Orice lucru își dezvăluie cu adevărat calitățile atunci cînd este pus la încercare. Această situație este valabilă mai ales în creștinism. Perioadele de post – și în mod deosebit Postul Mare – reprezintă perioade de încercare și de încercări. Știi, ca ortodox, că te afli în Postul Mare nu doar pentru că așa o indică calendarul bisericesc, ci mai ales datorită îndemnurilor la liniște și conciliere „măcar acum, în timpul postului” pe care le faci și le primești cu bunăvoință sau mustrător, după caz. Desigur, pacea e unul din darurile lui Dumnezeu („roada Duhului”, Galateni 5, 22) care trebuie rîvnit și cerut de fiecare creștin, este taina Împărăției, cum o numeam în altă parte (http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/impacarea-taina-imparatiei-in-filmul-ostrovul.html).
Ar fi bine așadar dacă prin îndemnul la pace s-ar înțelege cu adevărat pacea lui Hristos, cea „care covîrșește orice minte” (Filipeni 4, 7). Impresia mea este că, dimpotrivă, cel mai adesea pacea cu care ne îndemnăm nu este cea care ne face să-L vedem pe Dumnezeu (Evrei 12, 14), ci pacea care ne permite să ne revedem între noi, este acel „hai să ne împăcăm!” al chefliilor. Este liniștea tulburată de Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, care striga după Iisus cu atît mai tare cu cît i se spunea să tacă (Marcu 10, 46-52). Infirmitatea și moartea nu tulbură pe nimeni – doar tămăduirea și învierea. Pacea la care ne îndemnăm și la care facem apel se reduce astfel la respectarea unui consemn: Nu vorbim despre vedere în casa orbului, nici despre moarte în casa mortului.
În istorie, apele nu se limpezesc decît clătinîndu-le. Apele lăsate să se liniștească se băltesc. Dacă perioada postului este folosită drept pretext pentru înăbușirea oricărei încercări de limpezire a apelor, este fiindcă acum evenimentul care a zguduit lumea din țîțîni, refăcîndu-i temeiurile, ne cheamă ca martori cu o urgență aparte. Dar nu atît urgența, cît caracterul acestei convocări este neliniștitor pentru creștini. Vestea bună este bună tocmai pentru că este o veste atît de proastă. Și nu este o veste proastă pentru că ne spune că sîntem orbi și morți. Asta o știam. Este o veste oribilă pentru că ne spune că, în realitate, vrem să rămînem orbi și morți. Cînd credeam că vestea proastă e de fapt una bună, fiindcă ne spune și că putem fi vindecați, că putem învia, că putem fi mîntuiți, descoperim că pînă la urmă e tot o veste rea. Și e rea nu doar fiindcă trebuie să credem în cineva care a sfîrșit prost, dar mai ales pentru că, asemenea lui Bartimeu, trebuie să-L urmăm (Marcu 10, 52).
Nimănui nu-i plac veștile proaste; dacă e posibil, ortodoxul preferă să le primească în afara postului. Tocmai asta mă face să cred că nicicînd nu este ortodoxul mai puțin creștin decît în timpul Postului Mare. Tocmai acum, cînd se roagă mai mult, se spovedește mai des, stă mai mult în biserică, postește mai mult. Pentru că face toate aceste lucruri doar ca să-și găsească pacea, adică să fie lăsat în pace. Pentru că le face pe toate avînd convingerea că omul e pentru rugăciune, pentru spovadă, pentru liturghie, pentru post, cînd toate astea sînt de fapt pentru om. Iar omul pentru Dumnezeu.
Așa se face că, în numele „păcii”, ortodoxul îți cere să nu-i vorbești despre pace. Să-i dai vestea bună fără vestea proastă, iar vestea proastă ca și cum ar fi una bună. Este precum în scena din filmul Robin Hood: Men in Tights, cînd Prințul Ioan, bănuind că Șeriful de Rottingham îi aduce o veste proastă, îi cere să i-o spună ca și cum ar fi o veste bună.
Vestea bună, pentru lume și mai ales pentru creștini, este că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a pătimit, a murit și a înviat pentru ca noi să trăim în El. Vestea proastă, pentru lume și mai ales pentru creștini, e că, pentru a trăi în El, trebuie să nu mai trăim în noi.
