Ieri PF Daniel și-a
serbat ziua onomastică (în postarea inițială scrisesem din greșeală ziua de naștere, o eroare pe care adevărații credincioși nu ar fi făcut-o). O zi importantă pentru BOR, dar mai ales pentru
adevărații credincioși, care au ținut să-l felicite cam de pe la începutul
lunii cu nerăbdarea cu care copiii nevoiași se grăbesc să colinde cu mult
înainte de vreme. Am avut astfel ocazia să citim o scrisoare despre
singurătatea Patriarhului care nu este singur. Această scrisoare a determinat o
replică din care am putut afla că un Patriarh atît de iubit nu poate fi singur,
chiar dacă este dușmănit sau neînțeles de mulți.
Articolul a fost publicat în cadrul rubricii „repere și idei” a Ziarului Lumina. Autorul articolului
este profesor la Seminarul
Teologic „Veniamin Costachi”- Mănăstirea Neamț (https://doxologia.ro/arhimandrit-mihail-daniliuc).
Din cîte am putut observa din articolul dedicat popularității divino-umane
a Patriarhului, părintele Daniliuc are o slăbiciune pentru cugetările
tulburătoare. Astfel, pentru a aminti unitatea dintre Hristos și Biserică,
autorul invocă o afirmație surprinzătoare pe care i-o atribuie Sfîntului Ioan
Gură de Aur:
„Sfântul Ioan
Gură de Aur, primul teolog care a mărturisit că Biserica şi Hristos nu se vor
despărţi niciodată. «Hristos
moare fără Biserică, dar şi Biserica fără Hristos. După ce ai tăiat capul,
separându-l de trup, moare şi capul, moare şi trupul», afirma sfântul, referindu-se la Hristos Care
sălăşluieşte în sufletele celor ce s-au făcut mădulare ale Trupului Său, prin
Taina Botezului. Pare o cugetare de-a dreptul tulburătoare. De unde cunoştea
oare Sfântul Ioan un asemenea adevăr profund? Bănuim că acela care i l-a şoptit
- Sfântul Apostol Pavel - i-a descoperit multe din tainele dumnezeirii, ca unul
ce trăise deja o experienţă similară.”
Să înțelegem că
Pavel a trăit ceva asemănător pe drumul Damascului: i s-a separat capul de trup?
Că ideea l-a tulburat pe autor, este cert de vreme ce reia paragraful integral dintr-un
text mai vechi (https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/hristos-moare-fara-biserica-dar-biserica-moare-fara-hristos).
Știrea că Sfântul Ioan Gură de Aur este „primul teolog care a mărturisit că
Biserica şi Hristos nu se vor despărţi niciodată” ar fi trebuit să-i tulbure și
pe redactorii de la Lumina, dar probabil că au luat-o drept „repere și idei”: după cum o știu pînă și elevii de gimnaziu din
orele de Religie, identitatea dintre Hristos și Biserică este anunțată încă din
evanghelii, fiind ulterior afirmată și dezvoltată în epistolele pauline, tema
reprezentînd un punct central pentru fiecare teolog dinainte și după Sf. Ioan
Gură de Aur. Dar surpriza pentru mine a reprezentat-o observația următoare a
autorului și aș fi foarte curios să aflu unde anume a spus Sf. Ioan Gură de Aur
că „Hristos moare fără Biserică”. Cum ar putea vreun creștin simplu, cu atît mai
puțin un teolog ca Sf. Ioan Gură de Aur, să-și imagineze posibilitatea unei
întreruperi a prezenței lui Hristos în Biserică și a prezenței Bisericii în
Hristos? Cum ar putea muri Hristosul înviat?
Plecînd de la
cuvintele Sf. Ap. Pavel, Sfîntul Ioan Gură de Aur folosește relația dintre cap
și trup pentru a explica relația dintre Hristos și Biserică și încorporarea
credincioșilor în Hristos: este un singur trup pentru că este un singur cap;
credincioșii nu sînt trupuri distincte în relație cu capul, ci mădulare ale
aceluiași trup: „Căci unde este capul, acolo este și corpul, iar capul și corpul
nu sunt separate prin nimic intermediar, căci de vor fi separate, nu se poate zice
că e corp, sau cap.” (Sf. Ioan Chrisostom, Comentariile
sau Explicarea Epistolei Către Efeseni, Iași, 1902, Omilia III, p. 27;
întrucît este o temă esențială în teologia paulină, Sf. Ioan o discută în
fiecare comentariu la epistolele pauline, precum și în predicile sale despre
viața conjugală a soților creștini).
Probabil că părintele Daniliuc a dorit să
prelungească tema unității ierarhice dintre Capul-Hristos și Trupul-Biserică în
direcția unității dintre ierarhie și popor. Lucru pe care-l și face, dar
într-un stil pronunțat hagiografic: Patriarhul nu este singur pentru că împreună
cu el este prezentă și se roagă Biserica triumfătoare și cea luptătoare. Ceea
ce este corect. Dar acest lucru este corect pentru fiecare creștin în parte, în
virtutea încorporării sale în Hristos și nu pentru meritele sale. Din lista cu meritele
Patriarhului, enumerate pompos, nu lipsește decît formula „savant de renume
mondial” pentru a orienta nostalgiile unor vîrstnici mai îndepărtați poate de
Biserică către un univers ordonat de reguli clare și o personalitate autoritară
„ca pe vremuri”.
Patriarhul a
fost asigurat că nu e singur. A primit de altfel și titlul de cetățean de onoare
al unei capitale decreștinată masiv chiar în timpul patriarhatului său. Poporul
a fost asigurat că Patriarhul nu e singur. Probabil că și-n momentele sale de
intimitate PF Daniel trebuie să alunge vreo doi, trei binevoitori hotărîți să-l
asigure că nu e singur. Dar pentru Biserică singurătatea Patriarhului ar fi fost
o veste bună. Un Patriarh singur înseamnă o Biserică și un popor mai puțin
singure. Un Patriarh singur este unul care apreciază mai mult sarea în bucate
decît zahărul și mierea. Un Patriarh care are grijă ca sarea să nu se strice va
fi întotdeauna singur, așa cum au fost toți ierarhii sfinți.
