miercuri, 8 ianuarie 2020

Un semi-raport asupra credinței ortodoxe din România



Într-o conferință susținută la Cluj luna trecută (http://www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-ilarion-dan-conferinta-cluj-decembrie-2019-avertismente-grave-caderea-poporului-roman-crestinism-departare-dumnezeu-politica-vrem-rege-se-prefigureaza-regim-totalitar-criza-mondiala-video), părintele Ilarion Dan descrie public situația reală a credinței poporului nostru în termeni lipsiți de menajamente: „noi nu suntem un popor creștin. România nu mai este o țară creștină. Creștinii sunt minoritari în România.”
Presupun că ierarhia nu poate fi de acord cu aceste observații: dacă nu mai sîntem un popor creștin, atunci cum se justifică construcțiile de biserici sau educația religioasă în școală? Din punctul meu de vedere construcția unei biserici nu are nevoie de justificare; prezența unei biserici mi se pare de dorit chiar dacă nu ar exista nici măcar un singur om care să se roage în ea. Mai ales în acest caz. Dar pe măsură ce devine tot mai tolerantă față de păcat, lumea în care trăim devine tot mai ostilă față de Biserică. Faptul acesta obligă BOR să ofere anumite justificări și explicații, deși ar prefera să nu o facă. Din păcate, ierarhia pare să fie tot mai responsabilă față de această lume și tot mai puțin atentă față de credincioși. În loc să motiveze prezența Bisericii în primul rînd în termeni teologici, clerul preferă argumentele de ordin social-cultural, sperînd că lumea va fi receptivă și va asculta impresionată discursurile despre importanța bisericilor ca locașuri de cultură și de asistență socială. Dar, pe de o parte, aceste argumente nu au nici o relevanță într-o lume care își rezolvă dramele și tulburarea prin opioide, facebook și HBO. Pe de altă parte, fiind secundare în raport cu esența Bisericii, rațiunile invocate nu-i pot ajuta nici pe necreștini, nici pe creștini. 
Observațiile părintelui Ilarion privitoare la starea credinței sînt realiste și de la adevărul situației în care ne aflăm trebuie plecat dacă vrem să ne însănătoșim. Din cîte se pare, însă, majoritatea mai-marilor din Biserică refuză să recunoască public nivelul grav de slăbire a credinței creștine a românilor.
Din păcate, nici părintele Ilarion nu este consecvent. După ce observă corect „ardoarea (cu care) se discută ce se întâmplă în plan politic în țara noastră, câtă energie, câtă pasiune, câtă patimă se pune în acest plan politic, care este un plan al omului căzut”, după ce spune limpede că „în plan politic omul se leapădă de Dumnezeu”, dorind o salvare politică, părintele Ilarion  observă cu o îngrijorare vizibilă că

În SUA există un curent foarte puternic de stânga care militează deja pentru o schimbare a sistemului social și economic, o renunțare la capitalism așa cum este el, care nici el nu este, să zic, lipsit de păcate. O schimbare totală a acestui sistem existent și înlocuirea lui cu unul de sorginte neomarxistă. Deci o revenire la un sistem totalitar.”

Înseamnă că neocapitalismul nu este un sistem totalitar, doar neomarxismul? Nu reprezintă oare și capitalismul, la fel ca marxismul, un plan politic, deci o lepădare de Dumnezeu? Am observat recent acest discurs ambivalent și la PS Ignatie al Hușilor (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/12/ortodoxia-nereformata.html), pentru care capitalismul este superior comunismului, de parcă capitalismul nu l-ar îndepărta pe om de Dumnezeu cel puțin în aceeași măsură. Vocile reprezentative din ortodoxia românească ar trebuie să țină cont de observațiile unor Soljenițin sau Schmemann, care subliniau că în țările comuniste creștinii și-au păstrat credința mai bine decît cei din țările capitaliste. Dacă capitalismul este atît de bun, de ce ortodoxia a intrat într-un declin pronunțat în ultimii douăzeci de ani? Pentru că nu a fost destul de anti-marxistă sau pentru că, dimpotrivă, s-a lăsat contaminată de anti-comunismul elitei delegată de Bruxelles și Washington?
Pentru a reprezenta un raport complet asupra credinței ortodoxe, precum cel realizat de Joseph Ratzinger în privința catolicismului, învățătorii noștri ar trebui să vorbească despre toate amenințările la adresa Bisericii; ar trebui să vorbească nu doar despre dușmanii adevărați, ci și despre prietenii mincinoși. Altfel, în scurt timp locul puțin-credincioșilor va fi luat de cei rău-credincioși.