Cumpana. O viziune ortodoxa: Somnul cel de moarte

luni, 30 decembrie 2019

Somnul cel de moarte

Primele două versuri ale imnului național ne sînt atît de familiare, încît nu-i de mirare că sensul lor ne scapă. Începutul imnului reprezintă un îndemn de trezire a românilor din somnul cel de moarte. Nu este un somn obișnuit: este un somn de moarte, în care românii au fost adînciți de cineva.

Somnul nefiresc produce tranziție. Tranziția nu este un loc malefic de-a lungul căruia românii trebuie să reziste probei somnului istoric. Dimpotrivă, somnul nefiresc creează locul tranziției. Tranziția va dura cît va dura somnul nostru nefiresc.

Somnul care a fost aruncat peste români nu este un somn firesc. Este un somn nefiresc. Din somnul firesc te trezești singur pentru că adormi singur; dar altcineva te adoarme cu somnul nefiresc. Pentru că altcineva te adoarme, tot altcineva trebuie să te și trezească din somnul nefiresc.

În basme, de somnul rău te păzesc personaje providențiale, înzestrate cu o putere supranaturală. Doar astfel de personaje ne pot trezi din somnul cel de moarte.

Cine ar putea fi personajul pozitiv care să ajute eroul să se trezească la timp și să biruie balaurul, să salveze fiica împăratului, să scape moșia de barbarii de tirani?

Nu ar putea fi decît Biserica, care a primit puterea trezviei. Atunci de ce nu folosește Biserica această putere? Știm că pînă în 1989 nu a fost lăsată. Știm că nu a fost lăsată nici din 1989 pînă astăzi. Dar nu va fi lăsată niciodată. De aceea, ar trebui ca Biserica să nu mai aștepte momentul istoric favorabil, să nu mai ceară permisiunea de a-și folosi puterea. Pentru că dacă nu ne va trezi la timp, va fi adîncită odată cu noi în somnul cel de moarte. Deja i se îngreunează pleoapele.

Moto

„Singura problemă a Părintelui Nicolae Steinhardt era aceea de a cîntări cît anume din ceea ce primise prin botez trebuia convertit într-o atitudine civică de protest fată de imoralitatea, de şmechereala şi de laşitatea ce abundau în jurul nostru. Colindam împreună pădurile Clujului, încercînd să întocmim liste de potenţiali protestatari. Nu ajungeam niciodată la mai mult de cîteva zeci de persoane fiabile, cu care, spunea el, nu puteam face mare lucru. Era nevoie de sute, de mii. Puteam, eventual, să ne salvăm sufletele, dar nu puteam să schimbăm cu adevărat situaţia politică. Era foarte preocupat şi trist pentru asta.”

Virgil Ciomoş („Nicolae Steinhardt era un lucrător ascuns al rugăciunii inimii” Convorbiri literare, nr. 11, 2009,

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CIOMOSnov9.html)

„Dacă înţelegem bine textul eshatologic al Sfintei Scripturi, urmează că încrederea şi curajul vor defini pe deplin natura celei din urmă epoci. Cultura „creştină” înconjurătoare şi tradiţiile susţinute de ea îşi vor pierde influenţa. Această pierdere va ţine de primejdia generată de scandal, primejdie despre care s-a spus: „îi va amăgi, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24).

Solitudinea în credinţă va fi teribilă. Dragostea va dispărea de la faţa lumii (Matei 23, 12), dar cu atît mai preţioasă va fi această dragoste cînd va izvorî dinspre un om solitar către un altul, fapt ce va implica un curaj al inimii zămislit din urgenţa iubirii lui Dumnezeu aşa cum a fost ea arătată în Hristos. […] Dacă vorbim aici despre apropierea Sfîrşitului, nu înţelegem apropiere în sensul timpului, ci în sensul în care ea ţine de esenţa Sfîrşitului, căci în esenţă existenţa omului se apropie acum de o decizie absolută. Efectiv fiecare consecinţă a acestei decizii poartă cu sine cea mai mare potenţialitate şi cea mai teribilă primejdie.”

Romano Guardini, The End of the Modern World, ISI Books, 1998, pp. 108-109 (volumul cuprinde o serie de prelegeri susţinute de Guardini între anii 1947-1949).