sâmbătă, 19 martie 2011

Legionarism, societate civilă, creştinism, BOR: status quaestionis



Restaurarea României trebuie deci să pornească de la Biserică deoarece Biserica a rămas singura depozitară a cuvintelor adevărate, a cuvintelor care chiar numesc, care chiar lucrează, a cuvintelor care pot fi rostite cu voce tare.
Mircea Platon [1]

Cei care cunosc putina istorie stiu ca vitalitatea sectei nu se anihileaza prin persecutii seculare si secularizante […] sau prin deschideri ecumenice si biometrice ci prin reaproprierea ferma a limbajului ortodox care a fost sustras din matca traditiei.
Alexandru Racu [2]

În urma celor petrecute la mănăstirea Petru Vodă luna trecută, cînd printre cîntecele intonate de cîteva măicuţe părintelui Iustin Pârvu s-au numărat şi imnuri legionare, am intervenit punînd sub semnul întrebării atît îndreptăţirea celor care au condamnat atitudinea maicilor şi monahilor prezenţi, cît şi felul în care mediul ortodox şi/sau (filo)legionar a înţeles să apere această atitudine. [3] Din punctul meu de vedere, această apărare, întemeiată pe trei argumente principale, [4] deopotrivă puerile de vreme ce ele amintesc mai degrabă de felul în care copiii se grăbesc să strige „nu s-a întîmplat nimic!” de fiecare dată cînd fac cîte o boacănă, dăunau obştii de la Petru Vodă în particular şi creştinismului în genere. Din această fundătură, credeam că se poate ieşi doar în măsura în care reuşim să vedem natura providenţială a întîmplării şi a întrebărilor pe care ea ni le adresează. Întrebarea principală mi se părea a fi, în mod firesc, cea referitoare la legătura dintre creştinism şi legionarism. De-abia răspunsul la această întrebare ne permitea să înţelegem povestea de la Petru Vodă. Mai degrabă decît să insist asupra elucidării acestei legături (sarcină despre care am considerat că revine Sf. Sinod al BOR), mi se părea important, după cum am arătat şi în intervenţiile ulterioare, ca atît întrebarea cît şi răspunsul să fie formulate de şi în Biserică. Acest aspect reieşea de altfel din chiar natura întrebărilor respective.
Întrebări exprimate explicit sau implicit de cei cîţiva care contestau creştinismul ML.  În definitiv, întrebarea nu e dacă legionarismul a fost cea mai bună soluţie în epocă, nici dacă a fost singura soluţie, ci dacă a fost o soluţie creştină. Refuzînd să admită că a fost vorba despre o mişcare necreştină care a împrumutat elemente creştine (pentru că dacă ar fi fost o mişcare creştină nu putea împrumuta elemente necreştine şi să rămînă creştină), susţinătorii creştinismului Mişcării legionare consideră că a fost vorba despre o grupare creştină care s-a purificat de orice accident (pentru că contextual) necreştin prin suferinţa membrilor ei. Dar cît de creştină este convingerea că îţi poţi plăti crimele – nişte greşeli conjuncturale, în fond – prin suferinţa personală? Şi dacă sînt greşeli, de ce trebuie plătite? Era ML creştină în epocă (dacă e să respectăm condiţia „contextului)? Dacă da, s-a schimbat între timp canonul ortodoxiei? Este posibilă canonizarea vreunuia dintre legionarii ucişi de comunişti, fie chiar şi a unui Valeriu Gafencu, fără o cumpănire prealabilă a legionarismului? Poate fi canonizat cineva rămas „legionar pînă la moarte”? [5]
Cu toate acestea, am avut surpriza de a constata că încercarea de a discuta din perspectivă fundamental creştină relaţia dintre creştinism şi Mişcarea Legionară (ML), aşa cum au făcut-o Mircea Platon, Alexandru Racu şi cu mine (precum şi unii comentatori care au intervenit pe blogul lui Al. Racu) era respinsă din capul locului tocmai de „apărătorii” părintelui Iustin. Argumentele lor variau de această dată de la invocarea condiţiei exclusive a „contextului” (condiţie postmodernă, după cum bine a subliniat Alexandru Racu [6]), ori a „complexităţii” (o nebuloasă de fapt, după cum sugestiv a descris-o Mircea Platon [7]) fenomenului şi personajelor care, complexă fiind, sustrage inevitabil ML oricărei analize decisive, la solicitarea unui set de argumente multiple – teologice, istorice, juridice, etc. Această categorie de argumente ştiinţifice, obligatorii de altfel în abordarea oricărui fenomen sau eveniment cu implicaţii sociale, erau anulate în fapt în cursul controversei de o categorie de obiecţii subiective, sentimentale, invocate senin de susţinătorii creştinismului legionar în acelaşi timp cu setul prealabil de argumente obiective, ceea ce confirmă o dată în plus aprecierile lui Alexandru Racu legate de dimensiunea caragialescă a universului legionar. [8]
Dar ce mi se pare surprinzător, dincolo de faptul că cei care afirmă că ML a fost creştină în esenţa ei [9] se declară ei înşişi creştini-ortodocşi, este faptul că punerea în discuţie a caracterului creştin al ML a fost întîmpinată cu o ostilitate nefirească tocmai de oameni dedicaţi cultivării rezervelor dilematice şi a preferinţei pentru întrebare în raport cu  răspunsul. [10] Sau poate că sînt preferate doar acele întrebări care permit răspunsuri diverse, susceptibile, precum ficţiunea postmodernă, oricăror interpretări? Sau, la fel de bine, la care nu există nici un răspuns? Dar dacă lucrurile stau aşa, nu este just să ne întrebăm dacă nu cumva există nişte complicităţi, sau cel puţin nişte intersecţii semnificative între elita dilematică şi legionarii pe stil nou? [11]
