Creștinismul „valorilor” și creștinismul creștinilor

La noi, lumea citește nu doar ce a scris Pleșu, ci și ce nu a scris Pleșu. Așa că dacă vrei ca un text să fie citit nu vei spune, ca fraierul, „uitați ce a scris X în legătură cu subiectul cutare”. Nu, trebuie să spui ceva de genul: „textul următor nu a fost scris de dl Pleșu, ci de X”. Îl va citi toată lumea. Îl va citi pînă și dl Pleșu. În cele din urmă, îl va citi și X, curios să știe ce naiba a scris el acolo, de vreme ce îl citește toată lumea.

Este normal ca oamenii înzestrați cu niște calități aparte să se bucure de o largă apreciere. Dar dacă amploarea audienței sau absența oricărei aprecieri nu depind doar de omul înzestrat, calitatea fan-clubului este determinată în schimb într-o măsură considerabilă de vedeta însăși. Din punctul acesta de vedere, este trist că o mare parte din publicul actual al dlui Pleșu nu a auzit de Pavel Chihaia sau de Alexandru Duțu, intelectuali români de calibru și de o competență cel puțin egală cu cea a dlui Pleșu în domeniul istoriei culturii.

Acuma, în textul următor, pe care nu l-a scris dl Pleșu, ci eu, este vorba despre un alt text, care nici el nu a fost scris de dl Pleșu, ci de Alexandru Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2016/03/30/mai-usor-cu-crucea-pe-scari-ca-e-usor-sa-o-invoci-dar-mai-greu-sa-o-duci/). Poate că n-aș fi intervenit dacă Alexandru nu ar fi promis că textul lui riscă să enerveze lumea. Iar aceasta este o ocazie pe care nu-mi puteam permite să o ratez.

Citez din textul lui Al. Racu:

„Pe Dumnezeu îl urmezi întru totul şi până la capăt, iar dacă nu eşti în stare s-o faci, măcar nu încerca să-l târăşti în mlaştina unui «oportunism al valorilor», că mai rău îţi este să fii căldicel decât rece. Iar dacă tot ne place să discutăm despre invaziile barbare, și să-l reimplicăm pe Dumnezeu în istoria noastră, ar trebui să ne aducem aminte că în veacul al V-lea, creștinii îl numeau pe Attila biciul lui Dumnezeu. E drept, creştinii din vremea respectivă mai ştiau şi că, dintr-o «criză spirituală», nu se iese prin «redescoperirea valorilor spirituale», ci prin pocăinţă, care este cu totul altceva.”

Întrebarea e, în special pentru cititorii domnului Pleșu: nu cumva ne aflăm într-o criză spirituală tocmai pentru că am redus creștinismul la niște valori spirituale?

Impresia mea e că la noi creștinismul împărtășește soarta culturii: nu citesc pentru a sta de vorbă cu vecinul meu, ci pentru a sta de vorbă cu mine și cu ceilalți țăcăniți, monomani care în restul timpului stau la rîndul lor de vorbă cu ei înșiși. Pentru că asta înseamnă în România a fi un om cultivat.

A face din creștinism în primul rînd un fenomen cultural înseamnă a distruge creștinismul. Ceea ce înseamnă a distruge cultura.

Augustin, Bernard de Clairvaux, Toma, Erasmus, Gilson, Copleston. Bach, Arvo Pärt. Andrei Rubliov, Horia Bernea. Tarkovski. Péguy, Flannery O’Connor, C. S. Lewis, Chesterton. Asta e, în mare, compania pe care o întreține un om de cultură respectabil din România. Dar asta nu înseamnă că persoana respectivă este credincioasă, nu înseamnă că se află și în compania lui Hristos. Înseamnă, cel mult, că are conștiința valorilor, precum tînărul bogat din Evanghelie (Matei, 19:16-30) care, de dragul valorilor, a renunțat să-l urmeze pe Hristos, singura valoare care dă valoare oricărui lucru, inclusiv valorilor.

Poți să ai valori, dar ele nu țin locul singurei comori adevărate. Valorile creștine curg din coasta lui Hristos. Elita le caută însă în cufărul culturii clasice, precum Făt-Frumos rătăcit în pivnițele palatului unde copilărise. Dar acolo, ascunsă la fundul tronului, nu se afla decît moartea.
Problema nu e neapărat că publicul domnului Pleșu nu a auzit de Chihaia, sau de Duțu. Ori de alți cărturari, la fel de valoroși. Problema e că riscă să nu audă de Hristos, valoarea creștinismului, ci doar de alți hristoși și de o legiune de valori.

Iar eu încălecai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa.