Ca orice lucru, caracterul
smereniei „ortodoxe” se dezvăluie cu adevărat de-abia în situaţiile în care
este pusă la încercare. Una din aceste situaţii este, fireşte, Postul Mare.
Ştii, ca ortodox, că te afli în Postul Mare nu doar pentru că aşa o indică
calendarul bisericesc, ci mai ales datorită îndemnurilor la linişte şi
conciliere „măcar acum, în timpul postului” pe care le faci şi le primeşti cu
bunăvoinţă sau mustrător, după caz. Desigur, pacea e unul din darurile lui
Dumnezeu („roada Duhului”, Galateni 5, 22) care trebuie rîvnit şi cerut de
fiecare creştin, este taina Împărăţiei, cum o numeam în altă parte (http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/impacarea-taina-imparatiei-in-filmul-ostrovul.html).
Ar fi bine aşadar dacă prin îndemnul la pace
s-ar înţelege cu adevărat pacea lui Hristos, cea „care covîrşeşte orice minte”
(Filipeni 4, 7). Impresia mea este că, dimpotrivă, cel mai adesea pacea cu care
ne îndemnăm nu este cea care ne face să-L vedem pe Dumnezeu (Evrei 12, 14), ci
pacea care ne permite să ne revedem între noi, este acel „hai să ne împăcăm!”
al chefliilor. Este liniştea tulburată de Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, care
striga după Iisus cu atît mai tare cu cît i se spunea să tacă (Marcu 10,
46-52). Infirmitatea şi moartea nu tulbură pe nimeni – doar tămăduirea şi
învierea. Pacea la care ne îndemnăm şi la care facem apel se reduce astfel la
respectarea unui consemn: „Nu vorbim despre vedere în casa orbului, nici despre
moarte în casa mortului.”
În istorie, apele nu se limpezesc
decît clătinîndu-le. Apele lăsate să se liniştească se băltesc. Dacă perioada
postului este folosită drept pretext pentru înăbuşirea oricărei încercări de
limpezire a apelor, este fiindcă acum evenimentul care a zguduit lumea din ţîţîni,
refăcîndu-i temeiurile, ne cheamă ca martori cu o urgenţă aparte. Dar nu atît
urgenţa, cît caracterul acestei convocări este neliniştitor pentru creştini. Vestea
bună este bună tocmai pentru că este o veste atît de proastă. Şi nu este o
veste proastă pentru că ne spune că sîntem orbi şi morţi. Asta o ştiam. Este o
veste oribilă pentru că ne spune că, în realitate, vrem să rămînem orbi şi
morţi. Cînd credeam că vestea proastă e de fapt una bună, fiindcă ne spune şi că
putem fi vindecaţi, că putem învia, că putem fi mîntuiţi, descoperim că pînă la
urmă e tot o veste rea. Şi e rea nu doar fiindcă trebuie să credem în cineva
care a sfîrşit prost, dar mai ales pentru că, asemenea lui Bartimeu, trebuie
să-L urmăm (Marcu 10, 52).
Nimănui nu-i plac veştile
proaste; dacă e posibil, ortodoxul preferă să le primească în afara postului.
Tocmai asta mă face să cred că nicicînd nu este ortodoxul mai puţin creştin
decît în timpul Postului Mare. Tocmai acum, cînd se roagă mai mult, se
spovedeşte mai des, stă mai mult în biserică, posteşte mai mult. Pentru că
face toate aceste lucruri doar ca să-şi găsească pacea, adică să fie lăsat în pace. Pentru că le face pe
toate avînd convingerea că omul e pentru rugăciune, pentru spovadă, pentru
liturghie, pentru post, cînd toate astea sînt de fapt pentru om. Iar omul
pentru Dumnezeu.
Aşa se face că, în numele
„păcii”, ortodoxul îţi cere să nu-i vorbeşti despre pace. Să-i dai vestea bună
fără vestea proastă, iar vestea proastă ca şi cum ar fi una bună. Este precum
în scena de mai jos din filmul Robin
Hood: Men in Tights (http://en.wikipedia.org/wiki/Robin_Hood:_Men_in_Tights),
cînd Prinţul Ioan, bănuind că Şeriful de Rottingham îi aduce o veste proastă,
îi cere să i-o spună ca şi cum ar fi o veste bună.
Vestea bună, pentru lume şi mai
ales pentru creştini, este că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a pătimit, a murit
şi a înviat pentru ca noi să trăim în El. Vestea proastă, pentru lume şi mai
ales pentru creştini, e că, pentru a trăi în El, trebuie să nu mai trăim în
noi.
