Este întrebarea pe care mi-a pus-o fiul meu zilele trecute, în ajunul
Bobotezei, cînd am vorbit cu el despre pocăință. Îi spusesem lucrurile pe care
le știe toată lumea, ba chiar și unii creștini ortodocși, și anume că prin
pocăință omul credincios își asumă păcatul, îl recunoaște înaintea
duhovnicului, îl regretă sincer, îi cere iertare lui Dumnezeu și pune iarăși
început bun vieții sale urmîndu-l pe Hristos în viața sa și crescînd în Hristos
prin participarea la Tainele Bisericii. Dar pentru că omul întreg păcătuiește,
omul întreg se pocăiește, suflet și trup. Postul este pocăința trupului și,
mai mult, o parte importantă a exercițiului înfrînării și despătimirii.
În acest punct a venit întrebarea, puțin nedumerită, puțin revoltată: „Dar
ce vină are trupul?” Evident, întrebarea este legitimă pentru orice minte
neconvertită. Mintea necreștină gîndește trupește. Gîndirea trupească este
gîndirea care separă sufletul de trup fie în favoarea trupului, ca în religia
de consum (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/search?q=pelerinaj),
fie în defavoarea lui, cum se-ntîmplă în neognosticismul care ne-a devenit atît
de familiar grație contribuției irezistibile a domnului Andrei Pleșu și a școlii domniei sale.
Răspunsul creștin este că trupul nu are, desigur,
nici o vină. În ortodoxie, postul nu reprezintă o pedepsire a trupului, cum
se-ntîmplă în alte credințe. În viziunea ortodoxă, postul ca parte a pocăinței
[1] reface ordinea dintre suflet și trup, îi redă sufletului trupul în grijă
și-l predă din nou pe omul recentrat astfel lui Dumnezeu. În primă instanță, păcatul
anulează responsabilitatea sufletului față de trup și eliberează trupul din
paza sufletului; pentru a sfîrși prin subordonarea sufletului față de trup. Cînd sufletul nu-și mai recunoaște Domnul, trupul nu-și mai recunoaște stăpînul.
Dar trupul rămîne nevinovat chiar și în condițiile acestea; ieșit de sub stăpînirea sufletului, trupul se sălbăticește, iar sufletul se îndrăcește. Omul întreg pătimește, dar trupul nu poate face altceva decît să-l trateze pe suflet ca pe trup. Și o face cît poate el de bine: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” (Luca 12, 19). În termeni creștini, se spune că sufletul s-a făcut rob trupului. Antidotul acestei stări de suferință, boală, izolare și dezechilibru lăuntric adusă de păcat se află în cuvintele Mariei: „Iată roaba Domnului” (Luca 1, 38) și în starea de slujitori ai Domnului pe care nu o putem dobîndi decît prin pocăință.
Dar trupul rămîne nevinovat chiar și în condițiile acestea; ieșit de sub stăpînirea sufletului, trupul se sălbăticește, iar sufletul se îndrăcește. Omul întreg pătimește, dar trupul nu poate face altceva decît să-l trateze pe suflet ca pe trup. Și o face cît poate el de bine: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” (Luca 12, 19). În termeni creștini, se spune că sufletul s-a făcut rob trupului. Antidotul acestei stări de suferință, boală, izolare și dezechilibru lăuntric adusă de păcat se află în cuvintele Mariei: „Iată roaba Domnului” (Luca 1, 38) și în starea de slujitori ai Domnului pe care nu o putem dobîndi decît prin pocăință.
Mi-am amintit de dialogul cu fiul meu cînd am aflat
că o actriță americană i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că trăiește într-o țară
unde avortul este legal (de fapt în toată lumea apuseană avortul este
încurajat, ca și homosexualitatea și tot ce ține de „libertatea” de a-ți
determina identitatea sexuală):
„Ca femei și ca fete, trupurilor noastre li se pot întîmpla lucruri care nu
țin de alegerile noastre. Știu că alegerile mele pot părea diferite de
alegerile dumneavoastră. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu sau oricui vă rugați voi
pentru că trăiesc într-o țară întemeiată pe principiul că eu sînt liberă să
trăiesc după credința mea așa cum alții sînt liberi să trăiască după credința
lor.” (https://www.washingtonexaminer.com/opinion/the-irony-of-michelle-williamss-pro-abortion-speech?fbclid=IwAR0UUGPvvagOoCIcZb_8S1XvaDA0aDjbg7sF1v6xyB3uZrKHbmWevXV0RGc)
[2]
O spune Michelle Williams, aparent actriță, la gala Golden Globes
chiar în ziua în care vorbeam cu fiul meu despre „vina” trupului.
„Credința” lui Williams exprimă fără rest dogma centrală a religiei trupului. Religia trupului crede în
nevinovăția trupului, dar nu pentru că trupul este afectat de suflet și
subordonat lui, cum ar spune un creștin, ci pentru că trupul este independent de suflet. Pentru gîndirea
trupească, nimeni nu are dreptul de a alege în numele trupului. Trupul alege
pentru sine. Pentru că trupul este independent de suflet, atunci și sexul este
independent de iubire, adică de sacrificiu, devotament, respect și responsabilitate.
Pentru că sexul este separat de iubire, relația sexuală este separată de
relația conjugală. De fapt, relația conjugală nici nu mai este necesară întrucît relația dintre partenerii unui cuplu este epuizată prin sex.
Care copii pot fi uciși prin avort? Copiii trupului, copiii
sexului, copiii care „s-au întîmplat” trupului fără voia lui. Dar dacă este rău
ca trupul femeiesc să rămînă însărcinat fără alegerea femeii (pretenție evident ipocrită și totuși admisă de toți susținătorii avortului; toți cei care se cred nevinovați sunt oameni lipsiți de Dumnezeu sau, mai precis, sunt oameni care se consideră dumnezeu), de ce este bine
pentru același trup să i se ucidă pruncul prin alegerea femeii? Dacă e rău că
trupul nu poate decide în legătură cu procreația, de ce este bine să nu decidă
în legătură cu avortul? De ce se poate decide în numele trupului uciderea
roadelor trupului, dar nu se poate decide tot în numele lui și zămislirea? Odată cu actul sexual vine și posibilitatea apariției sarcinii; dar argumentarea sofistă a introdus în orizontul actului sexual și posibilitatea recurgerii la avort. În felul acesta, actul prin care o viață omenească nouă și irepetabilă poate să apară în lume este subordonat actului de distrugere acestei vieți. Viața este subordonată morții, moartea primește stăpînirea asupra vieții în evenimentul însuși al participării bărbatului și femeii la formarea și apariția vieții.
Williams vorbește în numele trupului, apără trupul de alegerile sufletului. În numele vieții și în numele libertății, apără trupul de Dumnezeu, pe care-l face complicele sufletului împotriva
trupului. Dar dacă pruncul din pîntece poate fi ucis, pentru că nu este decît trup și nu om întreg, prin ce este el inferior trupului femeii? Dacă trupului femeii i se dă de ales să ucidă pruncul, de ce nu i se dă de ales și trupului pruncului să trăiască? De ce merită mai mult trupul femeii să avorteze decît trupul pruncului să trăiască? Răspunsul îl cunoaștem și are de-a face cu ipocrizia capitalistă apărată de ipocrizia ierarhiei ortodoxe din România: industria avortului este rentabilă așa cum este rentabilă și îndepărtarea femeii de familie și de maternitate prin „oportunitățile de carieră”. Susținerea necondiționată pe care ierarhii și învățătorii din BOR o acordă capitalismului este indirect un sprijin acordat industriei avortului.
Sigur, se poate răspunde că Williams poate alege să avorteze pentru că mama
ei a ales să nu avorteze. Alegerile pe care le facem nu ne privesc doar pe noi.
O alegere proastă pe care o fac îmi poate bloca o suită întreagă de alegeri
bune. Îmi poate bloca un drum și-mi poate nenoroci viața. Un suflet subordonat trupului se
autodistruge și distruge și trupul. Și pentru că nu doar sufletul și trupul sînt făcuți într-o unitate, dar și oamenii toți, o viață distrusă
afectează viețile altora.
Este adevărat, trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat libertatea de
a alege. Dar asta nu înseamnă că Dumnezeu este responsabil pentru lipsa noastră
de responsabilitate, pentru alegerile noastre proaste, pentru că ne distrugem
ca oameni și distrugem oameni subordonînd sufletul trupului sau separînd sufletul de trup. Williams
însă tocmai asta face: îl transformă pe Dumnezeu în complicele crimelor noastre,
luîndu-L ca apărător al omului căzut împotriva celor cu totul lipsiți de orice
apărare, împotriva unității ființei umane, împotriva legăturii dintre oameni și împotriva lui Dumnezeu însuși.
Note:
[1] Pocăința este o stare, nu
un moment, o lucrare, nu un gest. După cum notam cu altă ocazie, „pocăința nu este doar un mijloc puternic și sigur prin
care viața revine în noi, ci mai ales o stare care face posibilă păstrarea
Vieții și întărirea și creșterea noastră în această nouă Viață. În acest sens,
starea de pocăință precede păcatul, exprimînd în primul rînd grija noastră
pentru Viața noastră.” https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/02/pe-ce-lume-ne-mai-aflam.html
[2] „As women and as girls, things can happen to our
bodies that are not our choice. I know my choices might look different than yours. But
thank God or whomever you pray to that we live in a country founded on the
principle that I am free to live by my faith, and you are free to live by yours.” (https://www.washingtonexaminer.com/opinion/the-irony-of-michelle-williamss-pro-abortion-speech?fbclid=IwAR0UUGPvvagOoCIcZb_8S1XvaDA0aDjbg7sF1v6xyB3uZrKHbmWevXV0RGc)