„Atunci când se ridică oamenii de nimic,
nelegiuiţii mişună pretutindeni.” (Psalmi 11, 8)
Întrucît sîntem în ajunul aniversării Unirii „mici” titlul acestui eseu pare ușor dezacordat. În fapt, nu vorbesc aici neapărat despre unire, ci despre unitatea care a făcut posibilă unirea, atît pe cea mică, cît și pe cea mare. În definitiv, Marea Unire nu este decît finalizarea unui proces politic început cu Unirea Principatelor și continuat cu Războiul de Independență și apoi de Marele Război. Dar este important să înțelegem care a fost unitatea noastră pentru a înțelege corect sensul dezunirii noastre de astăzi.
Centenarul
Unirii a fost mai degrabă o comemorare decît o aniversare, mai mult un parastas
decît o sărbătoare: adunați în jurul colivei, niște români mici au pomenit ceva
despre o Românie Mare despre care nu știu decît cel mult date, nume și
evenimente.
Mă refer aici la
oamenii mici, nu la oamenii simpli, care sînt mari prin conștiința, oricît de
vagă, a măreției misterului lumii și prin convingerea că sensul lumii se află
dincolo de ea. Omul simplu are vocație imperială în sensul descris de Dan Botta (vezi Mircea Platon, „Dan Botta:
Vocația libertății cu Dumnezeu, în M. Platon, Ce-a mai rămas de apărat, Eikon, 2016, p. 417-433. Eseul poate fi
citit și online în trei părți aici, aici și aici.) Omul mic este meschin
sufletește și limitat intelectual, lipsit de memorie, de viziune istorică, de
sensibilitate față de trecut și de înțelegere față de omul simplu. În
perioadele meschine ale istoriei, oamenii mici tind să se organizeze ca elită.
Pentru oamenii
mici în sensul precizat mai sus, lucrurile mari nu pot fi făcute decît de
oamenii mari: regi, lideri providențiali, elită... Omul mic crede în
determinisme de tot felul, iar instanțele superioare, precum „marile puteri”,
„valorile europene”, UE, SUA nu sînt altceva
decît reprezentarea sau realizarea acestor forțe implacabile față de care orice
altceva nu poate fi decît mic. Oamenii mici sînt incapabili să priceapă că ceea
ce dă măsura omului este adevărul pentru care trăiește și pentru care este gata
să moară. Adevărul omului mic este determinismul sau haosul și din acest motiv
oamenii mici nu sînt dispuși să se jertfească pentru nimicul în care cred; în
schimb, adevărul omului normal, oricît de simplu și de lipsit de educație ar
putea fi, ține de rostul lucrurilor și de sensul istoriei. Omul mic este
autonom; omul normal este liber și de aceea cu adevărat mare. Ceea ce face ca
un om să fie mare nu este recunoașterea lui postumă, ci relația pe care a
avut-o cu adevărul lucrurilor.
Așa se deosebesc
și țările mici de țările mari: măsura reală a unei țări nu este determinată de
puterea ei economică sau militară, ci de conștiința istorică a locuitorilor ei.
Conștiința istorică este proprie omului liber: „singurul unghi din care poate
fi considerată istoria e cel al conștiinței. Și asta pentru că sensul istoriei
nu e cel, biologic, de a «evolua», ci acela de a fi liberi, adică de a ne
restaura.” (Mircea Platon, „Despre falsa conștiință istorică” https://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-falsa-constiinta-istorica~ni5dmh).
Din acest punct de vedere, o țară subdezvoltată economic poate fi superioară
unei țări puternice care și-a plătit dezvoltarea economică prin anularea însușirilor
umane ale propriilor locuitori. Diferența poate fi urmărită chiar la nivelul
fiecărei țări. De pildă, în „România care cerșește” și în „mahalaua ineptă”
despre care vorbea mai demult un ministru dintr-un cabinet rămas în istorie
prin măsurile antisociale întreprinse, se putea găsi mai multă calitate umană
decît în toată adunătura pedelistă care, chipurile, ar fi reprezentat „România
muncitoare”.
Dacă România de astăzi este mai mică decît România
de acum o sută de ani nu este pentru că are hotarele ciuntite, ci pentru că locuitorilor
ei le-a fost slăbită programatic conștiința istorică, pe care o regăsim mai
degrabă printre românii din Bucovina de Nord sau din Republica Moldova. E greu
de spus cît ar fi rezistat ei programului intensiv de integrare euroatlantică
care ne-a fost aplicat nouă fără voia și fără știrea noastră; nu mă-ndoiesc
însă că cel puțin unii dintre ei își datorează salvarea ignorării cu care au
fost tratați de elita din țară.
Dacă România nu
era deja mare încă dinainte de a fi mare, adică înainte de a-și realiza
integritatea teritorială, nu și-ar fi putut recupera niciodată teritoriile
ocupate. Integritatea morală precedă și uneori o determină pe cea fizică. Dacă
Nadejda Mandelștam avea dreptate atunci cînd spunea că „doar oamenii care s-au
întîlnit cu adevărat se pot reîntîlni”, atunci se poate spune că doar neamurile
unite deja la nivelul profund al conștiinței de neam se pot uni și la nivel
politic.
Înainte de a fi
realizată ca stat în plan politic, România mare exista deja în conștiința și în
sufletul tuturor românilor: conștiința românească
orienta și hrănea conștiința valahă, moldovenească sau ardelenească. Înainte de a fi moldoveni, munteni sau ardeleni,
locuitorii teritoriilor românești (inclusiv din cele stăpînite de străini) erau
români. „Moldovenitatea”, „ardelenitatea” sau „muntenitatea” nu erau decît
moduri particulare de realizare a „românității” (cu precizarea că acea
conștiință istorică nu era în mod egal răspîndită, asumată și cultivată în
toate provinciile istorice: vezi, de pildă, neîncrederea lui Ion Creangă față
de duhul muntenesc pragmatic și liberal https://ro.wikisource.org/wiki/Scrisori_c%C4%83tre_Mihai_Eminescu;
vezi și observațiile lui Dan Botta și comentariul lui M. Platon în „Dan Botta:
Vocația libertății cu Dumnezeu”, p. 431-432).
România nu a
devenit mare prin suma teritoriilor ei: România era deja mare prin conștiința
măreției ei împărtășită nu de oamenii mici, ci de simpli români. Prin unirea de
la 1918, România nu s-a „mărit”, ci s-a împlinit. Chiar dacă idealul unirii
cultivat de mișcările unioniste din secolele 18-19 era în parte simptomul unui
frison revoluționar contactat din Apus, unirea a fost în primul rînd expresia
conștiinței istorice a unității de neam împărtășită de români din toate
provinciile. Din acest punct de vedere, „generația unirii” cuprinde orice român
din orice timp și loc, care a cultivat o conștiință istorică, deci națională.
Dar oamenii mici
refuză să admită că oamenii simpli ar fi capabili de lucruri mari; astfel,
oamenii mici le refuză românilor o conștiință națională întrucît națiunile „inferioare”,
alcătuite desigur din indivizi „inferiori” nu-și pot permite luxul unei
conștiințe. Oamenii mici nu ne permit decît conștiința europeană, respectiv conștiința
lucrurilor mari, a marilor valori, a marilor cărți, a Kulturii mari. Sau a
pieței globale, pe care o identifică, fără scrupule, cu spațiul libertății.
Locul oamenilor mici care au abuzat de integritatea fizică și morală a României
pînă în 1918 și în perioada 1947-1989, a fost luat de o nouă generație de
oameni mici, care scriu critic despre omul recent lipsit de memorie în timp ce
ei înșiși nu au făcut altceva decît să ne batjocorească memoria și istoria.
De
la conturul de fecală pe care domnul Patapievici îl atribuia, la începutul
anilor ’90, conturului
României, la observația mai recentă a domnului Sever Voinescu („Dezastrul pentru
România ar fi să încapă exclusiv pe mîna românilor! Dacă vrem să trăim cît de cît în
siguranță și cît de cît în prosperitate, nu o putem face decît în interiorul
UE, supunîndu-ne regulilor UE” (https://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/o-maimutareala),
poporul român a fost în permanență agresat, umilit, judecat și condamnat de
românii mici pentru vina de a nu fi fost destul de mare. Potrivit mentalității românofobe (un termen inspirat propus de M. Platon https://irinamonica.wordpress.com/2013/01/26/mircea-platon-argumente-pentru-o-noua-directie-culturala/), românii nu sînt mari
decît în măsura în care încetează să mai fie ei înșiși, cedînd determinismului
istoric și forțelor implacabile susținute de românii mici. Pentru românii mici,
problema nu este neapărat că românii nu sînt la măsura lui Eminescu, ci că Eminescu nu
este Shakespeare, Ispirescu nu este Andersen, Ciprian Porumbescu nu este Brahms,
Enescu nu este Debussy etc.
Sigur, nu ar
trebui să ne surprindă că oamenii mici nu sînt dispuși să recunoască decît
lucrurile mari, oricît de îndepărtate de spiritul locului. Ține de logica lucrurilor ca uneori
cîte un mic mai mare, ca domnul Pleșu, să intervină pentru a legitima reperele
și criteriile oamenilor mici (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/11/romanii-normali-din-viitoarea-romanie.html).
Dar mă surprinde de fiecare dată faptul că învățătorii rînduiți de Biserică pentru apărarea și vestirea
adevărului sînt, invariabil, de partea oamenilor mici.
Declararea anului
2018 drept „Anul omagial al unității de credință și de neam” în BOR ar fi
trebuit să aducă pe lîngă colivă, și ceva lumină. Bănuiesc că acesta este
rostul lumînărilor aprinse în timpul slujbei parastasului. Dar în loc ca Biserica să
lumineze și să retrezească adevărul în conștiința românilor, mai
degrabă îi ceartă cot la cot cu elita pentru că au fost biruiți în mod viclean de un somn de moarte,
pentru că au visat la visul american care le-a fost indus hipnotic de o elită
niciodată criticată, ci întotdeauna sprijinită de ierarhii și teologii
ortodocși români. Inspirate parcă din Politicele
lui Patapievici, din interpretarea providențialistă dată neocapitalismului de
elita neoliberală și din sentințele sapiențiale împrăștiate prin Dilema, diverse personalități din BOR au
căzut de acord că singurii responsabili pentru situația de înstrăinare,
nepăsare, iresponsabilitate și abandonare de sine în care ne aflăm nu sînt decît românii înșiși.
Astfel, PS
Siluan al Italiei își exprimă regretul că
„poporul nostru, cu braţele deschise şi fără
nici un filtru, a îmbrăţişat ‒ în bloc şi în detaliu ‒ tot ce se propunea prin
filme de lumea aşa-zis «dezvoltată», aşa-zis «liberă». Şi a îmbrăţişat totul
fără discernământ ‒ «şi mai bune, şi mai rele, şi închisori, şi libertate, şi
noroi, şi stele», cum se spunea într-o poezie ‒ şi asta, într-un fel, s-a
întâmplat fără preaviz, fără pregătire, fără discernământ, şi a făcut mult rău.
Noi am trecut de la materialism
dialectic la materialism practic. Omul de rând n-a avut nici pregătirea, nici
dorinţa de a se implica şi, în mod spontan, nu-i vine să se implice în viaţa
societăţii şi să ia decizii şi să înţeleagă că, dacă el nu e prezent în sfera
decizională, lucrurile nu se întâmplă aşa cum trebuie.” http://www.familiaortodoxa.ro/2019/10/04/avem-ocazia-sa-i-dam-un-mandat-lui-dumnezeu-i/
Nu discut acum
în ce măsură este recomandabil ca un om lipsit de discernămînt, așa cum este
descris otova „poporul nostru”, să se implice în viața societății și să ia
decizii. Îi las deoparte și pe numeroșii clerici care au cedat seducțiilor
lumești, dînd poporului atîtea exemple regretabile. Mă opresc doar asupra
observației PS Siluan, care acuză poporul că a îmbrățișat consumerismul „cu
brațele deschise și fără nici un filtru”. Or, din cîte știu, criteriile, filtrul se
găsește în Biserică. Dacă poporul credincios face parte din Biserică, atunci
Biserica este responsabilă pentru popor. Totodată, PS Siluan este fie total
rupt de realitatea românească, fie necinstit atunci cînd afirmă că românii au
îmbrățișat un model străin de viață „fără preaviz, fără pregătire, fără
discernământ”. În realitate, românii au fost îmbrînciți spre acest model de
viață necreștină și neortodoxă de o elită care se
pretinde creștină și care le-a reproșat în permanență românilor discernămîntul
și certitudinile, vinovate de intransigență și inflexibilitate.
La rîndul său, Părintele
Ilarion Dan reclamă în mod frecvent marxismul cultural ca adversar al
creștinismului, evitînd să vorbească și despre capitalismul spiritual care este
la fel sau poate chiar mai periculos: în timp ce marxismul cultural contestă
creștinismul, capitalismul spiritual îl falsifică:
„Trebuie să fim foarte conştienţi de această
bătălie care se duce în zilele noastre, bătălie care, de fapt, a început mai
de mult, odată cu ideologia comunistă prin care am trecut noi şi care acum
îmbracă alte forme: neomarxism, marxism cultural. Constat, cu surprindere şi
mâhnire, faptul că tinerii noştri nu-şi dau seama că ei sunt supuşi acestui
proces de ideologizare şi foarte mulţi dintre ei îl acceptă cu toată fiinţa
lor. Aud luări de poziţie în spaţiul public la adresa tradiţiei, la adresa
culturii creştine, a Bisericii, fără nici un fel de discernământ, fără nici un
fel de cunoaştere a ceea ce înseamnă Biserica lui Hristos, a ceea ce înseamnă a
fi creştin. Este o respingere virulentă a tot ceea ce avem noi mai adânc în
fiinţa acestui popor. Poporul român are o moştenire spirituală extraordinară,
iar tinerii noştri refuză Ortodoxia.” (http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-ilarion-dan-crucea-lumea-monahilor-eticheta-de-crestin-letargie-duhul-lumii-idolul-ban-confort-materie-tehnologie-complacere-marturisirea-hritos-viata-cultura-mortii-ideologie-tineri-copii/)
Cu alt prilej
părintele Ilarion spunea:
„Am spus-o şi o mai repet: noi nu suntem un
popor creştin. România nu mai este o ţară creştină. Creştinii sunt minoritari
în România. Gândiţi-vă că în biserică, într-o zi de duminică, în toate
bisericile din România, probabil că sunt undeva la un milion jumătate-două,
undeva la 5-10% din populaţia ţării. Probabil că, pe lângă aceştia, ar mai fi
5-10% care vin din când în când la biserică. Am avut un exemplu foarte curând
cu Referendumul pentru Familie, unde s-au prezentat trei milioane [și sapte
sute de mii] de oameni, ceea ce a fost încă mult. Deci s-a văzut cât de mult
suntem noi preocupaţi de curăţenia acestui popor şi de menţinerea unei ordini
fireşti în această ţară.” http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-ilarion-dan-conferinta-cluj-decembrie-2019-avertismente-grave-caderea-poporului-roman-crestinism-departare-dumnezeu-politica-vrem-rege-se-prefigureaza-regim-totalitar-criza-mondiala-video/
.
Am discutat
deja această intervenție a părintelui Ilarion (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/01/un-semi-raport-asupra-credintei.html).
Ce vreau să adaug aici este că dincolo de influențele neomarxiste, de consumerism
ori secularizare, unul dintre motivele pentru care tinerii români refuză
ortodoxia este pentru că li se pare inacceptabilă o ortodoxie falsificată, o
ortodoxie surogat care îi livrează în numele Sfintei Treimi ba pieței globale, ba
spiritualității de interval presărat cu dileme. Am fost surprins să descoper tineri de la sat care m-au întrebat
entuziaști ce părere am despre Mihai Neamțu. Ce părere puteam avea despre
măcelarul Mioriței (http://www.contributors.ro/cultura/despar%C8%9Birea-de-miori%C8%9Ba-viciul-fatalismului-%C8%99i-imperativul-innoirii/)
? Ce semnal transmite tinerilor Patriarhia atunci cînd eparhiile ortodoxe organizează
lansări ale cărților lui Neamțu sau Baconschi și atunci cînd Neamțu,
Patapievici sau Pleșu sînt citați cu evlavie în publicațiile bisericești?
În fine, domnul Virgiliu
Gheorghe atribuie înstrăinarea românului de astăzi îndepărtării de Dumnezeu și invidiei:
„străinul este căutat, apreciat şi slujit
astăzi de români pentru că întruchipează duhul lumii, întrupează năzuinţa
omului de a se face pe sine dumnezeu, edificând civilizaţii materiale care-I
dau cu tifla lui Dumnezeu. Străinul e perceput ca fiind întotdeauna mai bun ca
românul, pentru că are ceea ce noi aspiram să avem, cel puțin în vremea
comunismului. Are haine şi mâncare din belşug, are divertisment de tot felul şi
filme deochiate la televizor ‒ iar toate acestea par «plăcute la vedere şi
vrednice de dorit» cf. Facere 3:6. Şi să mai spunem că, din ‘90 încoace,
stăpâniţi de acest duh, ne-am năpustit cu frenezie către străinătate, către
înstrăinarea de tot ce este al nostru, adesea chiar și de familiile noastre, de
părinţi şi fraţi, de copii, soţi şi soţii, de obiceiuri şi limbă, de satul
natal şi plaiurile străbune? De aceea a şi îngăduit Domnul să ne conducă astăzi
străinii, ca pe poporul lui Israel lăsat mai întâi în puterea filistinienilor
şi sirienilor, iar mai pe urmă în puterea babilonienilor sau a romanilor.” (http://www.familiaortodoxa.ro/2020/01/13/numai-fiind-una-putem-dobandi-pacea/)
Deși menționează
perioada fanariotă ca una dintre cauzele posibile care au făcut ca ospitalitatea
românească să „degenereze într-o idolatrie a străinătății”, nici domnul
Virgiliu Gheorghe, altminteri un observator atent al mersului istoriei, nu găsește
nici o scuză românilor care par, în descrierea sa, să se fi îndrăcit singuri și
doar așa, de-ai dracului. Dar nu a fost înstrăinarea noastră predată ca virtute
de maeștrii spirituali a căror autoritate nu doar că nu a fost contestată, ba
chiar confirmată de ierarhia BOR? Invocînd episodul păcatului originar, dl Gheorghe
trage concluzia:
„Eva a primit sfatul șarpelui pentru că în inima ei s-a
despărțit, fie şi pentru o clipă, de Domnul. Pentru aceasta a şi dat vina pe
şarpe, pentru că nu putea să recunoască adevărul. Altcineva este vinovat întotdeauna. Aşa că şi Adam a dat vina pe
Eva ‒ deci pe Domnul Însuşi, Care i-a dat femeia ‒ tocmai pentru că i se
împuținase dragostea şi nu mai avea puterea să-și asume vina prin pocăință,
recuperând comuniunea în dragoste. Fiecare rămâne astfel singur, închis în
egoismul lui.”
Este adevărat.
Însă la fel de adevărat este că, la români, șarpele nu a venit ca șarpe. A
venit ca om. Și nu a venit doar ca om. A venit ca român. Și nu doar ca român: a
venit ca un creștin ortodox, recomandat și binecuvîntat de Biserică. A venit și
ne-a spus că este timpul să ne facem mici, pentru ca străinul din noi să crească.