Dacă în privinţa plasării lui Mircea Platon şi Alexandru Racu (sau a mele) în tabăra „conservatorilor” lui Voiculescu demonstraţia este forţată dincolo de limitele integrităţii intelectuale (unde a spus vreunul dintre noi că „Biserica este ideologizată şi, prin urmare, trebuie curăţată de legionarism”? [12] Ce am spus de fapt este că apropierea Bisericii de legionarism poate oferi pretextul curăţării Bisericii de creştinism), [13] concubinajul legionarilor pe stil nou cu elita este în schimb un aspect care merită subliniat mai ales în contextul discuţiei de faţă.
Nu este treaba nimănui, şi cu atît mai puţin a mea, să conteste ospitalitatea oferită lui A. Pleşu, H.-R Patapievici sau T. Baconschi de domnii Codrescu şi Târziu pe blogurile d-lor. În ce mă priveşte, sînt de părere că ce spune dl Pleşu, bunăoară, e demn de atenţia oricărui om normal din România; a-l respinge din start înseamnă să-ţi refuzi prilejul unui fertil exerciţiu de gîndire. Ce mi se pare însă problematic este prezentarea acestor personalităţi în calitate de intelectuali creştini. Acum, sigur că dacă Mişcarea Legionară este creştină, orice e posibil, inclusiv să-l vezi pe dl Pleşu ca pe un Vasile cel Mare. [14] Din fericire, lucrurile nu au ajuns încă pînă acolo, cititorii fiind avertizaţi uneori asupra unor interpretări „amendabile teologic” [15]; cum se explică atunci că o viziune discutabilă teologic „poate deschide minţile”, fiind considerată „acceptabil[ă] pentru cei cu dinţi de lapte”? [16]
Consider că punctul principal de intersecţie al legionarilor de orice fel cu elita se află în cultul omului ales, în superioritatea de natură maniheică faţă de „mulţime”, înţeleasă mai degrabă ca o categorie antropologică decît una sociologică. Definit ca „şcoală de caractere”, legionarismul pare să fie, oricît ar părea de paradoxal, o formă de umanism. Este o formă de instruire, sau cel puţin de instrucţie,  prin care se urmăreşte obţinerea omului ales. [17] Dacă aşa stau lucrurile, atunci am putea vedea în umanism rădăcina tuturor totalitarismelor, cu deosebirea că regimul totalitar este cel care, intrat în criză de timp, dezvoltă o retorică a faptei. [18]
Cei grăbiţi să crediteze creştinismul dlui Pleşu nu par să aibă în vedere că dl Pleşu însuşi, în ciuda faptului că speculează cu fineţe pe marginea temelor creştine, are onestitatea să declare că aceasta se explică doar în virtutea contextului (sic!) creştin în care se află: dacă ar fi trăit în India, ar fi vorbit cu tot atîta pricepere despre hinduism. Lăsînd la o parte faptul că, într-un sens, se poate spune că dl Pleşu vorbeşte despre hinduism de fiecare dată cînd vorbeşte despre creştinism, a pune credinţa pe seama hazardului e totuna cu a desprinde credinţa de harul lui Dumnezeu şi de adevăr (cu sau fără majusculă), pe de o parte, şi de libertatea şi raţiunea omului pe de alta. Se poate însă ca atunci cînd acordăm mai multă atenţie felului în care vorbeşte un om decît cuvintelor rostite efectiv să ajungem să credem că „deschiderea minţii spre metafizic” este totuna cu „introducerea între premise a Întrupării.” [19]
Retorica este un instrument util cîtă vreme este pus, aşa cum procedau Părinţii Bisericii, în slujba adevărului. Cînd adevărul este pus în slujba retoricii, retorica se transformă în sofistică. Este o distincţie care pare să fie absentă din inventarul intelectual al admiratorilor creştini ai dlui Pleşu. Sau/şi ai lui Codreanu. Nu este întîmplător că acelaşi avocat al creştinismului legionar care îl flata pe Mircea Platon declarîndu-i că ar fi fost bun de consilier al Căpitanului, susţinea în altă parte că în ce-l priveşte putem folosi orice termen, conservatorism, legionarism, distributism, etc. de vreme ce vorbim despre acelaşi lucru. În această optică, nu e decît un accident că M. Platon respinge pretenţia legionarismului la creştinism de pe poziţii creştine. Putea folosi la fel de bine argumente similare pentru a demonstra creştinismul Mişcării Legionare. Măiestria argumentării este importantă,  nu adevărul unui fapt. Ce este adevărat într-un context este fals sau inadecvat în altul. Esenţială este capacitatea de a te folosi de limbaj. Iscusinţa sofistă. [20]
În acest caz, pare să fie totuna dacă în loc de „consilier” spunem „consigliere”. Ambele cuvinte desemnează acelaşi lucru. Ce uită să amintească în acest caz sofistul este că există totuşi o mică diferenţă: unul sfătuieşte într-un cadru legal pe cînd celălalt sfătuieşte într-o familie mafiotă. Această slăbiciune pentru sofiştii profesionişti este de altfel comună tuturor regimurilor totalitare, şi se regăseşte prin urmare deopotrivă la comunişti şi la legionari (în acest sens, cred că ar merita studiate asemănările stilistice dintre limba de lemn comunistă şi limba de lemn legionară).
După cum notează Mircea Platon într-un text indispensabil oricărei culturi a normalităţii,

„Opusul acestei tendinţe spre întregire socială sau personală, refuzul acestei întemeieri în adevăr a omului şi a societăţii întregi e deschiderea către toate sofismele şi către adoptarea ideilor neacoperite de realitate, ipostazierea fantasmelor ideologice şi evaporarea realului.”
[…] diferenţa între sofism şi ideologie e că sofismul transformă minciuna în adevăr, în vreme ce ideologia transformă adevărul în minciună. Ideologia porneşte de la o observaţie sau o premisă adevărată pe care o deturnează, o falsifică. Sofismul porneşte de la o premisă mincinoasă pe care apoi o dezvoltă consecvent, scrupulos-"adevărat". Ideologia falsifică raţionamentul, sofismul falsifică premisa. Sînt simbiotice.”
“Frazeologia uşoară” impusă cu sila corpului social românesc a adus cu sine “o atmosferă de ameţeală publică” tipică societăţii care nu mai ascultă de impulsurile propriului ei adevăr, propriei ei naturi şi conştiinţe colective.” [21]

Caracterul „nebulos” al ML ar putea proveni şi din combinarea ideologiei cu sofismul, în sensul în care sînt acestea definite de M. Platon în fragmentul de mai sus. După ce, ca ideologie, ML a extras adevărul şi l-a izolat de realitate, ca sofism ML revine pentru a reclama realitatea. În această a doua etapă, creştinismul şi sofiştii profesionişti sînt ingredientele necesare procesului de traducere, adică de transmutaţie. Mai precis, problema ML ca ideologie e cum să facă formule din lucruri; problema ML ca filozofie sofistă e cum să facă lucruri cu formule, pentru a parafraza o expresie celebră a unui filozof al limbajului. Sofistul, şi mai ales sofistul teolog, e pentru legionari şi comunişti ce este făurarul pentru alchimist:

„Făurarul este înainte de toate un meşter al fierului şi condiţia lui de nomad – el se deplasează continuu în căutarea metalului brut şi a comenzilor – îl pune în contact cu populaţii diferite. Făurarul este principalul agent de difuzare a mitologiilor, riturilor şi misterelor metalurgice.” [22]

