Observînd popularitatea de care se bucură
Heidegger în România, ai zice că această întrebare a fost formulată deja. Foarte
probabil, am fi cunoscut răspunsul dacă Van Gogh ar fi pictat și
o pereche de opinci.
Deoarece nu am informații despre existența unor cercetări erudite dedicate acestei teme, mi s-a părut riscant să
abordez pe cont propriu opincalitatea opincii, natura ei de opincă. Dar nu pot să nu mă întreb
ce face din opincă, sau din ie, un lucru tradițional. Vechimea? Materialele
folosite? Este tradițională o opincă confecționată astăzi după modelul celor
vechi?
Caracterul tradițional al unui obiect depinde și
de proprietarul obiectului. Portul veșmintelor tradiționale, de pildă, le anulează
caracterul tradițional tocmai atunci cînd veșmintele sunt căutate anume pentru aspectul lor
tradițional. Să porți ia din patriotism este desigur un lucru nobil și curajos;
s-o porți pentru că este frumoasă dovedește bun gust; a o purta pentru că este
ușoară și plăcută dovedește simț practic. Dar în fiecare din aceste cazuri, ia
încetează să mai fie un lucru tradițional. Pentru că a fost transformată în
accesoriul sau emblema unei atitudini ne-tradiționale.
Un lucru nu e tradițional pentru că e frumos, ori
sănătos. Nu e tradițional doar pentru că e vechi. Un lucru tradițional are ceva
nemăsurabil, necuantificabil în el. Are și măsură, și nemăsură. Nu are doar
materie, iar energia pe care o adună nu poate fi măsurată în volți. Nu poate fi
măsurată în nimic. Un lucru tradițional ține de o înțelegere a lumii
pre-atomică. Lumea tradițională este o lume nescindată, care își primește
energia din unirea puterilor, a energiilor, nu din divizare, precum în cazul
energiei nucleare.
Portul popular nu a apărut pentru că niște
indivizi au vrut să-și demonstreze identitatea. A apărut pentru că niște
indivizi au vrut să-și exprime apartenența. Apartenența nu se raporta doar la o
comunitate, ori la un trecut anume, ci, în același timp, la cerul lor, la
pămîntul lor, la văzduhul lor. Opinca este tradițională cînd știi pe ce pămînt
calci. Cînd știi nu doar al cui este, sau a fost un teren oarecare, ci mai ales ce este acest pămînt: izvor de viață,
loc de odihnă, semn al Împărăției. Ia este tradițională atunci cînd calci
văzduhul în zbor ca pasărea. Diferența dintre ia artizanală și cea tradițională
este că, deși s-ar putea să fie vorba despre aceeași cămașă, numai cea
tradițională are aripi. Cealaltă are doar mîneci. Iar motivele populare, oricît
de autentice, n-o fac să zboare pe purtătoarea care nu știe de zbor. Pentru
zbor ai tot atîta nevoie de aripi, cît și de picioare, de pămînt, cît și de
cer.
Identitatea a apărut numai după ce oamenii și-au
recunoscut apartenența: costumul popular a devenit „românesc” după ce a
început să iradieze energia acestui cer unit cu acest pămînt, după ce a început
să reflecte cerul și natura acestui spațiu geografic. Costumul reflectă o „zonă
etnografică” anume pentru că este opera unui loc anume, nu doar a unui timp
„din trecut”.
Un lucru devine și rămîne tradițional nu doar atunci cînd are energie în el, energia locului, ci doar în măsura în care
purtarea lui eliberează această energie. Mi-a plăcut să văd vara trecută atît de
multe femei îmbrăcate în ie. Dar mă bucuram cu adevărat de-abia atunci cînd vedeam pe cîte una din ele zburînd.
