalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformându-ne într-o rana vie ( de „soare si sânge” cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste. Mai vii, mai crestini.
Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
Cine a jertfit ceva, în acest fel, întelege si vede mai bine pe Mântuitorul care se naste, si se bucura mai mult, caci simte o apropiere, o comunitate între o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viu care coboara printre noi.” [3]

Fariseul este cel care condiţionează convertirea omului şi iertarea dăruită de Dumnezeu de ceva exterior credinţei în Hristos susţinînd că tocmai acel aspect exterior ar constitui esenţa învăţăturii evanghelice (Matei 15, 8-9). În acest sens, fariseu nu este doar credinciosul care nu se străduieşte să trăiască în acord cu credinţa în Hristos, ci mai ales cel care crede într-un fals hristos, într-un alt testament, de preferinţă „spiritual” însă numaidecît adaptat vremurilor. Fariseul este duplicitar (cf. gr. hupokritos, actor), [4] el joacă un rol, deci crede fără să aparţină sau aparţine fără să creadă: fie spune ce nu crede, fie nu spune ce crede, fie ajunge să creadă ce spune, fie trăieşte altfel decît crede, fie spune şi trăieşte aşa cum crede fără a avea însă credinţa Bisericii,  fie se-nchină în numele Sfintei Treimi la icoana Căpitanului, oricare ar fi acela.
În numele propriei misiuni, fariseul anulează misiunea Bisericii, mandatul ei de a „boteza toate neamurile” (Matei 28, 19). Este de aceea surprinzător să vezi că atunci cînd încerci să subliniezi universalitatea Bisericii, amintind că Hristos „vine şi în celulă. Aşa cum vine şi în biroul anchetatorului sau în camera de gardă a penitenciarului”, eşti acuzat de spirit inchizitorial. A apăra posibilitatea unei  „sobornicităţi deschise” [5], prin realizarea unei „uniuni care nu subordonează o persoană alteia sau în care instituţia nu e concepută ca ceva extern sau superior sau represiv pentru persoanele implicate în ea", [6] dovedeşte, în mentalitatea unor ortodocşi români de astăzi, orgoliu, imaturitate duhovnicească şi fariseism.
Convingerea că eşti situat mai bine decît altul în privinţa mîntuirii nu indică neapărat o conştiinţă fariseică. Cîtă vreme această certitudine („siguranţa mîntuirii”, cum o numesc fraţii reformaţi) nu generează un sentiment de superioritate, ci provine din conştiinţa adevărului, ea este firească. După cum o demonstrează pilda cu Vameşul şi Fariseul, fariseic este mai ales gîndul că sînt situat mai bine decît alţii în virtutea meritelor proprii. Nu contează cît de mari sau de meschine sînt aceste merite; dacă ajung să mă deosebească de un altul înaintea lui Dumnezeu, ele sînt la fel de neînsemnate indiferent că e vorba de zeciuială sau de „jertfă”. Iar dacă sînt făcute în Hristos, toate sînt la fel de mari. Or, în Hristos nu pot fi făcute decît cele ale lui Hristos. Cum poate fi al lui Hristos un apel de genul: „România a românilor. Pentru jidani, Palestina. Dreptate românului şi moarte trădătorului”? [7]
Dacă să fii smerit înseamnă să te vezi aşa cum eşti, urmează că smerenia este numele creştin al simţului realităţii. Cum spune părintele Rafail Noica: „Ce este smerenia? Realismul: ăsta sînt! Dar şi alt realism: dar Dumnezeu nu mă va lăsa!” [8] Din acest punct de vedere, mi se pare important că Mircea Platon pune problematica legionarismului în relaţie cu simţul realităţii. [9] Pentru că, în baza unei minime informaţii, chiar şi un necreştin ar putea vedea cît de întemeiată este pretenţia ML la creştinism. Nu e nevoie de mai multă informaţie, de surse, de obiectivitate, în acest caz, decît avea nevoie orbul din naştere să ştie că a fost orb iar acum vede (Ioan 9, 1-41). Nu este nevoie decît de simţul realităţii, de simţul văzului. Tocmai de aceea, pentru că fariseii spun „vedem”, „păcatul lor rămîne asupra lor” (Ioan 9, 41). Acest refuz al realităţii este lucrul dracului, oricît de duhovniceşti ar fi motivaţiile lui, pentru că e rescriere a realităţii. Sofismul este, în ultimă instanţă, un act magic.