Nu cred că numeroasele contradicţii semnalate de Mircea Platon, Alexandru Racu şi un număr semnificativ de comentatori de pe blogul celui din urmă în legătură cu „argumentele” susţinătorilor creştinismului legionar sînt simple erori de judecată. Sînt prea flagrante şi prea grave. De aceea, cred că ar fi mai corect ca acestea să fie tratate ca sofisme, deci ca raţionamente falsificate cu bună ştiinţă. Cum ar fi acela, de pildă, care deduce din faptul că părintele Arsenie Papacioc nu s-a distanţat niciodată public de legionarism un argument în favoarea creştinismului ML. Este ca şi cum le-ai reproşa miilor de monahi şi monahii din România că nu s-au distanţat niciodată public de minciună, beţie, curvie, etc.
Tot un raţionament sofist este pus în funcţiune atunci cînd, în replică la menţionarea crimelor legionare, sînt invocate vorbele legionarilor şi testamentele lor spirituale. Dar nu în această jonglerie penibilă constă problema (probabil că ea va fi depăşită o dată cu apariţia tradiţiei ezoterice a ML, a tradiţiei adevărate, accesibile doar iniţiaţilor). Problema e că acoperirea dintre fapte şi vorbe nu demonstrează decît cel mult autenticitatea unui individ sau grupări, nu şi adevărul ei. Dacă legionarii şi-au trăit principiile, asta dovedeşte devotament, fidelitate, onoare – dar nu credinţă creştină. [23]
Nu ajunge să trăieşti în acord cu credinţa ta, cîtă vreme credinţa îţi este confuză. Trăirea legionară era în acord cu credinţa legionară. Se poate spune deci că legionarii aveau o credinţă sinceră, în măsura în care, ca şi cei de astăzi, nu erau decît victimele liderilor sofişti. Întrebarea e însă dacă aveau o credinţă adevărată, orto-doxă, nu una sinceră. Trăirea lor era asemenea credinţei lor: sinceră, dar confuză. Aşa se face că legionarii împleteau actele de filantropie cu actele de vandalizare sau de profanare a sinagogilor, aşa cum s-a întîmplat mai ales în ianuarie 1941.
Una e că merg la Biserică pentru că l-am ascultat sau citit pe părintele Galeriu sau Stăniloae, şi alta e că merg pentru că am citit Cărticica şefului de cuib. Una e să asimilez viaţa unei liturghii, şi alta e să asimilez liturghia unui program de instrucţie sau unei reţete alchimice. [24] Contează nu doar să mergi la Biserică, ci şi de ce te duci la Biserică, cine-ţi spune să mergi la Biserică. Nu vorbesc despre cei care se duc la Biserică pentru că „aşa  au apucat.” Ei merg bine, calcă pe urmele paşilor părinţilor şi străbunilor lor. Nu trebuie să le măture nimeni poteca. Riscul apare în cazul celor care se duc la Biserică în urma întîlnirii cu un „model”. Despre cei care se duc la Biserică ca să devină asemenea celui care merge la Biserică. Dacă mă duc la Biserică ca să devin vertical ca bătrînul partizan, poate că pierd şansa de a ajunge şi vertical, şi credincios. Petru şi-a dobîndit „verticalitatea” în urma unei lepădări, a unei trădări, dar nu i-a cîntat nimeni refrenul cu gloanţele pentru trădători. Domnul nu l-a întrebat decît atît: „Mă iubeşti?” Am întîlnit oameni care au început să meargă la Biserică pentru că au auzit un fragment dintr-o predică a părintelui Galeriu, sau au văzut un interviu cu părintele Arsenie Papacioc. Sînt oameni normali, care vorbesc aşa cum vorbeau şi înainte (deşi acum vorbesc şi despre altceva), şi care continuă să meargă regulat la Biserică. Am întîlnit şi oameni care au început să meargă la Biserică pentru că l-au ascultat sau citit pe Andrei Pleşu ori pe Andrei Scrima. Nu ştiu cît de normali mai sînt, însă de vorbit vorbesc ca Pleşu sau ca Scrima, iar pe la Biserică dau mai rar.
În Biserică este un singur Hristos adevărat şi nenumăraţi hristoşi închipuiţi. Rolul preotului, al duhovnicului, al fiecărui creştin şi al obştii întregi este de a-l ajuta pe fiecare dintre noi să rămînă în – ori să-l redobîndească pe – Hristosul adevărat. Căci nu toţi cei din Biserică sînt în Biserică, lucru pe care de altfel dl. Codrescu i-l aminteşte necruţător unui biet energumen misolog. [25] Biserica nu este şcoală de caractere, cum bine punctează Alexandru Racu. [26] Nu este nici „ghid spiritual”, cum consideră Anca Manolescu, dacă prin „religii” include şi creştinismul. [27] Nu este nici instrumentul de civilizare la care o reduc teologii diplomaţi. Sau, mai bine spus, este toate acestea la un loc şi cu mult mai mult. Este locul unde viaţa adevărată, singura demnă de acest nume, poate fi trăită începînd de acum.
„Daca Legiunea ar ramane la mii de kilometrii/zile distanta de Biserica, credeti-ma ca eu nu m-as preocupa prea mult de ea,” nota Alexandru Racu zilele trecute. Şi continua: „Dar din nefericire, eu vad ca lucrurile nu se desfasoara chiar asa. Deci din doua una: ori legionarul ramane la mii de km distanta de Biserica si nu ne mai bate la cap (si nici noi pe el), ori, atunci cand intra in Biserica, leapada tot ce nu e al Bisericii si se supune tuturor exigentelor canonice (nu supune el restul Bisericii exigentelor lui, fie si reduse la exigenta coabitarii postmoderne intr-o nebuloasa fascisto-ortodoxa).” [28] Personal, îi împărtăşesc punctul de vedere. Mă tem însă că legionarul nu poate lepăda nimic fiindcă de-abia el este „adevăratul” creştin, mai presus de conjuncturi şi liber de compromisurile pe care Biserica „oficială” le face cu puterea seculară (în numele salvării Bisericii, desigur). Legionarul îi demonstrează Bisericii că ea se poate salva fără a face compromisuri. Că Hristos o aşteaptă în celulă, singurul loc unde Biserica poate rămîne neîntinată. Nu Hristos e cel care pregăteşte camera de ospăţ (Luca 22, 8-13), ci legionarul. Legionarul îl opreşte pe Hristos să meargă spre Cruce: dar spre deosebire de Petru, legionarul adaugă: „[…] să nu Ţi se întîmple Ţie aceasta, lasă că merg eu.” Nu pentru că-i lipsea curajul nu putea spune Petru „merg eu în locul Tău”. Ci pentru că se ştia „om păcătos” (Luca 5, 8).
Este adevărat că Iisus vine în celulă. Mai precis, vine şi în celulă. Aşa cum vine şi în biroul anchetatorului sau în camera de gardă a penitenciarului. Monopolul legionar pe suferinţă nu este decît rezultatul monopolului legionar pe Iisus. Iar cine-l are pe Iisus, poate lua ca ostatic nu doar pe sfinţii închisorilor, ci Biserica întreagă.
Ideologia legionară se împacă cu cea neoliberală (a „societăţii civile”) atît în privinţa valorificării suferinţei (prin privilegierea marginalului, a minoritarului) cît şi în privinţa privatizării credinţei. Una reduce Biserica la activism liturgic, cealaltă la activism social, dar ambele o scot din istorie în numele „faptei”. Biserica trebuie să fie în afara istoriei pentru că trebuie să fie în afara faptei, adică a păcatului, este premisa principală a acestor ideologii. Şi legionarismul, şi neoliberalismul sau comunismul îl eliberează pe om de păcat. Fără să nege direct evenimentul Întrupării şi jertfa lui Hristos, cum o face comunismul, neoliberalismul şi legionarismul le izolează, anulînd posibilitatea ca această jertfă să fie eficace în Istorie. [29] Biserica este „la mii de metri distanţă” de acţiunea legionară pentru că este la mii de metri distanţă de locul jertfei reale. Adică de locul unde, păcatul faptei este purificat prin suferinţa personală, pentru unii, prin toleranţă şi solidaritate socială pentru ceilalţi.
Este păcat că tocmai cînd discuţiile despre relaţia dintre legionarism şi creştinism s-au extins, ameninţînd să cuprindă şi relaţia dintre „legionarii pe stil nou”, ca să folosesc un eufemism, şi personalităţi ale societăţii civile precum şi platformele politice de dreapta folosite de acestea, dl. Claudiu Târziu declară brusc că renunţă la polemică întrucît aceasta tinde să se reducă la o diversiune care abate atenţia de la „problemele adevarate din Biserica si din societatea romaneasca in general”. [30] Da, altele sînt problemele. E bine aşadar să nu le facem jocul ălora care, de teama corectitudinii politice şi a liberalismului stîngist, ajung să vadă cum Biserica este prinsă în laţ din două direcţii diferite în acelaşi timp: dinspre martirii legionari şi dinspre marginalizatul minoritar, dinspre tradiţionalismul ortodox şi dinspre democraţia creştină. Poate că dacă am şti de ce se cuibăresc neolegionarii în spatele creştin-democraţilor, am şti şi de ce se pitesc neolegionarii în spatele sfinţilor închisorilor, cum bine observa cineva pe blogul lui Alexandru Racu. [31] Pentru că, deşi laţurile pot fi multe, mîna care le întinde e una.

NOTE:

[1] În Măsura vremii: îndemn la normalitate, pp. 202-203.



[4] Şi anume: a.) Părintele Iustin este un bătrîn inofensiv, s-a bucurat doar să-şi mai amintească de tinereţe, b.) la mine acasă cînt ce vreau eu, c.) imnurile respective sînt în fond cîntece patriotice, nu înseamnă nimic.

[5] „Or fi creştini alţi martiri ortodocşi din timpul comunismului, ca maica Mihaela Iordache sau Valeriu Gafencu, legionari pînă la moarte şi ei, şi consideraţi sfinţi încă fiind în viaţă?” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html



[8] “Ar trebui deci să ne întrebăm dacă Noica nu s-a înşelat atunci când a descris Mişcarea Legionară ca fiind « singura mişcare românească împotriva căreia Caragiale nu poate nimic ». Să nu uităm faptul conform căruia cel mai profund cunoscător al spiritului naţional este cel care a brevetat formula « curat murdar coane Fănică ! », formulă care ne luminează asupra îmbinării aberante de sfinţenie şi crimă pe care a reprezentat-o fenomenul legionar şi care explică, printre altele, de ce fenomenul legionar este un fenomen specific românesc.” http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/ Dacă vorbeşti despre crimele legionarilor, ţi se reproşează 1.) că nu eşti obiectiv şi 2.) că nu ţii cont de aspectul moral al ML, de spiritul de jertfă, de „sfinţenia” legionarilor. Presupun că atunci cînd afirmă că stînga şi pseudo-dreapta se întîlnesc în adversitatea lor faţă de abordările obiective ale ML („În sfîrşit, se mai întîlnesc într-un punct stîngiştii şi dreptacii despre care am tot făcut vorbire: îi presupun (filo-, cripto-, neo-)legionari pe toţi cei ce încearcă să fie obiectivi faţă de legionarism” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html), prin obiectivitate dl Claudiu Târziu înţelege respectarea tuturor criteriilor (atît pe cele determinate strict de context şi „complexitate”, cît şi pe cele de ordin subiectiv şi pur ştiinţific totodată). De fapt, argumentul principal (dacă poate fi numit argument) al susţinătorilor caracterului creştin (pentru că românesc, sic!) al ML constă în observaţia că prin această contestare este subminată BOR. Prin urmare BOR trebuie apărată cu orice preţ, inclusiv cu cel al declarării creştinismului legionar. Este mai mult decît un cerc vicios aici; cred că se poate vorbi în acest caz despre o „bulă”, una uimitor de încăpătoare ţinînd cont de fragilitatea ei. Este important de precizat că aici nu avem de-a face cu o bulă naturală, respectiv cu o falsă credinţă, ci cu o bulă teologică, deci cu o credinţă falsificată. De aceea, faptul că majoritatea celor din bulă vor sincer „să apere Biserica” nu are nici o relevanţă pentru destinul bulei. Spre deosebire de bula naturală, bula teologică este cu atît mai rezistentă cu cît este mai subţire.
De altfel, nu orice condamnare a legionarismului, nu mai vorbesc de respingerea caracterului lui creştin, urmăresc să „lovească în Biserică”. După cum observa Andrei Oişteanu în „Mircea Eliade, intre ortodoxism si zalmoxism” (Observator cultural, nr. 127,  iulie  2002, http://www.observatorcultural.ro/Mircea-Eliade-intre-ortodoxism-si-zalmoxism*articleID_3963-articles_details.html), „Ceea ce vreau sa spun acum este ca, si in spatiul romanesc, pentru valorizarea ideologiei ultranationaliste, s-a facut apel la o mistica neopagina, precrestina sau doar noncrestina. Exceptia de care aminteam, privind fascismul romanesc, nu este deci totala. El nu a fost nici pe de-a-ntregul crestin, nici pe de-a-ntregul pagin. E vorba de o ideologie sincretica, pagino-crestina, asa cum pagino-crestin este si folclorul religios romanesc.”

[9] Pentru dl. Claudiu Târziu este dincolo de orice îndoială că „între legionarism şi fascism sau nazism (asimilat fascismului) există o diferenţă fundamentală: credinţa în Dumnezeu. Fascismul este bazat pe mistica statului, nazismul – pe mistica rasei, iar legionarismul pe creştinism.” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html

[10] „cel care întreabă este mai viu decît cel care răspunde. Pentru simplul motiv că întrebarea (chiar şi "proastă") este o deschidere, în timp ce răspunsul este de obicei o închidere.” http://www.rostonline.org/blog/razvan/2009/02/dan-puric-la-50-de-ani.html#c6325134891847753075

[11] Diferenţa dintre legionarul pe stil nou şi cel pe stil vechi este, ca la stilişti, tot una de calendar. Legionarul pe stil nou „ţine” calendarul UE, calendar introdus şi actualizat de teologi precum Teodor Baconschi, specializaţi în rîsuri apocaliptice şi sfîrşituri de ciclu. Legionarul pe stil vechi ţine calendarul neîndreptat al celui de-al treilea Reich, în timp ce legionarul pe stil nou ţine, evident, calendarul celui de-al patrulea Reich. Avînd în vedere însă că UE înseamnă tot mai mult Germania, şi că, aşa cum au arătat Radu Golban (http://news.corect.com/social/distrugerea-taranimii-romanesti-si-planurile-economice-ale-celui-de-al-treilea-reich) şi Mircea Platon (http://mirceaplaton.com/html/articole_economia_de_piata.htm, http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htm, http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm), există o continuitate între cel de-al treilea şi cel de-al patrulea Reich, urmează că diferenţele dintre cele două biserici legionare nu sînt esenţiale. Sărbătorile sînt aceleaşi, doar datele diferă. Oricum, şi una, şi cealaltă se închină la zvastică. Sau la cruce. Sau la amîndouă, că amîndouă sînt simboluri, iar simbolic vorbind, diferenţa e mică.

[12] http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html De fapt, atunci cînd dl. Târziu le reproşează lui Al. Racu  şi M. Platon condamnarea crimelor legionare fără a ţine cont de crimele comuniste postbelice sau liberale interbelice, nu face decît să demonstreze una din trăsăturile comune ale oricărui totalitarism (fie de stînga, fie de dreapta): justificarea crimei în numele contextului.

[13] Prima condiţie a unei dezbateri este ca fiecare interlocutor să fie în stare să urmărească argumentele celuilalt. Din nefericire, replicile postate pe blogurile dlor Târziu şi Codrescu ne arată că nu a fost atinsă nici măcar această cerinţă elementară. S-a confirmat doar că în România jurnalism înseamnă că oricine poate spune orice despre orice.

[14] Dl Claudiu Târziu pare convins de faptul că Alexandru Racu şi cu mine îl „urîm sincer” pe dl. Pleşu („[…] d-nii Fedorovici şi Racu, care nesocotesc martirajul legionarilor, încep să se apropie de viziunea d-lui Andrei Pleşu, pe care altminteri cei doi îl urăsc sincer” Claudiu Târziu, „Ortodoxie şi legionarism de la stînga la dreapta”, nota 14, http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html ). Fermitatea aprecierilor dlui Târziu este cu atît mai remarcabilă cu cît vine din partea cuiva care, altminteri, nu are nimic împotriva „gloanţelor pentru trădători” (şi nu doar pentru trădători, aş adăuga, ci pentru oricine o cere „contextul”). În România, doar indivizii măcinaţi de ură şi resentiment nu-şi declară public iubirea (de preferinţă în piaţa endependenţi). Vezi http://convorbiri-literare.dntis.ro/FEDOROVICIoct10.htm



[17] Ideal contrazis dureros din păcate de hăhăielile curente postate pe blogurile dlor Târziu şi Codrescu. Ele sînt în schimb în acord cu tonusul excelent al preşedintelui Băsescu, cel în care, din 2004 şi pînă acum, se află toate în toţi.

[18] Vezi introducerea mea la eseul lui Karl Löwith, „Poate exista un gentleman creştin?” (http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-cretin.html)



[21] Mircea Platon, „În linie dreaptă: Conservatorul Petru Th. Missir şi statul reprezentativ” http://mirceaplaton.com/html/articole_missir.htm

[22] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2008, p. 24.

[23] „Nu există nici o pasiune şi acţiune omenească care să nu fie diferite printr-o notă, un ton, un motiv şi un înţeles; într-un fel sînt ele experimentate de un om de lume, care s-a disciplinat pentru a le putea înfrunta, şi în alt fel sînt ele trăite de un ucenic al lui Hristos, care le poate înfrunta fiindcă le-a biruit prin har. Oricît de asemănătoare ar părea situaţiile la prima vedere, o înţelegere pătrunzătoare nu poate să ignore diferenţa esenţială care le separă şi care a fost atît de limpede expusă de Augustin în critica pe care o aduce eticii stoice.” Karl Löwith, „Poate exista un gentleman creştin?” (http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-cretin.html)

[24] „Dar ceea ce îi apropie pe topitor, făurar şi alchimist este faptul că toţi trei revendică o experienţă magico-religioasă specifică în raport cu substanţa; această experienţă este monopolul lor, iar secretul se transmite prin rituri de iniţiere ale meseriilor; toţi trei lucrează asupra unei Materii pe care o consideră vie şi sacră, munca lor având drept scop transformarea Materiei, «perfecţionarea», «transmutarea» ei.” Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, pp. 8-9. Vezi şi observaţia lui Alexandru Racu: “Ţinând cont de prioritatea acordată reformei interioare am putea chiar să vorbim de o formă de personalism eşuat datorită  naţionalizării antisemite (şi implicit eretice) a chipului şi asemănării.” http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/


[26] „Există însă o mare diferenţă între o şcoală a caracterelor şi Biserica lui Hristos (diferenţă care este ocultată prin înlocuirea criteriilor ortodoxe cu criterii care aparţin, în cel mai bun caz, unui pietism de tip protestant). Biserica nu e nici şcoală a caracterelor şi nici nivelul trei al iniţierii masonice, în care intră cei care au parcurs cu succes experienţa iniţiatic-formatoare legionară, continuându-şi ascensiunea către marele secret al Căpitanului care se va revela în ceasul biruinţei legionare. În Biserică se curăţă păcatele pentru a se putea îndumnezei omul. Diferenţa dintre o şcoală a caracterelor şi Biserică este normal să se reflecte în diferenţa dintre felul în care ne cinstim eroii şi felul în care ne cinstim sfinţii. Şi asta pentru că, dacă pe de o parte caracterele se pot forma în multe locuri (au existat şi există caractere şi la budişti, şi la hinduşi, şi la musulmani la fel cum au existat şi comunişti, nu doar legionari, care au făcut probă de caracter), şi dacă de suferit suferă toată suflarea omenească, mântuirea nu poate avea loc decât în Biserică. Nici caracterul şi nici suferinţa nu-ţi garantează mântuirea. Îmbisericirea nu reprezintă o prelungire automată a formării caracterului, nici nu reprezintă un drept pe care ţi-l conferă caracterul sau suferinţa personală, ci reprezintă darul lui Hristos pe care noi nu-l merităm în niciun fel şi pe care îl putem primi doar în smerenia lepădării necondiţionate de tot ceea ce în noi nu este compatibil cu Duhul lui Hristos, adică doar în smerenia ascultării depline de Biserică.”

[27] „Dacă nu mai are caracter normativ în sens legal, religia nu şi-a pierdut capacitatea normativă în sens moral, capacitatea de a da semnificaţie destinului uman, nu şi-a pierdut caracterul de ghid spiritual prin excelenţă.” http://www.dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/fundamentalismul


[29] Cf. Alexandru Racu (subl. mea, G.F.): “Or, nu doar o Biserică transformată în inchiziţie şi poliţie morală perverteşte eshatologia, ci şi o Biserică care pluteşte în aer, o Biserică ieşită din logica întrupării, care nu poate decât să invite la varii inginerii sociale pseudoeshatologice (de tip comunist, fascist sau globalist). La rigoare, doar o Biserică bine aşezată în istorie poate ţine în frâu (în măsura în care este ascultată, iar în România, orice s-ar zice, ea este încă în bună măsură ascultată) isteriile mesianice şi ororile totalitare ce se dezvoltă pe solul politicii seculare ; doar o Biserică ce nu negociază (nici cu svastica, nici cu secera şi ciocanul, nici cu UE), ce nu îşi acceptă locul pe care i-l rezervă modernitatea liberală. O Biserică care, dând dovadă de acrivie dogmatică şi curaj, nu tace şi nu se exprimă prin comunicate de presă ambigue şi timide. O Biserică al cărei cuvânt este rostit « cu putere multă ». O Biserică care măsoară epoca şi politica epocii cu măsura Evangheliei şi care nu lasă ca Evanghelia să fie acomodată măsurilor epocii. O Biserică care explică, argumentează, povăţuieşte, dojeneşte şi, nu în ultimul rând, care anatemizează.