„Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru
toţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au
păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”
Romani 3, 22-23.
Nu ştiu cum e prin alte părţi,
dar în România duhovnicia e treabă serioasă. Ba, dacă nu m-aş teme că ar exista
pericolul să fiu corect înţeles, aş spune că e lucrul dracului. Gîndul ăsta
mi-a venit prima dată cu aproape un an în urmă, cînd am întîlnit pe blogul unei
stele (ca să nu spun star) al noii constelaţii duhovniceşti formate în ultimul
deceniu un sondaj de opinie legat de calitatea duhovnicească a unui comentariu.
Şi aproape că-mi uitasem gîndul, cînd mi l-a reamintit un articol postat zilele
trecute pe un blog (aparent din aceeaşi constelaţie), unde se preciza că ceea
ce eu luasem drept recomandare, şi anume învăţarea de imnuri legionare, nu
fusese decît o glumă. Imatur duhovniceşte şi lipsit de simţul umorului, nu mai
vorbesc de viziunea istorică, nu aveam cum să-mi închipui că se poate glumi pe
seama legionarismului în sine; admit însă că e o glumă, o gogoaşă – chiar dacă
una înfuriată – pretenţia celor care văd în Mişcarea Legionară (ML) o expresie
deopotrivă a tradiţiei româneşti şi a creştinismului. Dacă această pretenţie nu
este decît o mistificare a realităţii, respectiv a tradiţiei creştine şi a culturii
tradiţionale româneşti, aşa cum în moduri diferite au încercat să arate Mircea
Platon, Alexandru Racu şi cu mine, urmează că a-i atribui legionarismului
caracter creştin nu este decît o formă de fariseism, înţeles în mare ca
existenţă duplicitară. De aceea, socotesc că prezentarea sensului teologic al fariseismului şi legătura
lui cu discuţiile despre „creştinismul” Mişcării Legionare ar fi utilă atît
pentru că în ortodoxia românească duhovnicia bate teologia de-o rupe, lăsînd-o
adeseori în nesimţire, cît şi pentru că se poate observa un remarcabil acord de
principiu între creştinii „duhovniceşti” şi avocaţii „obiectivi” ai
caracterului creştin al ML.
În sens comun, fariseismul este
un echivalent pentru prefăcătorie. Fariseul nu este un simplu vanitos, ci mai
ales cineva care vrea să scoată un profit din imagine (a sa ori a afacerii
sale, ori/şi a grupului său). În timp ce vanitosul se mulţumeşte cu aprecierile
celor din jur, fariseul se foloseşte de ele pentru a face carieră, pentru a
renegocia, pentru a încheia un contract, etc. Vanitosul este mîndru, şi tocmai
asta îl împiedică să atingă starea de degradare sufletească a fariseului. De
pildă, în timp ce vanitosul nu se justifică, fariseul o va face întotdeauna.
Iar cînd nu se poate justifica, îşi cere iertare. Şi cerutul iertării, şi
justificarea sînt strategice. De aceea, ele sînt făcute în public. Îşi rupe
hainele, îşi pune cenuşă în cap, posteşte şi îşi cere iertare: la birou, pe
blog, în metrou, fariseul are martori. Căci ©smerenia este programul principal
de editare şi îmbunătăţire a propriei imagini. [1] În cazul fariseului vanitos, o specie care combină tot ce e mai
rău în fariseu şi în omul vanitos, justificarea rămîne publică, dar se face
realizează numai în raport cu instanţele supreme: Dumnezeu, Neamul, Cerul.
Prin urmare, prin „fariseu” este
înţeles în genere atît cel care se pretinde virtuos fără să fie, cît şi cel
care este virtuos pentru imagine. Această descriere a fariseismului se
regăseşte în înţelegerea creştină a termenului, pentru care dorinţa mea de a fi
iubit de oameni mai degrabă decît de Dumnezeu este un păcat. [2] Dar fariseismul nu este o
simplă cochetărie cu lumea, cum s-ar
putea crede; dacă Hristos îl condamnă atît de sever e pentru că fariseismul
este o luare în posesie a lui Dumnezeu în numele unui mandat special
(încredinţat prin elecţiune divină) şi, ca răspuns la această alegere, în
numele unei virtuţi anume, oricare ar fi aceea: respectarea Legii, spiritul de
jertfă, spiritul civic, iniţierea cabalistă, etc. Odată ce ai identificat
esenţa lui Dumnezeu şi ai realizat-o la nivel personal sau de grup, te simţi
îndreptăţit să consideri că Dumnezeu este cu tine, este al tău, doar al tău şi al celor împreună
iniţiaţi cu tine. Vocabularul de teologie biblică (Cerf, 1988), trimite pentru
acest sens al fariseismului în special la capitolul 11 din Epistola către
Romani, unde este discutată convertirea lui Israel. Potrivit acestui capitol,
de vreme ce căderea lui Israel a însemnat „îmbogăţirea” neamurilor, cu atît mai
mult va fi întoarcerea lui Israel (v. 12). Altoirea şi tăierea ramurilor este
exclusiv lucrarea lui Dumnezeu spre sporirea şi întoarcerea tuturor, a celor
sălbatici cît şi a celor fireşti (v. 17-24). Urmează că fariseul este cel care vrea
ca Dumnezeu să se oprească din această lucrare doar pentru a o continua el
însuşi. Printr-o stranie răsturnare de planuri, cine pune în discuţie
creştinismul Mişcării Legionare, adică al unei grupări care a exclus
posibilitatea convertirii lui Israel, reflectă o atitudine fariseică. Pentru
iudeul fariseu din Noul Testament, prototip al credinciosului consolidat
într-un sistem legalist care-l exclude pe Dumnezeu, Iisus nu poate fi decît un
impostor, un fariseu, precizează Vocabularul de teologie biblică. Tot astfel, pentru
legionarismul zăvorît în cadrul unui sistem panteist-naţionalist, de „soare şi
sînge”, a cere o credinţă în acord cu Crezul şi cu învăţătura Bisericii este o dovadă de anacronism, deci de fariseism, de vreme ce în epocă, se presupune, lucrurile nu erau prea clare în legătură cu creştinismul. Importantă nu este participarea credinciosului la viaţa Bisericii, la
Viaţa lui Hristos, ci moartea pentru Căpitan, moartea legionară:
„Nu stiu ce vor zice
teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura învierii
noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales în
masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste
si cu elan consimtite, fara gând la respectarea formala a nu stiu caror
reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.
Jertfa aceea care e dezlantuita în noi din dragoste,
dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastra, jertfa aceea care ne
inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne încalzeste totodata cu
satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e
faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele
dumnezeiesti, si transformându-ne într-o rana vie ( de „soare si sânge” cum ar
zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde
navalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste.
Mai vii, mai crestini.
Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
Cine a jertfit ceva, în acest fel, întelege si vede
mai bine pe Mântuitorul care se naste, si se bucura mai mult, caci simte o
apropiere, o comunitate între o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viu
care coboara printre noi.” [3]
Fariseul este cel care
condiţionează convertirea omului şi iertarea dăruită de Dumnezeu de ceva
exterior credinţei în Hristos susţinînd că tocmai acel aspect exterior ar
constitui esenţa învăţăturii evanghelice (Matei 15, 8-9). În acest sens,
fariseu nu este doar credinciosul care nu se străduieşte să trăiască în acord
cu credinţa în Hristos, ci mai ales cel care crede într-un fals hristos,
într-un alt testament, de preferinţă „spiritual” însă numaidecît adaptat
vremurilor. Fariseul este duplicitar (cf. gr. hupokritos, actor), [4]
el joacă un rol, deci crede fără să aparţină sau aparţine fără să creadă: fie
spune ce nu crede, fie nu spune ce crede, fie ajunge să creadă ce spune, fie
trăieşte altfel decît crede, fie spune şi trăieşte aşa cum crede fără a avea
însă credinţa Bisericii, fie se-nchină
în numele Sfintei Treimi la icoana Căpitanului, oricare ar fi acela.