Să presupunem că a susţine creştinismul ML înseamnă, aşa cum s-a spus, a apăra Biserica în timp ce, dimpotrivă, a contesta creştinismul ML înseamnă a lovi Biserica şi a susţine implicit, din teamă sau interes, atît ideologia corectitudinii politice cît şi obiectivele „conservatorilor” lui Dan Voiculescu. Apărînd caracterul creştin al ML, deci al unei grupări politice, apăr Biserica; refuzînd acest caracter, atac Biserica doar pentru a face jocul altei grupări politice. Cine apără creştinismul Mişcării nu politizează logica creştină; cine pune în discuţie creştinismul Mişcării în termenii teologiei creştine politizează învăţătura creştină.
Oricît de confortabile ar fi aceste polarizări, poate că e bine să nu excludem posibilitatea ca în ceea ce ar putea părea la prima vedere o ameninţare la adresa Bisericii să se ascundă un apel, deci o şansă de înnoire şi curăţire, şi nici posibilitatea ca anumite reacţii de apărare a Bisericii să camufleze intenţii necurate. Bisericile nu pot fi doar demolate: ele pot fi şi deplasate, translatate. Credincioşilor ar trebui să le pese nu doar că, prin deplasare, locaşul a fost salvat, cîtă vreme destinaţia şi noul loc (în sens fizic sau spiritual) sînt decise de raţiuni non-teologice („urbanistice”, în cazul regimului Ceauşescu). [10] Cele mai teribile deplasări, translatări sînt de fapt cele în ordine spirituală, cele care se petrec atunci cînd locaşul rămîne pe loc, aşa cum vedem că se întîmplă în cazul creştin-democraţiei sau în cazul creştinismului „duhovnicesc”. Traducerile „trădătoare” nu sînt cele care folosesc perifraze, oricît de extinse, pentru a reda un singur cuvînt din limba-sursă, ci acelea care folosesc termeni identici pentru redarea unor cuvinte diferite. Prin urmare, nu înţeleg cum se poate invoca absenţa Sbornicului ca o scuză pentru aderarea creştinilor români la legionarism.
Sigur că atunci cînd încercăm să înţelegem un eveniment sau un fenomen, trebuie avut în vedere şi contextul lui. Dar care context? Cînd discutăm ortodoxia unei grupări sau a unei persoane, contextul nu poate fi decît însăşi tradiţia Ortodoxiei. [11] Iar dacă ortodoxia românească a fost cu adevărat afectată de măsurile luate în timpul domniei lui Cuza, [12] înseamnă că ML a redescoperit creştinismul pe măsură ce ortodoxia se redescoperea pe sine. Cum se explică atunci că, pe măsura ce ortodoxia se descoperea mai bine, după cum o dovedesc articolele din epocă ale lui M. Vulcănescu sau ale părintelui Stăniloae, ML se inventa mai mult?
Şi se inventează încă: selectăm astăzi din ML doar ce este valid, aşa cum ML selecta din creştinism ce i se părea valid. Selectăm astăzi din ML lucrurile compatibile cu creştinismul, după cum ieri selectam din creştinism lucrurile compatibile cu ML. Selectăm, alegem: esenţa ereziei.
Lăsînd la o parte că nici creştinii de pînă la Edictul din 313 nu aveau Sbornicul, dar asta nu i-a împiedicat să rămînă creştini cu preţul vieţii lor (ca să nu mai spun că cei din perioada apostolică nu dispuneau decît de Vechiul Testament!), nu este exclus ca cei care au aderat la legionarism să o fi făcut şi în condiţiile familiarităţii cu Sbornicul şi cu alte lucrări esenţiale ale spiritualităţii româneşti. Pentru că dacă familiaritatea cu Scriptura şi tradiţia creştin-ortodoxă nu i-a împiedicat să intre în Legiune, nu văd cum ar fi reuşit să o facă Sbornicul sau Patericul. Aşa cum Scriptura a devenit o criptograma accesibilă doar cifrului oferit de Cărticică (împreună cu alte scrieri legionare, vorbe de duh şi priviri cu subînţeles transmise din generaţie în generaţie), tot astfel şi Sbornicul putea deveni doar o anexă a spiritualităţii (neapărat duhovniceşti) a noilor apostoli, rămaşi creştini cu preţul vieţii altora. Fiindcă asasinatul nu era doar un accident nefericit produs din excesul de zel al unor lideri fanatici, ci un punct esenţial al doctrinei legionare. Asasinatul era teoretizat ca un mijloc de eliberare a neamului românesc de „hidra iudeo-masonică”. [13] Din acest punct de vedere, discursul legionar despre jertfă este o impostură, o ipocrizie, un fariseism cîtă vreme jertfa nu înseamnă decît consecinţa unor acţiuni criminale. Legionarul asimilează pedepsirea sa unei jertfe tocmai pentru că se simte nevinovat. [14] El face ceea ce ar trebui să facă neamul şi ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el. Legionarul este ipostazierea neamului şi a Bisericii totodată. Legionarul nu a venit să strice jertfa lui Hristos, ci s-o „plinească”:

„Noi credem ca învierea Bisericii atât în Rusia cât si în Spania comunista. Dar aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre de pacostea stapânirii lui Anticrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu a spus ca Biserica nu va fi doborâta nici de portile iadului, pentru ca Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu. […] Numai aceasta jertfa poate rascumpara, pentru urmasii nostri, pe Isus Cristos, numai prin aceasta jertfa îl vor putea avea pe Cristos printre ei, în zilele de Craciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.” [15]

          În definitiv, Antihrist are nevoie de Biserică. Va apăra Biserica, fiindcă el nu poate veni decît prin Biserică. Şi, pentru că are nevoie de o Biserică care să-l recunoască, care să ni-l traducă, el va traduce Biserica, creştinismul, într-un Esperanto religios în care se vor recunoaşte nu doar toate confesiunile creştine, ci şi toate religiile şi credinţele lumii: Sfîntul Maxim Mărturisitorul va sta atunci între „sfîntul” Pleşu, de-o parte, şi „sfîntul” Pixel de cealaltă, [16] în timp ce dreapta, şi mai ales dreapta creştină va jubila, satisfăcută de înfrîngerea definitivă a materialismului.
Legionarii erau gata să ucidă pentru realizarea unei Românii ca soarele sfînt de pe cer. Poate că, dacă contextul le-ar fi permis-o, nimic nu ne împiedică să credem că ar fi continuat să ucidă: în fond, o astfel de ţară este tot atît de greu de realizat ca şi epoca de aur. Ce deosebeşte însă ML de alte organizaţii cu vocaţie totalitară, este pregătirea legionarilor pentru a plăti preţul visului lor. Precum sforarul magician Yagyu şi stăpînul său Iemitsu din filmul Shogun’s Samurai, [17] legionarii erau pregătiţi pentru consecinţe. Pentru un singur lucru nu erau pregătiţi, după cum au dovedit-o şi controversele din ultima lună: pentru sfîrşitul visului:

Noi nu avem a păstra si apăra decât un vis, o vedenie însorita. Si singurul fel de a apara un vis, de a-l scapa de la pieire, este sa-l daruiesti altora, la cât mai multi.” [18]

