Gogoşica şefului de cuib
Unele din motivele pentru care,
deşi nu văd nici o incompatibilitate între a avea o conştiinţă naţională şi a
fi ortodox, m-am ţinut deoparte de tinerii "legionari" pe care i-am
cunoscut în anii '90, au fost mintea lor de chimval sunător, fanatismul
conspiraţionist şi extracţia împreună cu destinaţia lor dubioasă (unii veneau
dinspre şi se îndreptau către "bubulism", alţii au făcut cariere
neocominterniste). Spre deosebire de vechii legionari pe care i-am cunoscut,
dintre care unii erau oameni normali şi mai degrabă tonici, noii legionari îmi
păreau nişte sectari iritaţi. Explicaţia pe care mi-am dat-o a fost că, acolo
unde vechii legionari au copilărit şi s-au format în România normală, patriarhală,
noii legionari erau produsul "şcolii legionare". Cu alte cuvinte, că
într-un legionar vechi se vedea mai mult ţăranul sau boierul decât legionarul,
în vreme ce într-un neolegionar se vedeau mai ales îngustimile unei doctrine
croite prost dintru început. Realitatea României comuniste şi postcomuniste nu
a putut compensa, ci doar potenţa, deformarea doctrinară. E un fenomen similar
celui al terorismului islamic, înflorit în Occident nu în rândul imigranţilor
din anii '50, ci mai ales în rândurile nepoţilor lor, rupţi deja de lumea
islamică organic-patriarhală.
Lucrul mi-a fost confirmat de Cărticica
şefului de cuib, clasicul vademecum legionar, care prevede la punctul 37 că
şefii de cuib vor recruta doar: "Elementele cele mai destoinice şi cu
sentimentul demnităţii dezvoltat. Necinstiţii, hârţăgoşii, oamenii de scandal,
trufaşii, lăudăroşii, cei plini de ei, fricoşii, laşii, trebuie lăsaţi în afara
Organizaţiei." Cu alte cuvinte, spre deosebire de Biserica Ortodoxă, dar
asemenea Puritanilor sau, de ce nu, Francmasoneriei, Mişcarea Legionară se
adresa unor aleşi, unor "sfinţi", unor elite. Nu lua beţivul să îl
facă sfânt, ci lua omul serios, care era astfel datorită educaţiei primite în
mediul lui românesc patriarhal, şi, în urma unui proces de "educaţie",
îl făcea "om nou legionar". Şi, dacă a fi un bun şi demn creştin nu
era de ajuns, ce anume adăuga Mişcarea Legionară? Mişcarea Legionară lua un bun
ortodox şi îl deprindea să-şi achite la timp cotizaţia şi să-şi facă ordine în
ogradă conform ordinelor venite de la Centru. [1]
La punctul 11, paragraful 4, Cărticica
şefului de cuib prevede că "educaţia membrilor" constă în
următoarele: "Legionarul va trebui să ştie că: Legiunea va învinge până la
sfârşit toate partidele, oricâte piedici i se vor pune în cale. Că toţi
legionarii sunt gata să facă orice jertfă cu bucurie. Că fiecare jertfă înseamnă
un pas înainte către victorie. Că legiunea are un program precis care se va
publica la timpul potrivit. Că prin realizarea acestui program ţara se va
reface. Că legionarii vor face din această Românie o ţară frumoasă şi bogată.
Că legionarii sunt chemaţi de Dumnezeu ca după veacuri de întuneric şi asuprire
să sune trâmbiţa învierii neamului românesc." Cu alte cuvinte,
legionarilor li se inculca credinţa oarbă, pentru că bazată pe programe
secrete, într-o victorie finală în veac, aici şi acum. E ca şi cum l-ai crede
pe Gigi Becali când îţi spune că Steaua va câştiga campionatul pentru că are el
un plan secret camuflat în boscheţii din Ghencea.
Jertfa legionară nu e deci pentru
Adevăr, ci pentru victorie. Şi "biruinţa" nu e asupra păcatului sau
minciunii, ci asupra "partidelor", expresie a minciunii şi păcatului.
Dar nu doar partidele, ci întreaga Românie era declarată teren de misiune, în
bună logică romano-catolică sau sectară. Astfel, la punctul 13, paragraful 3,
se precizează: "Fiecare cuib are un număr de oameni cunoscuţi în faţa sa.
Ei pot fi prieteni, indiferenţi sau vrăjmaşi. Cuibul îşi face o listă cu numele
şi adresa lor, apoi îşi propune ca încetul cu încetul să-i convingă şi să-i
crească în credinţa legionară." Fiecare deputat legionar trebuia să
"propovăduiască credinţa cea nouă" în 5-6 judeţe. Şi asta pentru că
la punctul 43 se stabileşte că: "Noi trebuie să facem ca toată România să
devină legionară. Duhul nou legionar trebuie să guverneze. Ţara trebuie să fie
condusă după voinţa legionarilor." Din moment ce, la punctul 36, se
prevede că maximum jumătate de oameni dintr-un sat puteau deveni legionari,
înseamnă că o Românie legionară ar fi fost o Românie condusă de o minoritate
activă conspiratorială şi că voinţa legionarilor ar fi fost "voinţa
românilor" chiar dacă voinţa românilor nu ar fi coincis cu voinţa
legionarilor. Iar voinţa legionarilor era de fapt voinţa unui singur om, a
"şefului Legiunii".
Şi asta pentru că toţi cei
îngăduiţi în Mişcarea Legionară urmau să fie supuşi unui nou proces de
consolidare intelectuală şi psihologică, astfel încât, după cum ni se spune la
punctul 18: "Toţi legionarii vor avea o singură părere, un singur gând şi
un singur suflet. De aceea trebuie să aibă toţi un singur şef." În
ierarhia simbolică a legionarilor, "Şeful" trece înaintea altor
lucruri: "În locul dezbinării şi certurilor, noi punem camaraderia
frumoasă a ostaşului şi unitatea, perfectă ca a unei trupe, a naţiunii întregi.
Toţi au un singur gând: Patria, un singur Drapel, un singur şef, un singur
Rege, un singur Dumnezeu, o singură voinţă: aceea de a le slujii cu credinţă
până la moarte" (punctul 37). Legionarii jurau să se ţină "strâns
uniţi în jurul şefilor noştri", să asculte şi să execute "întocmai
ordinele primite" şi să-i facă "legionari pe cei cu care vom veni în
contact" (punctul 80). Străine ortodocşilor din rândul recruţilor
legionari, primatul vicarial al Căpitanului şi panşefismul, prezenţa
"şefului" în toate cele ce sunt, se obţineau supunând recruţii unui
proces de spălare pe creier care combina "misticismul" cu birocraţia.
"Misticismul" conecta legionarul la "şef", iar
birocratizarea existenţei îi rupea legionarului legătura cu timpul şi spaţiul
organice, tradiţionale, aşezând legionarul într-o lume paralelă funcţionând
după propriile ei reguli. Din acest punct de vedere, legionarul, ca şi
comunistul sau neoliberalul, trăia într-un grafic, nu în lumea ca icoană.
Din primul punct de vedere,
legionarul trebuia să fie în continuă cuminecare cu voinţa "şefului"
sau a "şefului şefilor" de cuib. Această voinţă exprima realitatea şi
de aceea toate ordinele trebuiau executate cu sfinţenie: "Când şeful
Legiunii dă semnalul unei bătălii legionare (cum a fost de exemplu: cumpărarea
unei camionete, scoaterea unei foi, cumpărarea unei tipografii), cuiburile ca
nişte albine, întrecându-se în hărnicie şi în viteză unele pe altele, trebuie
să vină fiecare cu ceea ce poate da. Ori de câte ori vin asemenea ocazii, trebuie
să concureze într-o adevărată întrecere nebună înspre victoria legionară toate
cuiburile" (punctul 15). Stahanovismul legionar, întrecerea pentru
îndeplinirea şi depăşirea planului trasat de la Centru, era posibil pentru că
legionarul e un nebun întru "şef", care e o făptură de basm, polimorf
ca Greuceanu şi cu tangajul dârz al unui Hopa Mitică: "Şeful legionarilor
este un om năzdrăvan, care din orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, iese
deasupra. El trebuie să fie învingator. De va cădea, el se va ridica din nou şi
va învinge" (punctul 29).
"Năzdrăvania" şefului se transmitea: legionarii se cuminecau cu ea
prin scrisul şefului, care zămislea astfel martiri şi eroi legionari. În
prefaţa la Cărticica şefului de cuib, Horia Sima nota, în 1940, că
"acest îndreptar de viaţă, organizare şi doctrină legionară, cu pagini din
care s-au născut, au luptat şi au murit atâţia legionari fanatizaţi", nu e
un simplu statut supus datării, ci o nouă evanghelie: "Păstraţi această
carte şi nu vă abateţi de la ea [...] E lege peste veacuri, pentru neamul
românesc."
Căpitanul, scria Sima, "nu
poate muri", pentru că "îl avem şi trăieşte în noi [legionari]"
şi "voim să creştem în duhul Lui". Iar unde se vor aduna "trei
membri" în numele Şefului, se va putea face un "cuib" (punctul
17) şi acolo va fi şi El cu ei: "Cuibul adunat este o biserică"
(punctul 7). Asemenea oricărui cult sau oricărui club esoteric, Mişcarea
Legionară articula clar distincţia ontologică dintre "iniţiaţi" şi
"profani", dintre înăuntru (bun, purificat) şi înafară (rău, corupt).
Ca atare, cuibul urmăreşte să controleze toate aspectele vieţii legionarului,
în vreme ce legionarul are a refuza orice contact cu realitatea exterioară
cuibului. Legionarul e o făptură hidroponă: "Legea educaţiei: trebuie să
devii altul. Un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala" (punctul 3, paragraful
4). Maniheismul secretă birocraţia pentru că atât prietenii cât şi inamicii
trebuie atent număraţi. Astfel, punctul 5 discută "despre rapoarte"
şi despre recensământul, statisticile şi clasificarea cuiburilor cu o
minuţiozitate tehnocratică pe care românii o vor mai cunoaşte abia în anii
regimului comunist. De exemplu, în privinţa marşurilor legionare, la punctul 5,
paragraful 13 se cere: "Marşuri: în kilometri - om (se înmulţeşte numărul
de kilometri efectuaţi cu numărul membrilor participanţi)." Cuiburile
aveau de controlat conduita membrilor şi de întocmit rapoarte despre
"ţinuta, atitudinea morală în societate a legionarilor" (punctul 5,
paragraful 21).
O atenţie deosebită - ca să
folosesc jargonul pe care mi-l evocă rândurile de mai sus - se acordă
inamicilor Legiunii, trecuţi la răboj, cu nume şi adresă: "Atacuri de
vrăjmăşie – calomnii, agresiuni, abuzuri ale autorităţilor – înregistrate.
Numele persoanelor ce atacă şi adresele lor" (punct 5, paragraf 22). Şi
pentru ca să fie clar că numele şi adresele nu urmează să fie folosite pentru
eventuala trimitere de reviste şi broşuri legionare, porunca a cincea din
"9 porunci legionare" prevede: "Legionarul înseamnă în răbojul
lui pe păcătoşi pentru ziua de mâine" (punctul 81). "Ziua de
mâine" urma să aducă marea "pedepsire", care e proclamată drept
primul punct din programul legionar. Judecata de aici urma să-i aibă în vedere
mai cu seamă pe delapidatorii banului public şi pe inamicii legionarilor. Nu se
prevede nimic în privinţa celor care i-au persecutat pe românii apolitici sau
de alte persuasiuni politice. Nu e vorba deci de justiţie, ci de "justiţie
legionară", de un produs al unei stări excepţionale, de
"justiţie" ca instrument revoluţionar, sursă a "schimbării la
faţă" a României. Tribunalul devine, în această lectură iacobină, un
vehicul milenarist: "Primul punct de program legionar. Dacă va întreabă
cineva să-i spuneţi că este: JURĂMÂNTUL PENTRU PEDEPSIRE. A doua zi după
victoria legionară se va constitui 'TRIBUNALUL EXCEPŢIONAL', care va chema în
faţa lui şi va judeca pentru trădare de Patrie: a) Pe toţi jefuitorii banului
public; b) Pe toţi cei ce au primit mită înlesnind afaceri; c) Pe toţi cei ce
călcând legile fundamentale ale ţării au persecutat, au închis, au lovit în
legionari sau în familiile lor. Orice funcţiune ar deţine, de la jandarm până
la ministru, nimeni nu va scăpa acestei judecăţi [...] Naţiunea română,
conştientă de drepturile ei va începe viaţa cea nouă prin OPERA DE PEDEPSIRE
LEGALĂ. Acest ceas îl aşteptăm şi răbdăm. Fără acest CEAS AL PEDEPSIRII, nu
este posibilă nici o refacere în această ţară. Şefii de cuiburi vor face
rapoarte amănunţite şi foarte exacte asupra tuturor nelegiuirilor comise,
înaintându-le şefului Legiunii" (punctul 84). Dacă Augustin Cochin,
Reinhart Kosellek sau François Furet au argumentat, cu diverse nuanţe, că societăţile secrete precum
Francmasoneria au stat la originea Terorii nu atât din cauză că Revoluţia
Franceză a fost rezultatul unui complot masonic, cât datorită faptului că în
interiorul lojelor şi cluburilor elitele au deprins un limbaj maniheist, care a
alimentat apoi paranoia iacobină, nu văd cum de crimele Poliţiei Legionare din
'40-'41 pot fi considerate nişte nefericite excepţii, şi nu rezultatul
"educaţiei legionare" în spiritul unei cărticele de la care nu
trebuia nimeni să se abată.
După cum o indică punctul 43,
care prevede că un deputat legionar trebuia să "alerge în 5-6 judeţe ca să
propovăduiască credinţa cea nouă", "ceasul pedepsirii" putea fi
grăbit şi învăţând să te deplasezi mai repede, pe jos sau cu automobilul,
pentru a "pregăti ceasul victoriei". De aceea, tocmai pentru că
trădătorii trebuiau pedepsiţi, maşinile trebuiau cruţate pentru că ţineau pasul
cu febra milenaristă. Mult înainte de declaraţiile de dragoste dedicate de
Gabriel Liiceanu lui "Siegfried", avem exemplul legionarilor plecând
duios urechea la rugăminţile camionetei:
"O RUGĂMINTE
Camarade,
1) Când pleci la drum, toarnă-mi apă, ulei,
cercetează benzina şi şuruburile,
2) Nu mă goni prea tare că mă vei omorî prea
repede şi nu voi mai putea servi Legiunea.
3) Pe drum, din când în când, mai opreşte şi mai
cercetează-mi roţile, direcţia, motorul.
4) După un drum, îngrijeste-mă şi pe mine,
spală-mă totdeauna, unge-mă.
5) Camarazi, nu mă încarcati peste puteri, umblaţi
cu milă, că eu va port spre biruinţă.
Camioneta voastră" (Punctul 80).
Dacă vi se pare cumva că această Cărticică
a şefului de cuib sună precum broşurile din antecamera unui medic pediatru,
menite a distrage atenţia copiilor care se tem de injecţii, atunci vom trece la
aspectul sobru dietetic al Mişcării Legionare, ale cărei marşuri vindecau
neurastenia: "În zilele de sărbătoare, pe ploaie sau pe vreme bună, iarna
sau vara, să ieşim afară în mijlocul naturii. Pământul românesc să devină un
furnicar în care să se întâlnească pe toate drumurile mii de cuiburi alergând
în toate direcţiile. În timpul slujbei să se oprească la Biserica din cale. Să
se oprească la camarazii din satele vecine. Marşul este sănătos. Marşul
repauzează şi reface nervul şi sufletul omenesc" (punctul 16 bis). Nu ştiu
dacă metaforele entomologice de genul stupului sau al furnicarului au făcut
concurenţă serioasă metaforei aviare a "cuibului", dar probabil că la
acest "furnicar" plin de "cuiburi alergând în toate
direcţiile" se gândea Cioran când cerea, în Schimbarea la faţă a
României, o Românie cu "populaţia Chinei şi destinul
Franţei" [2]. Oricum,
importanţa marşului ţine mai ales de militarizarea românilor prin intermediul
Mişcării Legionare: "Mai presus de toate, marşul este simbolul acţiunii,
al explorării, al cuceririi legionare. Marşul se face în ordine: pasul bărbătesc"
(punctul 16 bis). Ca orice mişcare totalitar-modernizatoare, Mişcarea Legionară
e obsedată de ideea de "disciplină", de "ordinea" care
trebuie pusă în autarhia ţăranilor care şăd, copiilor care aleargă şi
burghezilor care se plimbă.
De aceea, marşul e completat de
alte atribute militare, cum ar fi uniforma legionară, simbolul unităţii
"ostăşeşti" "perfecte" a legionarilor. Deşi sunt un simbol
al puterii şi eroismului, de vreme ce guvernul a interzis purtarea în public a
uniformelor, punctul 38 prevede că legionarii se vor îmbrăca în cămaşă verde
doar prin casă, aşteptând clipa când ceasul biruinţei le va permite să fie
curajoşi în văzul tuturor. Pe lângă "executarea" fără crâcnire a
ordinelor, un alt atribut militar e vocea. Astfel, la punctul 10 se prevede că
la "ora hotărâtă", după ce s-au strâns toţi membrii cuibului,
"şeful cuibului se ridică şi strigă cu voce ostăşească: Camarazi."
Atunci, sar toţi în picioare şi dau salutul legionar. Lătratul militar era însă
compensat de ruminaţia monastică, premergătoare meditaţiei transcendentale:
"În linii generale, în cuib nu se va da loc la discuţii înfocate, violente,
contradictorii. Cât mai puţină vorbă, cât mai multă meditaţie, nimic să nu
tulbure majestatea tăcerii şi a bunei înţelegeri. Se vor face exerciţii de
tăcere completă" (punctul 7). Când nu vorbesc singuri sau tac în grup,
legionarii pot discuta subiectele enumerate pe lista aprobată la centru,
subiecte cum ar fi "afinitatea între fascism şi Mişcarea legionară",
"puncte comune între hitlerism şi Mişcarea Legionară" sau
"curăţenia casei şi îngrijirea copiilor" (punctul 12, vezi şi punctul
22). În genere, asemenea oricărei alte mişcări totalitare, Mişcarea Legionară
înţelegea să creeze un "om nou" intervenind în toate aspectele vieţii
tuturor.
Acest lucru e evident şi din
modul cum e conceput un alt atribut militar-tehnocratic, de mare viitor în
timpul regimului comunist, şi anume reciclarea periodică a cadrelor. La
legionari, spre deosebire de comunişti, participarea include şi izbucnirea
cadrelor în cântec împreuna cu o coregrafie de demnitate quasi-liturgică. Ca şi
la comunişti însă, convivialitatea şi bretelele "democratice" sunt
excluse: "Chemarea şefilor de cuiburi. Şcoala de Cadre. Şeful garnizoanei
legionare sau şeful unui cuib superior cheamă la consfătuire din când în când
pe şefii cuiburilor în subordine, ca să se informeze cum mai merge activitatea,
să le comunice ordinele sosite sau să ia vreo hotărâre. Cu această ocazie se
face cu şefii de cuiburi şcoala de cadre, adică şcoala care să înveţe pe şeful
de cuib: organizarea, duhul legionar, ce voieşte şi ce va face Legiunea,
datoriile unui şef legionar, toate învăţate după broşura de faţă [...] Orice
şef când îşi cheamă oamenii în subordine pentru a le da directive, sau a le
face şcoala legionară, nu-i cheamă în vizită şi nu le serveşte câte un pahar de
vin ca în lumea democraţiei. Asemănător unui comandant de regiment care îsi
cheamă ofiţerii subalterni înainte de luptă pentru ca să le dea ordine, aşa se
prezintă şeful legionar. Va sta în picioare în pozitie de drepţi. Va fi încins;
simbolul puterii. Ceilalţi, în semicerc în poziţie corectă, atenţi, serioşi,
conştienţi că în clipa aceea fac o slujbă neamului lor, ca aceea pe care o face
preotul la altar. Vor fi şi ei încinşi. Se va face apelul, se va da raportul.
Se va cânta. Urmează aceeaşi formalitate la deschidere şi la închidere ca şi la
şedinta cuibului" (punctul 19).
Mişcarea Legionară are atributele
unei religii politice şi deci, din punct de vedere teologic, ale unui parazit
religios al Ortodoxiei. Atunci când, la punctul 80, Cărticica şefului de
cuib afirmă că "dacă pentru politician politica înseamnă o afacere,
pentru legionar politica înseamnă religie", mi-e teamă că acest lucru nu
înseamnă nici politică creştină (adică politica creştinilor, politica în
conformitate cu preceptele creştine asumate şi trăite public ca atare [3]), şi nici măcar creştinism politic
(adică fie politica apărării intereselor temporale ale Bisericii, fie
instrumentalizarea anumitor elemente creştine în folosul anumitor cauze
politice: de genul accentului socialist pus pe dragostea şi accentului
conservator pus pe dreptatea creştină). Legionarismul e o religie politică
acolo unde religia are sensul dat de Émile Durkheim în Formele elementare
ale vieţii religioase, de "sistem de idei cu ajutorul cărora oamenii
îşi imaginează societatea din care fac parte precum şi obscurele dar totuşi
intimele legături pe care le au cu această societate”, de reflex al
"societăţii divinizate". Mişcarea Legionară e religia politică a
Neamului izbăvit de Şef, unde Căpitanul e mai degrabă Moise decât Hristos, iar
România un pământ al făgăduinţei la care se va ajunge după lungi peregrinări
prin deşert sau, în cazul Legiunii, pe "munţii suferinţei", prin
"pădurea fiarelor" şi prin "mlaştina deznădejdii" (punctele
56-58).
"Timpul potrivit" în
care se va da publicităţii "programul" legionar e timpul mitic de
după "victoria legionară" definitivă asupra "partidelor" şi
altor "inimici". Dar semnificaţia victoriei e, chiar dacă obţinută cu
preţul suferinţei, pura jubilaţie a celui care a scăpat basma curată şi care nu
îşi face procese de conştiinţă: "Un exemplu: procesul de la Văcăreşti din
28 Martie 1924. Procesul acesta a urmărit strivirea noastră. Noi însă am
rezistat, am ieşit învingatori, adică am fost achitaţi" (punctul 30). [4] În Cărticica şefului de cuib
nu poţi birui fără să ieşi "victorios". Nu există
"kamikaze" legionar, apropos de îndemnurile Părintelui Iustin Pârvu.
Nici un sacrificiu nu e lăsat să se piardă "dincolo". Totul trebuie
recuperat şi instrumentalizat aici, suferinţa e treaptă spre victorie, nu spre
sfinţenia care lasă în urmă victoria. De aceea, esenţial pentru legionari e
ceasul care dictează ora biruinţei legionare. Pentru legionari, ceasul acesta e
în Europa fascistă, pentru Codreanu soarele răsare "la Roma" (punctul
85). Legionarii nu merg împotriva curentului, ci pe val, aidoma altor mişcări
şi partide politice româneşti care, ieri ca şi azi, îşi trâmbiţează adaptarea
câştigătoare la vremuri: "Priviţi în toate părţile: ţări ca Italia, Belgia
şi Germania care înviază la viaţa nouă şi-şi taie din biruinţă în biruinţă
drumuri noi sub soare. Numai noi, numai noi românii stăm [...] Oare să nu putem
şi noi da lumii o mare biruinţă românească?" (statutele Asociaţiei
"Prietenii Legionarilor", incluse în Cărticică). Din acest
punct de vedere, va trebui clarificată istoriografic problema
"suferinţei" ca investiţie în "biruinţa legionară" care
urma să vină fie cu ajutor fascist-nazist, fie cu ajutor NATO.
Rugăciunea la care îndeamnă Cărticica
nu e mijloc de sfinţire a omului, ci incantaţie, mod de invocare a
duhurilor, de chemare a morţilor în ajutorul Druidului şef şi al tribului său.
Morţii "noştri" trebuie să bage groaza în viii "lor" şi
participarea la Liturghie e asociată închinarii la totemul tribului. Biserica e
loc de refugiu în faţa năvălitorilor, e vestiar al bătăliei, de unde porneşti
la luptă echipat cu cele trebuincioase: "Rugăciunea ca element decisiv al
victoriei. Apelul la strămoşi. Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru
biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici, pe acest
pământ prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. În jurul
altarelor bisericilor, s-a aflat adunată de mii de ori, în vremuri de bejenie
şi restrişte, întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii
şi bătrâni, cu conştiinţa perfectă a ultimului refugiu posibil. Şi astăzi stăm
gata să ne adunăm, poporul român, în jurul altarelor, ca-n vremuri de mari
primejdii, pentru ca îngenuncheaţi, să căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu. Războaiele
se câştigă de aceia care au ştiut să atragă din văzduh, din ceruri, forţele
misterioase ale lumii nevăzute şi să-şi asigure concursul acestor forţe.
Forţele acestea misterioase sunt sufletele morţilor, sufletele strămoşilor
noştri, care au fost şi ei odată legaţi de glia, de brazdele noastre, care au
murit pentru apărarea acestui pământ şi care sunt şi azi legate de el prin
amintirea traiului lor de aici şi prin noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor.
Dar mai presus de sufletele morţilor stă Dumnezeu. Odată aceste forţe
atrase, ele vin în balanţa ta, te apără, îti dau curaj, voinţă şi toate
elementele necesare victoriei şi te fac să învingi. Introduc panica şi groaza
în duşmani, le paralizează activitatea. În ultimă analiză, biruinţele nu
depind de pregătirea materială, de forţele materiale ale beligeranţilor, ci de
puterea lor de a-şi asigura concursul puterilor spirituale. Astfel se explică,
din istoria noastră, biruinţele miraculoase ale unor puteri materialiceşte cu
desăvârşire inferioare. Cum se poate asigura concursul acestor forţe? 1) Prin
dreptatea şi moralitatea acţiunii tale; 2) Prin apelul frecvent, insistent la
ele. Cheamă-le, atrage-le cu puterea sufletului tău şi ele vor veni. Puterea
de atracţie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugăciunea, se face în comun
de cât mai mulţi. De aceea, în şedinţele cuibului, care se ţin în toata ţara
sâmbătă seara, se vor face rugăciuni şi se vor îndemna toţi legionarii ca a
doua zi, Duminică, să meargă la biserică" (punctul 54).
Ceea ce frapează la această
spiritualitate de tip Formula As e optimismul milenarist al biruinţei în
veac. Nu e vorba de Biserica biruitoare prin Hristos în ceruri, sau de Biserica
sfinţitoare aici, ci de legionari biruitori asupra "duşmanilor" în
această lume, unde "se zvârcolesc toţi cei mişei/ Sub paşii grei, de
legionari./ Dreptatea noastra triumfând / Străfulgerând/ Pe umeri tari"
(Radu Gyr, "Imnul Biruinţii"). Biruinţa nu e a lui Hristos, ci a
Căpitanului, după cum scrie Horia Sima notând în 1940 că se reeditează Cărticica
şefului de cuib sub semnul "biruinţei Căpitanului". Suferinţa e
"preţul victoriei": "După suferinţă vine întotdeauna
victoria", scrie smintitor Cărticica şefului de cuib la punctul 55.
Şi continuă: "Cel ce va şti să sufere, acela va învinge. De aceea, noi,
legionarii, vom primi suferinţele cu drag. Fiecare suferinţă este un pas
înainte către mântuire, către victorie." A zecea poruncă legionară, scrisă
de Corneliu Zelea Codreanu, spune şi ea: "În singurătatea ta roagă-te lui
Dumnezeu, în numele morţilor noştri, pentru ca să ne ajute să suferim toate
loviturile până la capătul suferinţelor şi până la marea înviere şi biruinţă
legionară". Rugăciunea şi suferinţa de masă sunt cheia victoriei.
Calitatea persoanei care se roagă sau cauza în numele căreia se suferă par a nu
avea mare valoare. Suferinţa e investită cu valoare în sine. În noua diviziune
socială a "religiei strămoşeşti", legionarii se specializează în
suferinţă. Ei sunt primele victime profesioniste ale românilor. Din acest punct
de vedere, nu văd de ce unii neolegionari de astăzi atacă "sectele"
de vreme ce istoria protestantismului şi neoprotestantismului e una plină de
martiri, suferinţe şi rugăciune. [5]
Plus că unele din cultele religioase cele mai bizare au în comun cu Mişcarea
Legionară faptul că sunt mişcări harismatice de masă conduse de un
"druid" şef.
Din toate aceste puncte de
vedere, Mişcarea Legionară corespunde definiţiei date religiei politice de
Emilio Gentile:
"O religie politică e o
modalitate exclusivă şi fundamentală de sacralizare a politicii. Nu acceptă
coexistenţa altor ideologii sau mişcări politice, neagă autonomia individului
în relaţie cu colectivitatea, cere obedienţă la comandamentele sale şi
participare la cultul ei politic şi consacră violenţa ca armă legitimă de luptă
împotriva inamicilor şi ca element al regenerării. Faţă de instituţiile
religioase tradiţionale fie adoptă o atitudine ostilă şi încearcă să le
elimine, fie stabileşte raporturi de coexistenţă simbiotică incorporând religia
tradiţională în propriul sistem de credinţe şi mituri şi reducând-o la un rol
subordonat sau auxiliar." [6]
Dacă un partid, ca parte, poate
instrumentaliza anumite elemente ale creştinismului pentru a câştiga locuri în
parlament, Mişcarea Legionară, ca mişcare totalitară, se simte îndreptăţită să
folosească drept combustibil – un alt sens al cuvântului "esenţă" –
întreaga Biserică. Pentru a face acest lucru, Cărticica şefului de cuib
nu vorbeşte de Biserica Ortodoxă, ci de "Biserică", de "Biserica
Creştină", de "Biserica lui Hristos" sau de "biserica
strămoşească" (prefaţă, punctele 80, 90). După cum arată Doris L. Bergen
într-o lucrare despre "mişcarea german-creştină" din Germania lui
Hitler, adică despre protestanţii care au intrat în relaţie simbiotică cu
nazismul, caracteristic religiilor politice e să creeze şi să trăiască în
simbioză cu biserici non-dogmatice. Dogma scapă Neamului. Pentru nazişti,
faptul că protestanţii şi catolicii erau germani era mai important decât
diferenţele dogmatice dintre cele două biserici (vezi, la noi, cazul Corneanu).
Prin urmare, vorbeau de Biserica Germană. [7]
Legionarii vorbeau de Biserica neamului, sau de Biserica strămoşească, unită,
ca şi Biserica Germană, de rit (ortodocşi şi greco-catolici), etnie, stat şi
războiul cu "inamicul". În condiţiile în care poporul român e
"popor ales", "starea de ecumenicitate naţională" şi
"lumina interioară" legionară sunt Ortodoxe: "Statul Legionar al
Creştinătăţii-Româneşti se va realiza şi va fi 'expresia politică a ortodoxiei'!
Acest Dar, pentru care trăiesc şi mor Legionarii, face din Mişcarea Legionară,
ca şcoală a românismului 'ecumenicităţii naţionale', cadrul care va da
Naţionalismului Neamului Românesc, rolul analog Sfântului Ioan Înaintemergătorul.
Acela singular, ca Profet, a pregătit calea lumii către Domnul nostru Iisus
Hristos. România, ca totalitate, între alte totalităţi, este naţiunea
care împlineşte rolul de înaintemergătoare către Era sobornicească a
Unirii Neamurilor prin aceeaşi credinţă adevărată a Bisericii ortodoxe
ecumenice." [8] Dacă Biserica e
"a Neamului" ales, şi Legiunea (elita Neamului) exprimă cel mai bine
Neamul (ales), dacă preotul e al "bisericii strămoşeşti" a unui
"Neam" ales care, "chiar de la începutul existenţei sale,
trăieşte pe linia Evangheliei", atunci sigur că "orice Preot adevărat
va fi, aşadar, prin firea lucrurilor şi legionar, aşa cum orice legionar, tot
prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii." [9] Eşti creştin pentru că slujeşti
neamului (sau Uniunii Europene, astăzi, în viziunea fecediştilor). Şi asta
pentru că misiunea Bisericii nu e nimic altceva decât misiunea Neamului.
Biserica îşi descoperă misiunea în şi prin Neam. Lumina interioară a
"ecumenismului naţional" e semnul depăşirii în(tru) Legiune a
polarităţii dialectice dintre Neam şi Biserică.
Haloul electric al elecţiunii
luminează doar înăuntru. Restul României nu e în afara "triunghiului
iubirii" legionare, a treimii Neam-Biserica Neamului-Legiune. Restul
României e, după cum spunea Nae Ionescu despre diavol, tot în "triunghiul iubirii
divine". Doar că resimte haloul ca "pedeapsă". Conform Cărticelei
şefului de cuib, cei care vor resimţi haloul luminos al ecumenicităţii
naţionale – azi o biată flacără violet – ca pedeapsă sunt partidele
guvernamentale, vinovate de corupţie, şi comuniştii. Punctul 65 afirmă, şi
istoria ulterioară poate confirma în ce măsură a fost adevărat, că:
"Triumful mişcării comuniste în România ar însemna: desfiinţarea
Monarhiei, desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea Familiei, desfiinţarea
proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii." Ca urmare,
legionarul are datoria de a "lupta din toate puterile, pentru ca oriunde
se va afla încuibat acest comunist, să fie demascat şi răpus." Apoi, la
finalul punctului 65, se precizează că în mişcarea comunistă "se află
adunaţi toţi inamicii noştri, care n-au văzut şi nu văd cu ochi buni România
Mare" şi că "profitorii din umbră ai comunismului sunt jidanii".
La punctul 66 se afirmă că legionarii sunt singurii capabili să
"rezolve" problema evreiască: "Problema jidanească, vizibilă numai
în jumătatea de nord a României, invizibilă, dar existentă şi în cealaltă
jumătate, constituie pentru naţiunea română cea mai mare primejdie pe care a
cunoscut-o de la începutul istoriei şi până astăzi." "Curăţirea"
României se va face, după cum se afirmă la punctul 83, conform principiului:
"România a românilor. Pentru jidani, Palestina. Dreptate românului şi
moarte trădătorului."
***
Toate aceste lucruri nu sunt noi.
Ele au făcut ca, în bibliografia de specialitate, Mişcarea Legionară să fie încadrata
în mod curent la capitolul mişcărilor fasciste [10] şi al religiilor politice. [11] Bibliografia e uriaşă, şi nu e doar rodul unor cercetători cu
interese străine de obiectivitatea istorică. [12] De aceea, mare mi-a fost mirarea să citesc sub pana unui
jurnalist că istoricii de "mare calibru" nu au căzut de acord asupra
caracteristicilor fasciste ale Mişcării Legionare. Poate istoricii de mare
calibru care frecventează berăria domniei-sale, în perpetuă împăcare cu amicii.
În orice caz, oricine susţine că
evidenţa istorică demonstrează că Mişcarea Legionară a fost creştină dar nu
fascistă trădează mai mare grijă faţă de ortodoxia Fascismului decât de
unitatea, sobornicitatea şi apostolicitatea Ortodoxiei. Un om de presă care
declară că nu îl interesează să apere adevărul pentru că adevărul se apără
singur se poate abandona liniştit vocaţiei pentru cuvinte încrucişate. Dar un
jurnalist care se dedă la istoriograme a(na)gramate în vreme ce pretinde că
apără şi că restabileşte adevărul istoric e impardonabil.
Cât despre talmeş-balmeşul din
care reiese – sau nu? – că aş fi făcut cumva apologia crimelor guvernelor
interbelice împotriva legionarilor, Dumnezeu cu mila. Nu mai am de gând să-mi
pierd vremea. Nu de alta, dar de câte ori crezi că discuţi cu un om, constaţi
că polemizezi cu un S.R.L., cu un scriitor cu răspundere limitată în privinţa a
ceea ce spune sau scrie, care doar răspândeşte ordinele primite de la centru,
la reciclarea de cadre chenzinală. Unul e cunoscut la Washington ca "our
operative", altul e omul mogulilor, altul e proptit de al Patrulea Reich
ş.a.m.d.. Sunt oameni care au făcut cariere frumoase polemizând cu toţi cei
vreo cinci naivi din România încă dispuşi să creadă că un om e o conştiinţă, şi
nu doar un megafon instalat la un colţ de tejghea.
(Mircea Platon)
NOTE:
[1] Vezi mărturisirile părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa,
care, după o evocare a lumii satului unde s-a format ca şi creştin "pe
genunchii mamei", celebrează camaraderia Frăţiilor de Cruce unde era
antrenat să plătească la timp cotizaţia (Viaţa
Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora,
Bucureşti, Christiana, 2007, 11-28).
[2] Anumiţi specialişti în Cioran şi
schimbări la faţă vor astăzi o Românie cu economia Chinei şi destinul Ţării
Bascilor.
[3] Unii cercetători susţin că nazismul
nu a fost o religie politică, ci o formă de politică religioasă, adică politică
în acord cu preceptele creştine. Vezi Richard Steigmann- Gall, "Nazism and
the Revival of Political Religion Theory", în Totalitarian Movements
and Political Religions, 5.3 (2004), 376 - 396. Teza nu merită atenţie
decât pentru că e aplicată de Ionuţ Biliuţă Mişcării Legionare. Dl Biluţă,
asemeni neolegionarilor de astăzi, nu pune la îndoială creştinismul
legionarilor ("Fascism as Political Religion. The Case of the Romanian
Iron Guard", 2009, http://www.lsu.edu/artsci/groups/voegelin/society/2009%20Papers/Ionut%20Biliuta.shtml#_ftn30).
Din păcate pentru neolegionari, dl Biliuţă, doctorand la CEU, trage concluzia
că Mişcarea Legionară e un alt exemplu de mişcare fascistă răsărită din
rădăcină creştină. Rămâne la latitudinea celor în cauză să hotărască dacă ceea
ce îi apropie e mai important decât ceea ce îi desparte. Dar e important că, pe
filieră NEC-CEU, se lucrează deja la scrierea istoriei Mişcării Legionare în
sensul detestat de neolegionarii de casă ai NEC-FCD. Ce spune Platon sau
Fedorovici sau Racu pe blog e irelevant. Ce spune însă profesorul la CEU
Constantin Iordachi, în cartea sa Charisma, Politics and Violence: The Legion of the ‘Archangel Michael’ in Inter-war Romania (Trondheim Studies on East European Cultures and Societies, 15. Trondheim, Norway, 2004), contează. Iată ce
scrie Dennis Deletant, un istoric serios şi rafinat: "Iordachi constructs a convincing theoretical framework in which to place an illuminating exegesis of the Guard’s propaganda. Codreanu’s intellectual followers developed his charisma
into an effective propaganda machine. In various articles Codreanu was
portrayed in multiple and complementary roles, as a religious prophet,
spiritual reformer and predestined hero. He was proclaimed as ‘a new Messiah’,
the instrument sent by the Archangel Michael to bring salvation to the Romanian
people. Codreanu’s charisma was thus supernatural, being based on a divine call
of mission originating outside the established Church. In his depiction as a
predestined revolutionary leader, Codreanu was celebrated as one of a line of
Romanian heroic figures, just as Ceausescu was some half a century later.
Codreanu was compared with Stephen the Great (1457–1504), and was addressed by
the title of ‘Captain’ on the model of the haiducs, popular outlaws
fighting for social justice. With this intricate yet lucid analysis, the author
furthers our understanding of Romanian Fascism" [„Iordachi elaborează un cadru
teoretic convingător care permite o exegeză revelatoare a propagandei Gărzii de
Fier. În diverse articole, Codreanu a fost zugrăvit în roluri multiple şi
complementare, ca profet religios, ca reformator spiritual şi ca erou
predestinat. A fost proclamat drept „un nou Mesia”, instrumentul trimis de
Arhanghelul Mihail pentru a aduce mîntuire poporului român. Astfel, harisma lui
Codreanu era privită ca avînd un caracter supranatural, fiind întemeiată pe o
chemare divină la o misiune care-şi avea obîrşia înafara Bisericii canonice.
Prin tabloul de predestinat conducător revoluţionar, Codreanu era slăvit ca una
din figurile eroice din istoria românilor, la fel cum s-a întîmplat şi cu
Ceauşescu jumătate de veac mai tîrziu. Codreanu a fost comparat cu Ştefan cel
Mare (1457-1504) şi era chemat prin titlul de «Căpitan» după modelul
haiducilor, proscrişi îndrăgiţi de popor care luptau pentru dreptate socială.
Prin această complexă dar lucidă analiză, autorul ne sporeşte înţelegerea
fascismului românesc.”]
(Slavonic and East European Review, 86:2, 2006,
357). Cu alte cuvinte, Mişcarea Legionară e fascistă, iar "harisma lui
Codreanu era supranaturală, fiind bazată pe o chemare divină avându-şi originea
în afara Bisericii oficiale". Aştept polemicile Rost-CEU-School of
Slavonic and East European Studies.
Asta îmi aduce aminte şi că
Eliade, marele specialist în legătura dintre creştinism şi biruinţa Mişcării
Legionare, l-a vizitat pe Carl Schmitt în 1942, după care Schmitt i-a scris
entuziasmat lui Ernst Junger despre Eliade drept un devotat discipol al lui
René Guénon şi prieten al lui Julius Evola. Cristiano Grottanelli, “Mircea Eliade, Carl Schmitt, René Guénon, 1942,” Revue de l’Histoire des Religions 219–3 (2002), 325–356.Vezi şi
Cristiano Grotanelli, "War-time Connections: Dumézil and Eliade, Eliade and Schmitt, Schmitt and Evola, Drieu La Rochelle and Dumézil", în The Study of Religion under the Impact of Fascism, ed. Horst Junginger, Leiden, Brill, 2008, 303-314.
[4] Cronologia Mişcării Legionare
tipărită în Almanahul Cuvântul în 1941 enumără sec şirul de asasinate
care stau în spatele acestei jubilaţii: "8 Octombrie 1923: Complotul din
Dealul Spirii. Conducătorii Mişcărilor Studenţeşti, dimpreună cu Corneliu
Codreanu, ţin o consfătuire în casele lui Nicolae Dragoş din str. 13 Septembrie
nr. 41, Bucureşti. Se hotărăşte împuscarea politicienilor trădatori şi a
plutocraţilor evrei. Sunt arestaţi şi depuşi la închisoarea Văcăreşti: Corneliu
Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu
Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu, Nicolae Dragoş, dr. C.
Danulescu, Ion Zelea Codreanu [...] La 28 Martie 1924, în închisoarea
Văcăreşti, Ion I. Moţa împusca pe studentul Vernichescu, pedepsind astfel
trădarea [...] La 26 Septembrie 1924, se judeca la Bucureşti procesul lui Ion
I. Moţa care împuscase, în închisoarea Văcăreşti, pe studentul Vernichescu,
pedepsind astfel trădarea complotului din Dealul Spirii. Ion I. Mota este
achitat la orele 3 dimineaţa." Între tentative, reuşite sau nu, de
asasinate şi procese, Codreanu fonda la Văcăreşti şi Frăţiile de Cruce,
"corp de elită" pentru tineret. Nu ştiu cât de impresionaţi or fi
unii de "eroismul" supraomului legionar, trăind dincolo de bine şi de
rău, dar nu cred că un om care plănuieşte şi execută păcate strigătoare la cer
are voie să fondeze organizaţii de "educat" tineretul sau "şcoli
de spiritualitate" creştină. Legitima apărare e strict circumscrisă de
lege şi tradiţie. A lupta cu arma în mână împotriva armatelor invadatorului
străin, a te apăra de un tâlhar care te atacă în propria casă sau la drumul
mare nu e totuna cu a plănui asasinarea "plutocraţilor".
[5] Vezi Răzvan Codrescu,
"Dracul... cu cărţi" (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/dracul-cu-carti.html).
[6] Emilio Gentile, Politics
as Religion, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 2006, 140.
Vezi şi Emilio Gentile, "Fascism, totalitarianism and political religion:
definitions and critical reflections on criticism of an interpretation", Politics,
Religion & Ideology 5.3 (2004), 326-375.
[7] Doris L. Bergen, Twisted Cross.
The German Christian Movement in the Third Reich, Chapel Hill, University
of North Carolina Press, 1996, 102-106.
[8] Ilie Imbrescu, Apostrofarea unui
teolog. Biserica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Cartea Românească, 1940,
208, 229-230.
[9] Imbrescu, Biserica şi
Mişcarea legionară, 249-250.
[10] Vezi, pentru problematizări recente
ale fascismului,
Roger Eatwell, "Towards a New Model of Generic Fascism", Journal
of Theoretical Politics, 4:2 (1992), 161-194; Constantin Iordachi, "Fascism in Interwar East Central and Southeastern Europe: Toward a New
Transnational Research Agenda", East Central
Europe, 37 (2010) 161–213. Descrierea cu care operez eu e cea a lui Hugh Seton-Watson: "All
fascist movements combine, I suggest, in varying proportions, a reactionary
ideology and a modern mass organization. Their leaders, when in opposition,
extol traditional values, but they appeal for support to the masses, and
exploit any form of mass discontent that is available. In their original ideas
they often closely resemble old-fashioned conservatives, but their methods of
struggle, indeed their whole notion of political organization, belong not to
the idealized past but to the modern age. Their outlook may be nostalgic, and
it is certainly elitist, but as a political force they are more democratic than
oligarchic" (Hugh Seton-Watson, "Right and Left", Journal
of Contemporary History, 1:1 (1966), 183-197.
[11] Vezi, pentru o scurtă trecere în
revistă a literaturii, articolul lui Florin Ţurcanu, "Imposibilul fascism
românesc sau teama de cuvinte", Revista 22, 1 martie 2006, care
precizează: "De la Eugen Weber şi Ernst Nolte la Armin Heinen, Francisco
Veiga, George Mosse şi Roger Griffin, sunt numeroşi istoricii care au
considerat Garda de Fier ca pe o varietate de fascism, în ciuda
particularităţilor sale, adesea scoase în evidenţă. 'Cea mai interesantă şi
complexă mişcare fascistă din Europa', scrie despre Gardă, înca din 1966,
germanul Ernst Nolte, care nu poate în nici un caz fi bănuit de simpatii de
stânga. 'Dintre toate partidele româneşti din perioada interbelică numai
Legiunea poate fi denumită «fascistă»', subliniază Armin Heinen, cunoscut în
Romania ca autorul principalei monografii consacrate Mişcării Legionare.
'Prototipul cel mai pur al fascismului' în România, scrie şi Francisco Veiga
comparând Garda de Fier cu alte mişcari naţionalist-extremiste precum LANC,
condusă de A.C. Cuza sau Partidul Naţional-Creştin al lui Cuza şi Goga. 'O
formă majoră de fascism autohton (native fascism)', notează Roger
Griffin." La autorii citaţi de dl Ţurcanu pot fi adăugaţi şi Philip
Morgan, Fascism in Europe 1919-1945 (Londra, Routledge, 2003) sau Dylan
Riley, The Civic Foundations in Europe: Italy, Spain and Romania 1870-1945 (Baltimore,
The Johns Hopkins University Press, 2010). De menţionat că ultimii doi autori,
departe de a împărtăşi entuziasmul actualei noastre "elite" faţă de
elitele politice ale României monarhice şi lipsa ei de entuziasm faţă de
poporul "neolitic" (vezi H. R. Patapievici, "Anatomia unei
catastrofe"), apreciază că legionarismul a fost o reacţie la prima
revoluţie neoliberală din România şi la slăbiciunea şi corupţia elitelor de
atunci. Se confirmă astfel că neoliberalismul şi legionarismul sunt "fraţi
de cruce", primii distrugând lumea tradiţională, ceilalţi deturnând
rezistenţa în sens ilegitim şi imoral, şi se explică astfel anumite
complicităţi şi fluidităţi de personal între foile dilematice şi foile de prins
muşte verzi. Cine ştie, de exemplu, câţi oameni din actuala Fundaţie
Creştin-Democrată au scris la revista Puncte Cardinale?
[12] Vezi, de exemplu, eseul unui fost
asistent al lui Lucian Blaga, Zevedei Barbu, "Rumania", în Fascism in Europe, ed. S.
J. Woolf, Londra, Methuen, 1981, 151-170.
