joi, 23 ianuarie 2020

Marea Unire și elita cea mică


Atunci când se ridică oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni.” (Psalmi 11, 8)

Întrucît sîntem în ajunul aniversării Unirii „mici” titlul acestui eseu pare ușor dezacordat. În fapt, nu vorbesc aici neapărat despre unire, ci despre unitatea care a făcut posibilă unirea, atît pe cea mică, cît și pe cea mare. În definitiv, Marea Unire nu este decît finalizarea unui proces politic început cu Unirea Principatelor și continuat cu Războiul de Independență și apoi de Marele Război. Dar este important să înțelegem care a fost unitatea noastră pentru a înțelege corect sensul dezunirii noastre de astăzi.
Centenarul Unirii a fost mai degrabă o comemorare decît o aniversare, mai mult un parastas decît o sărbătoare: adunați în jurul colivei, niște români mici au pomenit ceva despre o Românie Mare despre care nu știu decît cel mult date, nume și evenimente.
Mă refer aici la oamenii mici, nu la oamenii simpli, care sînt mari prin conștiința, oricît de vagă, a măreției misterului lumii și prin convingerea că sensul lumii se află dincolo de ea. Omul simplu are vocație imperială în sensul descris de  Dan Botta (vezi Mircea Platon, „Dan Botta: Vocația libertății cu Dumnezeu, în M. Platon, Ce-a mai rămas de apărat, Eikon, 2016, p. 417-433. Eseul poate fi citit și online în trei părți aici, aici și aici.) Omul mic este meschin sufletește și limitat intelectual, lipsit de memorie, de viziune istorică, de sensibilitate față de trecut și de înțelegere față de omul simplu. În perioadele meschine ale istoriei, oamenii mici tind să se organizeze ca elită.
Pentru oamenii mici în sensul precizat mai sus, lucrurile mari nu pot fi făcute decît de oamenii mari: regi, lideri providențiali, elită... Omul mic crede în determinisme de tot felul, iar instanțele superioare, precum „marile puteri”, „valorile europene”, UE, SUA  nu sînt altceva decît reprezentarea sau realizarea acestor forțe implacabile față de care orice altceva nu poate fi decît mic. Oamenii mici sînt incapabili să priceapă că ceea ce dă măsura omului este adevărul pentru care trăiește și pentru care este gata să moară. Adevărul omului mic este determinismul sau haosul și din acest motiv oamenii mici nu sînt dispuși să se jertfească pentru nimicul în care cred; în schimb, adevărul omului normal, oricît de simplu și de lipsit de educație ar putea fi, ține de rostul lucrurilor și de sensul istoriei. Omul mic este autonom; omul normal este liber și de aceea cu adevărat mare. Ceea ce face ca un om să fie mare nu este recunoașterea lui postumă, ci relația pe care a avut-o cu adevărul lucrurilor.
Așa se deosebesc și țările mici de țările mari: măsura reală a unei țări nu este determinată de puterea ei economică sau militară, ci de conștiința istorică a locuitorilor ei. Conștiința istorică este proprie omului liber: „singurul unghi din care poate fi considerată istoria e cel al conștiinței. Și asta pentru că sensul istoriei nu e cel, biologic, de a «evolua», ci acela de a fi liberi, adică de a ne restaura.” (Mircea Platon, „Despre falsa conștiință istorică” https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-falsa-constiinta-istorica~ni5dmh). Din acest punct de vedere, o țară subdezvoltată economic poate fi superioară unei țări puternice care și-a plătit dezvoltarea economică prin anularea însușirilor umane ale propriilor locuitori. Diferența poate fi urmărită chiar la nivelul fiecărei țări. De pildă, în „România care cerșește” și în „mahalaua ineptă” despre care vorbea mai demult un ministru dintr-un cabinet rămas în istorie prin măsurile antisociale întreprinse, se putea găsi mai multă calitate umană decît în toată adunătura pedelistă care, chipurile, ar fi reprezentat „România muncitoare”.
 Dacă România de astăzi este mai mică decît România de acum o sută de ani nu este pentru că are hotarele ciuntite, ci pentru că locuitorilor ei le-a fost slăbită programatic conștiința istorică, pe care o regăsim mai degrabă printre românii din Bucovina de Nord sau din Republica Moldova. E greu de spus cît ar fi rezistat ei programului intensiv de integrare euroatlantică care ne-a fost aplicat nouă fără voia și fără știrea noastră; nu mă-ndoiesc însă că cel puțin unii dintre ei își datorează salvarea ignorării cu care au fost tratați de elita din țară. 
Dacă România nu era deja mare încă dinainte de a fi mare, adică înainte de a-și realiza integritatea teritorială, nu și-ar fi putut recupera niciodată teritoriile ocupate. Integritatea morală precedă și uneori o determină pe cea fizică. Dacă Nadejda Mandelștam avea dreptate atunci cînd spunea că „doar oamenii care s-au întîlnit cu adevărat se pot reîntîlni”, atunci se poate spune că doar neamurile unite deja la nivelul profund al conștiinței de neam se pot uni și la nivel politic.   
Înainte de a fi realizată ca stat în plan politic, România mare exista deja în conștiința și în sufletul tuturor românilor: conștiința românească orienta și hrănea conștiința valahă, moldovenească sau ardelenească. Înainte de a fi moldoveni, munteni sau ardeleni, locuitorii teritoriilor românești (inclusiv din cele stăpînite de străini) erau români. „Moldovenitatea”, „ardelenitatea” sau „muntenitatea” nu erau decît moduri particulare de realizare a „românității” (cu precizarea că acea conștiință istorică nu era în mod egal răspîndită, asumată și cultivată în toate provinciile istorice: vezi, de pildă, neîncrederea lui Ion Creangă față de duhul muntenesc pragmatic și liberal https://ro.wikisource.org/wiki/Scrisori_c%C4%83tre_Mihai_Eminescu; vezi și observațiile lui Dan Botta și comentariul lui M. Platon în „Dan Botta: Vocația libertății cu Dumnezeu”, p. 431-432).
România nu a devenit mare prin suma teritoriilor ei: România era deja mare prin conștiința măreției ei împărtășită nu de oamenii mici, ci de simpli români. Prin unirea de la 1918, România nu s-a „mărit”, ci s-a împlinit. Chiar dacă idealul unirii cultivat de mișcările unioniste din secolele 18-19 era în parte simptomul unui frison revoluționar contactat din Apus, unirea a fost în primul rînd expresia conștiinței istorice a unității de neam împărtășită de români din toate provinciile. Din acest punct de vedere, „generația unirii” cuprinde orice român din orice timp și loc, care a cultivat o conștiință istorică, deci națională.  
Dar oamenii mici refuză să admită că oamenii simpli ar fi capabili de lucruri mari; astfel, oamenii mici le refuză românilor o conștiință națională întrucît națiunile „inferioare”, alcătuite desigur din indivizi „inferiori” nu-și pot permite luxul unei conștiințe. Oamenii mici nu ne permit decît conștiința europeană, respectiv conștiința lucrurilor mari, a marilor valori, a marilor cărți, a Kulturii mari. Sau a pieței globale, pe care o identifică, fără scrupule, cu spațiul libertății. Locul oamenilor mici care au abuzat de integritatea fizică și morală a României pînă în 1918 și în perioada 1947-1989, a fost luat de o nouă generație de oameni mici, care scriu critic despre omul recent lipsit de memorie în timp ce ei înșiși nu au făcut altceva decît să ne batjocorească memoria și istoria. 
De la conturul de fecală pe care domnul Patapievici îl atribuia, la începutul anilor 90, conturului României, la observația mai recentă a domnului Sever Voinescu („Dezastrul pentru România ar fi să încapă exclusiv pe mîna românilor! Dacă vrem să trăim cît de cît în siguranță și cît de cît în prosperitate, nu o putem face decît în interiorul UE, supunîndu-ne regulilor UE” (https://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/o-maimutareala), poporul român a fost în permanență agresat, umilit, judecat și condamnat de românii mici pentru vina de a nu fi fost destul de mare. Potrivit mentalității românofobe (un termen inspirat propus de M. Platon https://irinamonica.wordpress.com/2013/01/26/mircea-platon-argumente-pentru-o-noua-directie-culturala/), românii nu sînt mari decît în măsura în care încetează să mai fie ei înșiși, cedînd determinismului istoric și forțelor implacabile susținute de românii mici. Pentru românii mici, problema nu este neapărat că românii nu sînt la măsura lui Eminescu, ci că Eminescu nu este Shakespeare, Ispirescu nu este Andersen, Ciprian Porumbescu nu este Brahms, Enescu nu este Debussy etc.
Sigur, nu ar trebui să ne surprindă că oamenii mici nu sînt dispuși să recunoască decît lucrurile mari, oricît de îndepărtate de spiritul locului. Ține de logica lucrurilor ca uneori cîte un mic mai mare, ca domnul Pleșu, să intervină pentru a legitima reperele și criteriile oamenilor mici (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/11/romanii-normali-din-viitoarea-romanie.html). Dar mă surprinde de fiecare dată faptul că învățătorii rînduiți  de Biserică pentru apărarea și vestirea adevărului sînt, invariabil, de partea oamenilor mici.
Declararea anului 2018 drept „Anul omagial al unității de credință și de neam” în BOR ar fi trebuit să aducă pe lîngă colivă, și ceva lumină. Bănuiesc că acesta este rostul lumînărilor aprinse în timpul slujbei parastasului. Dar în loc ca Biserica să lumineze și să retrezească adevărul în conștiința românilor, mai degrabă îi ceartă cot la cot cu elita pentru că au fost biruiți în mod viclean de un somn de moarte, pentru că au visat la visul american care le-a fost indus hipnotic de o elită niciodată criticată, ci întotdeauna sprijinită de ierarhii și teologii ortodocși români. Inspirate parcă din Politicele lui Patapievici, din interpretarea providențialistă dată neocapitalismului de elita neoliberală și din sentințele sapiențiale împrăștiate prin Dilema, diverse personalități din BOR au căzut de acord că singurii responsabili pentru situația de înstrăinare, nepăsare, iresponsabilitate și abandonare de sine în care ne aflăm nu sînt decît românii înșiși.
Astfel, PS Siluan al Italiei își exprimă regretul că

poporul nostru, cu braţele deschise şi fără nici un filtru, a îmbrăţişat ‒ în bloc şi în detaliu ‒ tot ce se propunea prin filme de lumea aşa-zis «dezvoltată», aşa-zis «liberă». Şi a îmbrăţişat totul fără discernământ ‒ «şi mai bune, şi mai rele, şi închisori, şi libertate, şi noroi, şi stele», cum se spunea într-o poezie ‒ şi asta, într-un fel, s-a întâmplat fără preaviz, fără pregătire, fără discernământ, şi a făcut mult rău.
Noi am trecut de la materialism dialectic la materialism practic. Omul de rând n-a avut nici pregătirea, nici dorinţa de a se implica şi, în mod spontan, nu-i vine să se implice în viaţa societăţii şi să ia decizii şi să înţeleagă că, dacă el nu e prezent în sfera decizională, lucrurile nu se întâmplă aşa cum trebuie.” http://www.familiaortodoxa.ro/2019/10/04/avem-ocazia-sa-i-dam-un-mandat-lui-dumnezeu-i/

Nu discut acum în ce măsură este recomandabil ca un om lipsit de discernămînt, așa cum este descris otova „poporul nostru”, să se implice în viața societății și să ia decizii. Îi las deoparte și pe numeroșii clerici care au cedat seducțiilor lumești, dînd poporului atîtea exemple regretabile. Mă opresc doar asupra observației PS Siluan, care acuză poporul că a îmbrățișat consumerismul „cu brațele deschise și fără nici un filtru”. Or, din cîte știu, criteriile, filtrul se găsește în Biserică. Dacă poporul credincios face parte din Biserică, atunci Biserica este responsabilă pentru popor. Totodată, PS Siluan este fie total rupt de realitatea românească, fie necinstit atunci cînd afirmă că românii au îmbrățișat un model străin de viață „fără preaviz, fără pregătire, fără discernământ”. În realitate, românii au fost îmbrînciți spre acest model de viață necreștină și neortodoxă de o elită care se pretinde creștină și care le-a reproșat în permanență românilor discernămîntul și certitudinile, vinovate de intransigență și inflexibilitate.
La rîndul său, Părintele Ilarion Dan reclamă în mod frecvent marxismul cultural ca adversar al creștinismului, evitînd să vorbească și despre capitalismul spiritual care este la fel sau poate chiar mai periculos: în timp ce marxismul cultural contestă creștinismul, capitalismul spiritual îl falsifică:

Trebuie să fim foarte conştienţi de această bătălie care se duce în zilele noastre, bă­tălie care, de fapt, a început mai de mult, odată cu ideologia comunistă prin care am trecut noi şi care acum îmbracă alte forme: neomarxism, marxism cultural. Constat, cu surprindere şi mâhnire, faptul că tinerii noştri nu-şi dau seama că ei sunt supuşi acestui proces de ideologizare şi foarte mulţi dintre ei îl acceptă cu toată fiinţa lor. Aud luări de poziţie în spaţiul public la adresa tradiţiei, la adresa culturii creştine, a Bisericii, fără nici un fel de dis­cernământ, fără nici un fel de cunoaştere a ceea ce înseamnă Biserica lui Hristos, a ceea ce înseamnă a fi creştin. Este o res­pingere virulentă a tot ceea ce avem noi mai adânc în fiinţa acestui popor. Poporul român are o moştenire spirituală extraordinară, iar tinerii noştri refuză Ortodoxia.” (http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-ilarion-dan-crucea-lumea-monahilor-eticheta-de-crestin-letargie-duhul-lumii-idolul-ban-confort-materie-tehnologie-complacere-marturisirea-hritos-viata-cultura-mortii-ideologie-tineri-copii/)

Cu alt prilej părintele Ilarion spunea:

Am spus-o şi o mai repet: noi nu suntem un popor creştin. România nu mai este o ţară creştină. Creştinii sunt minoritari în România. Gândiţi-vă că în biserică, într-o zi de duminică, în toate bisericile din România, probabil că sunt undeva la un milion jumătate-două, undeva la 5-10% din populaţia ţării. Probabil că, pe lângă aceştia, ar mai fi 5-10% care vin din când în când la biserică. Am avut un exemplu foarte curând cu Referendumul pentru Familie, unde s-au prezentat trei milioane [și sapte sute de mii] de oameni, ceea ce a fost încă mult. Deci s-a văzut cât de mult suntem noi preocupaţi de curăţenia acestui popor şi de menţinerea unei ordini fireşti în această ţară.” http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-ilarion-dan-conferinta-cluj-decembrie-2019-avertismente-grave-caderea-poporului-roman-crestinism-departare-dumnezeu-politica-vrem-rege-se-prefigureaza-regim-totalitar-criza-mondiala-video/ .
Am discutat deja această intervenție a părintelui Ilarion (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/01/un-semi-raport-asupra-credintei.html). Ce vreau să adaug aici este că dincolo de influențele neomarxiste, de consumerism ori secularizare, unul dintre motivele pentru care tinerii români refuză ortodoxia este pentru că li se pare inacceptabilă o ortodoxie falsificată, o ortodoxie surogat care îi livrează în numele Sfintei Treimi ba pieței globale, ba spiritualității de interval presărat cu dileme. Am fost surprins să descoper tineri de la sat care m-au întrebat entuziaști ce părere am despre Mihai Neamțu. Ce părere puteam avea despre măcelarul Mioriței (http://www.contributors.ro/cultura/despar%C8%9Birea-de-miori%C8%9Ba-viciul-fatalismului-%C8%99i-imperativul-innoirii/) ? Ce semnal transmite tinerilor Patriarhia atunci cînd eparhiile ortodoxe organizează lansări ale cărților lui Neamțu sau Baconschi și atunci cînd Neamțu, Patapievici sau Pleșu sînt citați cu evlavie în publicațiile bisericești?
În fine, domnul Virgiliu Gheorghe atribuie înstrăinarea românului de astăzi îndepărtării de Dumnezeu și invidiei:

străinul este căutat, apreciat şi slujit astăzi de români pentru că întruchipează duhul lumii, întrupează năzuinţa omului de a se face pe sine dumnezeu, edificând civilizaţii materiale care-I dau cu tifla lui Dumnezeu. Străinul e perceput ca fiind întotdeauna mai bun ca românul, pentru că are ceea ce noi aspiram să avem, cel puțin în vremea comunismului. Are haine şi mâncare din belşug, are divertisment de tot felul şi filme deochiate la televizor ‒ iar toate acestea par «plăcute la vedere şi vrednice de dorit» cf. Facere 3:6. Şi să mai spunem că, din ‘90 încoace, stăpâniţi de acest duh, ne-am năpustit cu frenezie către străinătate, către înstrăinarea de tot ce este al nostru, adesea chiar și de familiile noastre, de părinţi şi fraţi, de copii, soţi şi soţii, de obiceiuri şi limbă, de satul natal şi plaiurile străbune? De aceea a şi îngăduit Domnul să ne conducă astăzi străinii, ca pe poporul lui Israel lăsat mai întâi în puterea filistinienilor şi sirienilor, iar mai pe urmă în puterea babilonienilor sau a romanilor.” (http://www.familiaortodoxa.ro/2020/01/13/numai-fiind-una-putem-dobandi-pacea/)

Deși menționează perioada fanariotă ca una dintre cauzele posibile care au făcut ca ospitalitatea românească să „degenereze într-o idolatrie a străinătății”, nici domnul Virgiliu Gheorghe, altminteri un observator atent al mersului istoriei, nu găsește nici o scuză românilor care par, în descrierea sa, să se fi îndrăcit singuri și doar așa, de-ai dracului. Dar nu a fost înstrăinarea noastră predată ca virtute de maeștrii spirituali a căror autoritate nu doar că nu a fost contestată, ba chiar confirmată de ierarhia BOR? Invocînd episodul păcatului originar, dl Gheorghe trage concluzia: 

„Eva a primit sfatul șarpelui pentru că în inima ei s-a despărțit, fie şi pentru o clipă, de Domnul. Pentru aceasta a şi dat vina pe şarpe, pentru că nu putea să recunoască adevărul. Altcineva este vinovat întotdeauna. Aşa că şi Adam a dat vina pe Eva ‒ deci pe Domnul Însuşi, Care i-a dat femeia ‒ tocmai pentru că i se împuținase dragostea şi nu mai avea puterea să-și asume vina prin pocăință, recuperând comuniunea în dragoste. Fiecare rămâne astfel singur, închis în egoismul lui.”

Este adevărat. Însă la fel de adevărat este că, la români, șarpele nu a venit ca șarpe. A venit ca om. Și nu a venit doar ca om. A venit ca român. Și nu doar ca român: a venit ca un creștin ortodox, recomandat și binecuvîntat de Biserică. A venit și ne-a spus că este timpul să ne facem mici, pentru ca străinul din noi să crească.