În filmul japonez, singurii pregătiţi cu adevărat să moară sînt oamenii cu simţul realităţii, pentru care realitatea este mai importantă decît visul. Precum Tadanaga, fiul mai mic al shogunului ucis de oamenii lui Iemitsu. Tadanaga, succesorul legitim, este pregătit să moară el pentru alţii, nu ca alţii să moară pentru el. Nu doar că nu cheamă la „jertfă”, dar nici măcar nu acceptă „jertfa” altora. În schimb, Iemitsu, fratele mai mare, este gata să-şi ucidă părinţii şi să se lepede de Buddha. Iemitsu, vezi bine, are o „chemare”. Şi Iemitsu, şi Tadanaga mor. Dar numai unul a trăit; celălalt a visat doar. În schimb, Yagyu, „doctrinarul”, sofistul, fariseul, duplicitarul prin excelenţă, nici nu moare, nici nu trăieşte: bîntuie doar, strîngînd la piept capul lui Iemitsu, shogunul paricid şi fratricid, căutînd să afle în visul cărui vis se află.  


NOTE:



[2] Pentru multiplele categorii de fariseu, vezi aici: http://www.boundless.org/2005/articles/a0001684.cfm

[3] Ion Moţa, „Măsura creştinătăţii noastre?” http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm Trebuie citit în continuare ce înseamnă pentru Moţa a te jertfi cu adevărat.




[7] Cărticica şefului de cuib, punctul 83.



[10] ”Din punct de vedere spiritual, biserica mutată nu mai există. Locul sacru e acolo unde a fost sfinţit altarul. Faptul că mai exista nişte ziduri, cu o formă similară bisericii iniţiale, nu înseamnă ca acea biserică mai există” Augustin Ioan, citat în Steliu Lambru, „Jocul de cuburi. Procedeul translatării clădirilor în România lui Ceauşescu”, http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/03/jocul-de-cuburi-procedeul-translatarii-cladirilor-in-romania-lui-ceausescu/

[11] După cum arătam în altă parte, “Înţelesul lucrurilor este consemnat în numele lor, dar numele nu-şi pot păzi înţelesul. Tradiţia reprezintă această slujire a înţelesului, contextul în care înţelesul a fost asigurat. Un înţeles asigurat nu este unul blocat, imobilizat într-o singură şi definitivă semnificaţie. Un înţeles asigurat prin grija tradiţiei este unul care poate şi trebuie să însemne întotdeauna mai mult, niciodată mai multe. Cuvintele ajung să mintă, scrie O.B., din cauza unui context mincinos (p. 209). Un context mincinos este unul care a străpuns tradiţia, reuşind să construiască o tradiţie mincinoasă. Una lipsită de sîngele, de carnea înaintaşilor. Una «spirituală».” http://convorbiri-literare.dntis.ro/FEDOROVICIoct10.htm

[12] Concluzie dificil de stabilit, totuşi. Perioada Cuza a însemnat nu doar secularizare (trecerea în posesia statului a proprietăţilor mănăstireşti şi în subordinea statului a învăţămîntului teologic), ci şi unificare bisericească şi punerea temeliei autorităţii sinodale, precum şi activitatea remarcabilă a unor ierarhi precum Sfîntul Calinic (care, în calitate de elector, l-a ales de altfel pe Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti).

[13] Vezi în special capitolul „Problema jidănească” din Pentru legionari de Corneliu Zelea-Codreanu

[14] „Ceea ce nu înţeleg sînt poate şi uneltirile şi toate diavoleştile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea şi a mişcării mele. […] Totuşi, opinia publică va putea discerne, în conştiinţa ei, nevinovăţia noastră. Şi jertfa noastră va creşte pînă la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecător, ne va auzi şi pe noi.” Corneliu Zelea-Codreanu, Însemnări de la Jilava, Sfintele Paşti 1938, 24 aprilie.

[15] Ion I. Moţa, Cranii de lemn, („Libertatea” nr. 37-38 Crăciun 1936), http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm

[16] "St Pixels may fall outside of what is traditional but we still consider it a genuine church. It is a real parish of real people who don't stop being members when they log off. It is not a second-class experience, just a different one. The site appeals to a whole spectrum of people, ultimately we are hoping to encourage faith."  http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/magazine/6517807.stm


[18] Alexandru Cantacuzino, martie 1937, http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm