„A șasea zi, o oaie a mîncat o oaie.
Ciobanul și-a luat pușca, a plecat în pădure și spre seară s-a întors cu lupul
mort.”
Ion Dogar Marinescu, „Puterea obișnuinței”
„Dumnezeu există și vrea ca noi să fim de gașcă,
să fim fericiți și realizați profesional.” Astfel descrie Rod Dreher formula
MTD, „moralistic therapeutic deism” („deism terapeutic moralist” https://www.firstthings.com/article/2015/02/christian-and-countercultural).
Este vorba despre religia dominantă în rîndul tinerilor americani de astăzi, după
cum a demonstrat-o reputatul sociolog Christian Smith, autorul formulei MTD.
Dreher vorbește pe larg despre gravitatea acestui fenomen și despre soluția
corespunzătoare în The Benedict
Option: A Strategy for Christians in a Post-Christian Nation (vezi un
interviu aici https://world.wng.org/2015/06/rod_dreher_explains_the_benedict_option)
Nu insist aici asupra cărții lui Dreher, cu atît
mai mult cu cît probabil a fost deja amplu recenzată de unii dintre sutele de
masteranzi și doctoranzi ortodocși în oricare dintre numeroasele, dar nu mai
puțin prestigioase publicații de teologie ortodoxă din România.
În orice caz, volumul nu-i putea scăpa dlui Sever
Voinescu care, după ce a propus salvarea naționalismului într-unul din numerele
trecute ale Dilemei vechi (http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/cum-salvam-nationalismul),
ne vorbește în numărul următor despre salvarea creștinismului și, implicit, a
lumii (http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/ne-predam-sau-ne-retragem)
cu ajutorul „soluției Benedict”.
Vestea bună e că soluția Benedict poate funcționa;
dl Voinescu însuși a verificat-o, încă de pe vremea cînd „soluția Benedict” nu
era decît „soluția Voinescu”:
„opțiunea Benedict pentru românii care nu mai
suportă această Românie este reconstruirea unei mici comunități de prieteni
întru crez și idei, împreună cu care să trăiești cît mai aproape de propriile
valori. Personal, de cîtva timp, încerc asta. Îmi creez propriul grup fără să
vreau să fac un partid care să schimbe România, fără să vreau să fac o celulă
care să nască un nou mod de a fi, fără să institui o sectă de vreun fel. Și vă
dau o veste bună: se pare că merge.”
Că merge, asta o vedem la drept vorbind încă din
1990, de cînd intelectualii români de dreapta salvează lucrurile sub mentoratul
discret al dlui Andrei Pleșu. Păcat doar că nu le-au putut apăra decît după ce
le-au distrus mai întîi, dar probabil că asta ține de cei doi timpi proprii mecanicii
gnostice: distrugere și renaștere.
Lucrul interesant este că în timp ce soluția
Voinescu promite să fie întîmpinată cu interes, fiind garantată de cele două
canale de producere/transmitere a adevărului, și anume Dilema veche, respectiv media ortodoxă instituțională, varianta ei
occidentală tinde să fie ignorată sau respinsă în România din motive întemeiate dogmatic.
Cel mai important dintre argumente este, bineînțeles, faptul că pe Rod Dreher
nu-l cheamă Sever Voinescu, ci Rod Dreher. Al doilea e că Dreher nu lucrează la
Trinitas TV. Al treilea e că e american. Al patrulea că e ortodox american,
ceea ce chiar este ciudat. Al cincilea este că vorbește despre Benedict, de
parcă noi, ortodocșii, nu am avea și noi personalitățile noastre. De pildă, pe celebrul
Karagheorghisakidikis. Sau pe nu mai puțin celebrul Daniel, patriarhul care a
îngropat la temelia Catedralei Neamului toate reformele posibile și necesare de
viață morală, creștină, bisericească și teologică din BOR. Orice credincios
poate construi pe stîncă, dar e nevoie de un teolog ca să construiești în
neant.
În ce privește „soluția Benedict”, e de așteptat
ca propunerea americanului convertit la ortodoxie să fie întîmpinată în spațiul
românesc de un tip de obiecții asemănătoare celor cu care au fost receptate observațiile părintelui Alexander Schmemann. Cu aproape o jumătate
de secol în urmă, Schmemann remarca, printre alte semne îngrijorătoare,
ușurința cu care creștinismul și ortodoxia în special tind să asume premisele
unei viziuni fundamental străină. Problema asupra căreia atrăgea
atenția Schmemann atunci și Dreher astăzi nu este legată doar de dificultatea de a fi creștin
într-o lume necreștină, situație care ar trebui să fie cumva firească pentru creștini, ci se referă mai ales la dificultatea de a rămîne creștin într-o
biserică tot mai necreștină. După cum o afirmă Dreher în mod deschis,
„Jesus
Christ promised the gates of hell would not prevail against his Church, but he
did not promise that hell would not prevail against his Church in the West.
That depends on us, and the choices we make right here, right now.” (The Benedict Option, Sentinel, New York, 2017, p. 5).
E greu să fii creștin într-o biserică asediată.
Dar e și mai greu să fii creștin într-o biserică pe care nu o mai amenință
nimic, de vreme ce a devenit la fel ca lumea. Dintre cei care își abandonează
credința, mulți rămîn în Biserică, ceea ce îi poate da Bisericii, creștinilor,
un fals sentiment de siguranță. Problema nu ține doar de faptul că lumea
occidentală nu mai este centrată pe creștinism, după cum subliniază Dreher
într-o discuție cu Albert Mohler (http://www.albertmohler.com/2017/02/13/benedict-option-conversation-rod-dreher/).
Problema ține mai ales de creștini, care nu mai sînt centrați în Hristos:
„God
is not the center of American culture or of Western civilization anymore. But
it’s easy to think that this is alarmist when you look around you, especially
if you live in the South as I do and see churches everywhere. But go inside
those churches. Talk to the people about what they know about the historic
Christian faith. You’ll often find it’s very very thin and it. And I think that
the loss of faith among the elites in society is huge. Christianity is now a
minority position and in many places at the highest levels of our society, it’s
considered bigotry, orthodox Christianity is considered bigotry. This is not
going to get any better.”
Observațiile lui Schmemann au fost expediate rapid
de clericii ortodocși, fiind considerate în cel mai bun caz un raport limitat
exclusiv la situația din America de Nord. Schmemann continuă să fie pus la punct și
„corectat”, în ciuda faptului că putem vedea atît în jurul nostru, cît și în chiar
viețile noastre măsura profundă în care ortodoxia este afectată.
Tocmai pentru că a ajuns atît de slăbită,
ortodoxia poate fi atît de ușor și atît de puternic deformată. Slăbită mai mult
de pacea necerută lui Dumnezeu decît de pacea cerută și primită de la Cezar;
slăbită de toate compromisurile cu lumea făcute în numele „salvării” Bisericii.
Slăbită de toate lucrurile luate ca de la sine înțelese, drept sigure și pentru
care nu a considerat vreodată că e necesar să lupte. Slăbită de toate darurile
cu care nu știe ce să facă. Slăbită de toate acele lucruri – ipocrizie,
colaboraționism, oportunism, parvenitism, nepotism (vezi neapărat https://alexandruracu.wordpress.com/2017/07/23/ciobanul-din-pipera-si-antreprenorul-din-mahattan/)
– care au făcut din supraviețuirea cu orice preț modul ei propriu de viață.
Subtitlul cărții lui Dreher, „o strategie pentru
creștini într-o națiune post-creștină” ne-ar putea face să credem că în România
nu sîntem nevoiți să facem o alegere radicală, așa cum propune Dreher (deși el
nu face decît să amintească faptul istoric al realizării maximalismului
creștin, evanghelic, în condițiile vitrege sub aspect politic, dar favorabile
teologic din secolul VI; astăzi condițiile sînt vitrege din ambele puncte de vedere).
„Raportul Schmemann” pare să rămînă limitat la societatea secularizată
occidentală. În definitiv, românii merg în continuare la biserică, au hotărît
în favoarea educației religioase și se pare că resping „căsătoria” homosexuală.
La noi e bine. Noi sîntem ok, chiar dacă toți ceilalți s-ar putea să nu fie.
Dar prezența la biserică și atașamentul public
față de creștinism pot fi criterii înșelătoare. După cum arată Dreher, și în
Statele Unite bisericile continuă să fie frecventate. Doar că au plătit un preț
prea mare pentru asta: le-au spus oamenilor ce doreau să audă. Le-au spus că
sînt buni, că sînt ok. Un mesaj consolator și terapeutic care poate fi regăsit
și în atitudinea BOR. Oricine ascultă Radio Trinitas sau răsfoiește Ziarul Lumina poate întîlni lucrarea
acestui duh nu atît mîngîietor, cît înţelegător, concesiv mai degrabă decît
iertător. E drept, BOR este deocamdată fermă în privința homosexualității, dar
mă tem că această atitudine se bazează mai mult pe sprijinul promis de sondaje decît pe convingere
creștină. Sprijinul popular și al elitei
de dreapta îi permit să-și impună condițiile la negocieri. Dar sprijinul
popular este într-o continuă diluare, pe măsură ce tinerii vor dori o biserică
deschisă, tînără, liberă și frumoasă ca ei. Odată cu retragerea tinerilor, se
va retrage și business-ul mai mare sau mai mic,
iar odată cu acesta și dreapta noastră va deveni la fel de verticală ca orice
marionetă – ca marioneta care este deja. Singura condiție pusă de dreapta
româneasca este ca păpușarul să fie autentic, să-și cunoască meșteșugul. Să spună
o poveste convingătoare, iar, pentru asta, pînă și Hristos este transformat
într-o marionetă, într-un personaj al teatrului ambulant al Marelui Inițiat, acel
Karabas care știe să facă din Cruce o cheiță de aur.
După cum arată Dreher, sub presiunea
organizațiilor gay și a marilor corporații administrația statului Indiana a
trebuit să retragă în 2015 o lege menită să protejeze persoanele care refuzau
din motive religioase să îndeplinească servicii pentru persoanele gay:
„Acesta a fost un moment hotărîtor. S-a demonstrat
că dacă big business obiectează, nici
măcar politicienii republicani din statele conservatoare nu vor lupta, fie și
formal, în favoarea libertății religioase. Mărturisirea creștinismului ortodox
biblic în chestiuni legate de identitatea sexuală era un fapt considerat acum o dovadă de
bigotism intolerabil. Creștinii conservatori fuseseră puși pe fugă. Trăiam
într-o țară nouă.” (The Benedict Option,
Sentinel, 2017, pp. 2-3)
În plus, indiferența sau incapacitatea teologilor
ortodocși de a remarca gnosticismele și discursul pluralist și în mod necesar
relativist, devenite direcții dominante în discursul teologic actual, admirația
aflată la limita cultului public adusă de teologi și profesori de teologie
ortodoxă unor personaje al căror creștinism este cel puțin discutabil, reprezintă
semne care confirmă acea criză profundă în care se află ortodoxia românească.
Dreher le cere creștinilor să recunoască că au
pierdut războiul cultural. La noi mă tem că este pierdut înainte de a începe: de pildă, în cadrul confruntării dintre susținătorii familiei naturale și cei ai legalizării căsătoriei între persoane LGBTQ (http://coalitiapentrufamilie.ro/2017/06/04/dezbatere-gazduita-de-tvr-pe-tema-referendumului-pentru-casatorie-3-iunie-2017/), unul dintre susținătorii căsătoriei gay a declarat spre sfîrșitul emisiunii: „Eu vreau să vă conving pe dumneavoastră, părinte!” Din păcate, nici unul dintre susținătorii normalității nu-și propusese să-și convingă adversarii. Cu toții se adresau spectatorilor, celor trei milioane de „suporteri” de a căror convingere erau încredințați și pe al căror vot contau.
Contrar aparențelor, disputa recentă pe marginea
legalizării „căsătoriei” homosexuale este un bun indicator al înstrăinării
românilor ortodocși de adevărurile elementare ale creștinismului. Mă tem că
cele trei milioane de voturi în favoarea familiei naturale sînt toate, puține
așadar în raport cu numărul total al cetățenilor creștini din România. Sper
însă că formarea unei majorități în favoarea familiei naturale nu va deveni un
argument în favoarea adevărului familiei naturale și al dreptății majorității.
Adevărul nu poate fi stabilit, impus sau decis de majoritate. Dacă majoritatea
are dreptate pentru că este majoritate, atunci locuitorii Sodomei și Gomorei au
fost nevinovați, iar orice linșaj este moral.
Creștinismul a fost la început o minoritate, dar a
putut schimba lumea pentru că era de partea adevărului, nu pentru că adevărul
era de partea lui. Adevărul nu se află nici de partea majorității, nici de
partea minorității. Adevărul e acolo unde e. Mai precis, e acolo unde e
Hristos. Și pentru că adevărul este Dumnezeu unit cu firea omenească, adevărul
e întotdeauna de partea firii omenești restaurate.
Prin urmare, dacă adevărul e de partea fiecărui om, numai omul care și-a venit
în fire este de partea adevărului. Uneori, de partea Lui e o majoritate, ca în
ziua de Florii, în ziua Intrării în Ierusalim. După cum avea să se vadă în
scurt timp însă, primirea triumfală a lui Hristos s-a datorat unei neînțelegeri:
o săptămînă mai tîrziu, la picioarele Crucii nu se află nici măcar o
minoritate. De partea adevărului nu mai erau decît o femeie și un tînăr.
Dar actuala generație de creștini, tineri sau
maturi nu se mai află la picioarele Crucii. Din simplul motiv că nu mai există
nici o Cruce. O parte din ea a fost transformată în cheița de aur, restul a
fost dus la reciclat, pentru a fi transformat în hîrtia pe care se vor publica
mesajele iubirii adevărate, așa cum poate fi întîlnită în broșurile
pro-homosexualitate, în manifestele pro-avort și în textele dedicate
pluralismului religios. După ritmul în care se desfășoară lucrurile, nu va
trece mult pînă cînd vom găsi aceste materiale educaționale la
pangarele bisericilor ortodoxe. Asta în cazul în care am ratat slujba și nu
le-am primit direct de la preot în locul miruirii obișnuite de la sfîrșitul
litughiei.
Crucea ca principiu de viață a dispărut din
conștiința creștinului de astăzi, în ciuda reflexului de închinare în dreptul
bisericilor sau în timpul slujbelor și rugăciunilor personale. Aparent, nimeni
nu trebuia să se răstignească pentru nimeni, nimeni nu trebuia deci să răstignească pe nimeni. Pentru că toți oamenii sînt buni. Singurii
care nu au aflat-o încă, ba chiar se împotrivesc ideii, sînt acei creștini
„habotnici”, „încuiați” și, bineînțeles, „fundamentaliști”. Poate că pînă la
urmă răstignirea nu este o idee chiar atît de rea, dar ea trebuie rezervată
doar acelor oameni care nu vor să înțeleagă că nu există păcat și păcătoși, ci doar
diverse „probleme”, respectiv oameni cu „probleme”.
Diferența dintre păcat și problemă este că în timp
ce păcatul trebuie iertat, problema trebuie înțeleasă. „Problema” este
secularizarea păcatului. Păcatul este transformat într-o problemă și astfel se
uită că păcatul este de fapt cea mai mare problemă. Nu m-ar surprinde să aflu
că în zilele noastre credincioșii vin la spovedanie să-și împărtășească mai
degrabă unele „probleme”. Probleme care se cer dezlegate nu în mod sacramental,
de Hristos prin preot, ci doar așa, ca de la om cu probleme la om cu probleme. „Și
ne înțelege nouă problemele noastre precum și noi înțelegem problemele
aproapelui” a devenit conținutul real al rugăciunii Tatăl Nostru. Sigur, în
această situație Dumnezeu nu mai este cu adevărat necesar. Dar El continuă să
fie util, în special conștiințelor „religioase”. Adică acelor oameni care nu
mai au nici o problemă dincolo de problemele celorlalți. Pentru oamenii cu
adevărat buni, Dumnezeu rămîne bun. Adică folositor.
Bineînțeles, după cum subliniază William Lane Craig,
mesajul „eu sînt ok, tu ești ok” e la fel de necreștin precum mesajul „eu sînt
ok, dar nu și tu”:
„The
message of the Gospel is not “I'm OK, you're OK” and it's not “I'm OK, you're
wrong.” The message of the Gospel is “I'm not OK, and you're not any better.
Therefore we need a Savior; we need someone to forgive us and cleanse us and
morally restore us.” (http://www.reasonablefaith.org/im-ok-youre-not)
Soluțiile sînt răspunsul la o problemă. Dar „Opțiunea
Benedict” nu este răspunsul la o problemă. Pentru că nu este o soluție, precum
„soluția Voinescu”. Este o cale. O cale care ne este refuzată în permanență, și
de fiecare dată cînd creștinismul este convertit într-o soluție. Soluția este întotdeauna o
cheiță. Dar creștinismul nu este o soluție pentru că nu
este răspunsul la o problemă. Creștinismul nu rezolvă lucrurile, ci le schimbă.
Le înnoiește, le face pe toate noi.
Cartea lui Dreher ne ajută să vedem că și noi,
românii, ne aflăm într-un păcat camuflat într-o problemă. Dreher nu propune
o retragere a Bisericii din lume, așa cum greșit a fost înțeles în special de reformați și catolici, ci o adunare a Bisericii în sine – în
Hristos.
Oricît ar fi de inconfortabilă, ofensiva „lumii”
asupra Bisericii nu este nici pe departe atît de îngrijorătoare cum este
ușurința Bisericii de a ceda acestei presiuni și de a căuta pacea cu lumea cu
prețul vrăjmășiei cu Dumnezeu. De data asta problema nu o mai reprezintă acei ierarhi
pregătiți să „salveze” Biserica încă o dată, ci acei creștini care nu văd nevoia
unei salvări și văd în amenințarea lumii o adevărată binecuvîntare. De data
aceasta problema sîntem mai ales noi, eu și cu tine, în măsura în care ne
regăsim „credința” în următoarele cinci principii de bază ale MTD:
„- Există un dumnezeu care a creat lumea, o
ordonează și are grijă de viața oamenilor de pe pămînt;
- Dumnezeu vrea ca oamenii să fie buni, drăguți
(nice) și onești (fair) unii cu alții, așa cum o cere Biblia și majoritatea
religiilor lumii;
- Scopul principal al vieții este să fii fericit
și să te simți bine în pielea ta;
- Nu este obligatoriu ca Dumnezeu să se implice în
mod special în viața cuiva cu excepția situațiilor cînd este necesar să rezolve
o problemă;
- Oamenii de treabă merg în cer atunci cînd mor.”
(The Benedict Option, p. 10-11)
Afectați de puterea obișnuinței, continuăm să
tragem în lupi, chiar dacă între timp mulți dintre ei au devenit vegani. Dreher
ne ajută să înțelegem, să vedem că am ajuns precum creștinii din Vestul
modern, „trăind sub dominația barbariei, dar fără să o recunoaștem. Savanții
noștri, judecătorii, prinții, erudiții, oamenii noștri de cultură, sînt cu
toții ocupați să distrugă credința, familia, genul, și chiar pînă și ceea ce înseamnă
să fii om” (p. 17) Dreher ne atrage atenția că ne aflăm în a șasea zi din fabula evocată la începutul acestui eseu: ne aflăm în ziua în care oile mănîncă oi.