În numele propriei misiuni,
fariseul anulează misiunea Bisericii, mandatul ei de a „boteza toate neamurile”
(Matei 28, 19). Este de aceea surprinzător să vezi că atunci cînd încerci să
subliniezi universalitatea Bisericii, amintind că Hristos „vine şi în
celulă. Aşa cum vine şi în biroul anchetatorului sau în camera de gardă a
penitenciarului”, eşti acuzat de spirit inchizitorial. A apăra posibilitatea
unei „sobornicităţi deschise” [5], prin realizarea unei „uniuni care
nu subordonează o persoană alteia sau în care instituţia nu e concepută ca ceva
extern sau superior sau represiv pentru persoanele implicate în ea", [6] dovedeşte, în mentalitatea unor
ortodocşi români de astăzi, orgoliu, imaturitate duhovnicească şi fariseism.
Convingerea că eşti situat mai
bine decît altul în privinţa mîntuirii nu indică neapărat o conştiinţă
fariseică. Cîtă vreme această certitudine („siguranţa mîntuirii”, cum o numesc
fraţii reformaţi) nu generează un sentiment de superioritate, ci provine din
conştiinţa adevărului, ea este firească. După cum o demonstrează pilda cu
Vameşul şi Fariseul, fariseic este mai ales gîndul că sînt situat mai bine
decît alţii în virtutea meritelor proprii. Nu contează cît de mari sau de
meschine sînt aceste merite; dacă ajung să mă deosebească de un altul înaintea
lui Dumnezeu, ele sînt la fel de neînsemnate indiferent că e vorba de zeciuială
sau de „jertfă”. Iar dacă sînt făcute în Hristos, toate sînt la fel de mari.
Or, în Hristos nu pot fi făcute decît cele ale lui Hristos. Cum poate fi al lui
Hristos un apel de genul: „România a românilor. Pentru jidani, Palestina.
Dreptate românului şi moarte trădătorului”? [7]
Dacă să fii smerit înseamnă să te
vezi aşa cum eşti, urmează că smerenia este numele creştin al simţului
realităţii. Cum spune părintele Rafail Noica: „Ce este smerenia? Realismul:
ăsta sînt! Dar şi alt realism: dar Dumnezeu nu mă va lăsa!” [8] Din acest punct de vedere, mi se pare
important că Mircea Platon pune problematica legionarismului în relaţie cu
simţul realităţii. [9] Pentru că, în
baza unei minime informaţii, chiar şi un necreştin ar putea vedea cît de
întemeiată este pretenţia ML la creştinism. Nu e nevoie de mai multă
informaţie, de surse, de obiectivitate, în acest caz, decît avea nevoie orbul
din naştere să ştie că a fost orb iar acum vede (Ioan 9, 1-41). Nu este nevoie
decît de simţul realităţii, de simţul văzului. Tocmai de aceea, pentru că
fariseii spun „vedem”, „păcatul lor rămîne asupra lor” (Ioan 9, 41). Acest
refuz al realităţii este lucrul dracului, oricît de duhovniceşti ar fi
motivaţiile lui, pentru că e rescriere a realităţii. Sofismul este, în ultimă
instanţă, un act magic.
Să presupunem că a susţine creştinismul
ML înseamnă, aşa cum s-a spus, a apăra Biserica în timp ce, dimpotrivă, a
contesta creştinismul ML înseamnă a lovi Biserica şi a susţine implicit, din
teamă sau interes, atît ideologia corectitudinii politice cît şi obiectivele
„conservatorilor” lui Dan Voiculescu. Apărînd caracterul creştin al ML, deci al
unei grupări politice, apăr Biserica; refuzînd acest caracter, atac Biserica
doar pentru a face jocul altei grupări politice. Cine apără creştinismul
Mişcării nu politizează logica creştină; cine pune în discuţie creştinismul
Mişcării în termenii teologiei creştine
politizează învăţătura creştină.
Oricît de confortabile ar fi
aceste polarizări, poate că e bine să nu excludem posibilitatea ca în ceea ce
ar putea părea la prima vedere o ameninţare la adresa Bisericii să se ascundă
un apel, deci o şansă de înnoire şi curăţire, şi nici posibilitatea ca anumite
reacţii de apărare a Bisericii să camufleze intenţii necurate. Bisericile nu
pot fi doar demolate: ele pot fi şi deplasate, translatate. Credincioşilor ar
trebui să le pese nu doar că, prin deplasare, locaşul a fost salvat, cîtă vreme
destinaţia şi noul loc (în sens fizic sau spiritual) sînt decise de raţiuni
non-teologice („urbanistice”, în cazul regimului Ceauşescu). [10] Cele mai teribile deplasări,
translatări sînt de fapt cele în ordine spirituală, cele care se petrec atunci
cînd locaşul rămîne pe loc, aşa cum vedem că se întîmplă în cazul
creştin-democraţiei sau în cazul creştinismului „duhovnicesc”. Traducerile
„trădătoare” nu sînt cele care folosesc perifraze, oricît de extinse, pentru a
reda un singur cuvînt din limba-sursă, ci acelea care folosesc termeni identici
pentru redarea unor cuvinte diferite. Prin urmare, nu înţeleg cum se poate
invoca absenţa Sbornicului ca o scuză pentru aderarea creştinilor români la legionarism.
Sigur că atunci cînd încercăm să
înţelegem un eveniment sau un fenomen, trebuie avut în vedere şi contextul lui.
Dar care context? Cînd discutăm ortodoxia unei grupări sau a unei persoane,
contextul nu poate fi decît însăşi tradiţia Ortodoxiei. [11] Iar dacă ortodoxia românească a fost cu adevărat afectată de
măsurile luate în timpul domniei lui Cuza, [12]
înseamnă că ML a redescoperit creştinismul pe măsură ce ortodoxia se
redescoperea pe sine. Cum se explică atunci că, pe măsura ce ortodoxia se
descoperea mai bine, după cum o dovedesc articolele din epocă ale lui M.
Vulcănescu sau ale părintelui Stăniloae, ML se inventa mai mult?
Şi se inventează încă: selectăm
astăzi din ML doar ce este valid, aşa cum ML selecta din creştinism ce i se
părea valid. Selectăm astăzi din ML lucrurile compatibile cu creştinismul, după
cum ieri selectam din creştinism lucrurile compatibile cu ML. Selectăm, alegem:
esenţa ereziei.
Lăsînd la o parte că nici
creştinii de pînă la Edictul din 313 nu aveau Sbornicul, dar asta nu i-a
împiedicat să rămînă creştini cu preţul vieţii lor (ca să nu mai spun că cei
din perioada apostolică nu dispuneau decît de Vechiul Testament!), nu este
exclus ca cei care au aderat la legionarism să o fi făcut şi în condiţiile
familiarităţii cu Sbornicul şi cu alte lucrări esenţiale ale spiritualităţii
româneşti. Pentru că dacă familiaritatea cu Scriptura şi tradiţia
creştin-ortodoxă nu i-a împiedicat să intre în Legiune, nu văd cum ar fi reuşit
să o facă Sbornicul sau Patericul. Aşa cum Scriptura a devenit o criptograma
accesibilă doar cifrului oferit de Cărticică (împreună cu alte scrieri
legionare, vorbe de duh şi priviri cu subînţeles transmise din generaţie în
generaţie), tot astfel şi Sbornicul putea deveni doar o anexă a spiritualităţii
(neapărat duhovniceşti) a noilor apostoli, rămaşi creştini cu preţul vieţii
altora. Fiindcă asasinatul nu era doar un accident nefericit produs din excesul
de zel al unor lideri fanatici, ci un punct esenţial al doctrinei legionare.
Asasinatul era teoretizat ca un mijloc de eliberare a neamului românesc de
„hidra iudeo-masonică”. [13] Din
acest punct de vedere, discursul legionar despre jertfă este o impostură, o
ipocrizie, un fariseism cîtă vreme jertfa nu înseamnă decît consecinţa unor
acţiuni criminale. Legionarul asimilează pedepsirea sa unei jertfe tocmai
pentru că se simte nevinovat. [14]
El face ceea ce ar trebui să facă neamul şi ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el.
Legionarul este ipostazierea neamului şi a Bisericii totodată. Legionarul nu a
venit să strice jertfa lui Hristos, ci s-o „plinească”:
„Noi credem ca învierea Bisericii atât în Rusia cât
si în Spania comunista. Dar aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre de
pacostea stapânirii lui Anticrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu a spus ca Biserica nu va fi
doborâta nici de portile iadului, pentru
ca Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de
Dumnezeu. […] Numai aceasta jertfa
poate rascumpara, pentru urmasii nostri, pe Isus Cristos, numai prin
aceasta jertfa îl vor putea avea pe Cristos printre ei, în zilele de Craciun
ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.” [15]
În definitiv, Antihrist are nevoie de Biserică. Va apăra Biserica, fiindcă el nu poate veni decît prin Biserică. Şi, pentru că are nevoie de o Biserică care să-l recunoască, care să ni-l traducă, el va traduce Biserica, creştinismul, într-un Esperanto religios în care se vor recunoaşte nu doar toate confesiunile creştine, ci şi toate religiile şi credinţele lumii: Sfîntul Maxim Mărturisitorul va sta atunci între „sfîntul” Pleşu, de-o parte, şi „sfîntul” Pixel de cealaltă, [16] în timp ce dreapta, şi mai ales dreapta creştină va jubila, satisfăcută de înfrîngerea definitivă a materialismului.
Legionarii erau gata să ucidă
pentru realizarea unei Românii ca soarele sfînt de pe cer. Poate că, dacă
contextul le-ar fi permis-o, nimic nu ne împiedică să credem că ar fi continuat
să ucidă: în fond, o astfel de ţară este tot atît de greu de realizat ca şi
epoca de aur. Ce deosebeşte însă ML de alte organizaţii cu vocaţie totalitară,
este pregătirea legionarilor pentru a plăti preţul visului lor. Precum sforarul
magician Yagyu şi stăpînul său Iemitsu din filmul Shogun’s Samurai, [17]
legionarii erau pregătiţi pentru consecinţe. Pentru un singur lucru nu erau
pregătiţi, după cum au dovedit-o şi controversele din ultima lună: pentru
sfîrşitul visului:
„Noi nu avem a păstra si apăra decât un vis, o
vedenie însorita. Si singurul fel de a apara un vis, de a-l scapa de la pieire,
este sa-l daruiesti altora, la cât mai multi.” [18]
În filmul japonez, singurii
pregătiţi cu adevărat să moară sînt oamenii cu simţul realităţii, pentru care
realitatea este mai importantă decît visul. Precum Tadanaga, fiul mai mic al
shogunului ucis de oamenii lui Iemitsu. Tadanaga, succesorul legitim, este
pregătit să moară el pentru alţii, nu ca alţii să moară pentru el. Nu doar că
nu cheamă la „jertfă”, dar nici măcar nu acceptă „jertfa” altora. În schimb,
Iemitsu, fratele mai mare, este gata să-şi ucidă părinţii şi să se lepede de
Buddha. Iemitsu, vezi bine, are o „chemare”. Şi Iemitsu, şi Tadanaga mor. Dar
numai unul a trăit; celălalt a visat doar. În schimb, Yagyu, „doctrinarul”,
sofistul, fariseul, duplicitarul prin excelenţă, nici nu moare, nici nu
trăieşte: bîntuie doar, strîngînd la piept capul lui Iemitsu, shogunul paricid
şi fratricid, căutînd să afle în visul cărui vis se află.
NOTE:
[1] Vezi Mircea Platon, „Certificate de smerenie”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-certificate-de-smerenie.html
[2] Pentru multiplele categorii de fariseu, vezi aici: http://www.boundless.org/2005/articles/a0001684.cfm
[3] Ion Moţa, „Măsura creştinătăţii noastre?” http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm
Trebuie citit în continuare ce înseamnă pentru Moţa a te jertfi cu adevărat.
[7] Cărticica şefului de cuib,
punctul 83.
[8] http://rafailnoica.wordpress.com/2008/12/24/parintele-rafail-noica-cuvant-la-tundere-in-monahism/
[9] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-certificate-de-smerenie.html
[10] ”Din punct de vedere spiritual, biserica mutată nu mai există. Locul
sacru e acolo unde a fost sfinţit altarul. Faptul că mai exista nişte ziduri,
cu o formă similară bisericii iniţiale, nu înseamnă ca acea biserică mai
există” Augustin Ioan, citat în Steliu Lambru, „Jocul de cuburi. Procedeul
translatării clădirilor în România lui Ceauşescu”, http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/03/jocul-de-cuburi-procedeul-translatarii-cladirilor-in-romania-lui-ceausescu/
[11] După cum arătam în altă parte, “Înţelesul lucrurilor este consemnat în
numele lor, dar numele nu-şi pot păzi înţelesul. Tradiţia reprezintă această
slujire a înţelesului, contextul în care înţelesul a fost asigurat. Un înţeles asigurat nu este unul blocat, imobilizat
într-o singură şi definitivă semnificaţie. Un înţeles asigurat prin grija
tradiţiei este unul care poate şi trebuie să însemne întotdeauna mai mult,
niciodată mai multe. Cuvintele ajung să mintă, scrie O.B., din cauza unui
context mincinos (p. 209). Un
context mincinos este unul care a străpuns tradiţia, reuşind să construiască o
tradiţie mincinoasă. Una lipsită de sîngele, de carnea înaintaşilor. Una
«spirituală».” http://convorbiri-literare.dntis.ro/FEDOROVICIoct10.htm
[12] Concluzie dificil de stabilit, totuşi. Perioada Cuza a însemnat nu
doar secularizare (trecerea în posesia statului a proprietăţilor mănăstireşti
şi în subordinea statului a învăţămîntului teologic), ci şi unificare
bisericească şi punerea temeliei autorităţii sinodale, precum şi activitatea
remarcabilă a unor ierarhi precum Sfîntul Calinic (care, în calitate de
elector, l-a ales de altfel pe Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti).
[13] Vezi în special capitolul „Problema jidănească” din Pentru legionari de Corneliu
Zelea-Codreanu
[14] „Ceea ce nu înţeleg sînt poate şi uneltirile şi toate diavoleştile
planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea şi a mişcării mele. […]
Totuşi, opinia publică va putea discerne, în conştiinţa ei, nevinovăţia
noastră. Şi jertfa noastră va creşte pînă la cer, iar Dumnezeu, supremul
Judecător, ne va auzi şi pe noi.” Corneliu Zelea-Codreanu, Însemnări de la Jilava, Sfintele Paşti 1938, 24 aprilie.
[15] Ion I. Moţa, Cranii de lemn,
(„Libertatea”
nr. 37-38 Crăciun 1936), http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm
[16] "St Pixels may fall outside
of what is traditional but we still consider it a genuine church. It is a real
parish of real people who don't stop being members when they log off. It is not
a second-class experience, just a different one. The site appeals to a whole
spectrum of people, ultimately we are hoping to encourage faith." http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/magazine/6517807.stm
[18] Alexandru Cantacuzino, martie
1937, http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm
