Într-un text
despre împărtășirea euharistică, Jean-Claude Larchet precizează:
„Să amintim că
Biserica Ortodoxă, spre deosebire de Biserica Catolică nu propune credincioșilor
Sfintele Daruri spre venerare, ea nu le expune (ca în adorarea catolică a «sfântului
sacrament») și nu le păstrează într-un «chivot» ca să poată fi venerate de
credincioși în timpul vizitelor la biserică, pentru că ele sunt menite să fie
consumate în timpul Sfintei Liturghii, aceasta fiind finalitatea lor
autentică. Putem deci cu toții să răspundem invitației lui Hristos care ne spune
prin vocea preotului în momentul comuniunii : «Cu frică de Dumnezeu, cu
credință și cu dragoste să vă apropiați!» și să urmăm de asemenea în această
privință exemplul de credință al Sfinților Părinți.” (http://www.parohiacopou.ro/despre-impartasirea-deasa).
Prefacerea Cinstitelor
Daruri în Trupul și Sîngele Domnului este precedată de rostirea Crezului. Îndemnul
preotului „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfînta Jertfă cu
pace să o aducem!” urmărește nu doar
să-i facă pe credincioși mai stăruitori în rugăciune în vederea Prefacerii, ci
și să-i facă mai atenți asupra dreptei credințe: „ Să stăruim cu tărie în
credința pe care am mărturisit-o şi să nu ne lăsăm ademeniţi de vorbăria
ereticilor. Să stăm cu frică, pentru că e mare primejdia pentru cei ce lasă să
le pătrundă in suflet vreo îndoială despre această credință” (Nicolae Cabasila,
Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, capitolul
26, https://archive.org/stream/sf-nicolae-cabasila-talcuirea-dumnezeiestii-liturghii/sf-nicolae-cabasila-talcuirea-dumnezeiestii-liturghii_djvu.txt).
Credința dreaptă
nu este doar condiția obligatorie pentru a participa la Sf. Liturghie, ci și
criteriul care deosebește Sf. Liturghie de un spectacol liturgic. Se pare însă
că există o tendință pronunțată în cadrul ierarhiei BOR de a renunța tocmai la
această condiție indispensabilă slujirii adevărate.
Astfel, după ce părintele
Visarion Alexa a citat copios din înțelepciunea unui hindus, Shri Mooji Baba (https://www.facebook.com/preotvisarion.alexa/posts/909548689412680,)
pentru care îi mulțumește „cu recunoștință” lui Felix Tătaru (despre personaj
și nivelul în care instituții ortodoxe au fost contaminate de modele de
educație necreștine, de tip New Age, vedeți la http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/superteach-pentru-mentalitate-deschisa-in-educatie-intre-fundatia-scoala-varlaam-institutul-de-dezvoltare-personala-al-mormonilor-americani-si-activistii-rezist-anti-ortodocsi/),
a postat un mesaj mai degrabă previzibil decît surprinzător despre importanța
unității creștinilor (https://www.activenews.ro/stiri-social/Pr.-Visarion-Alexa-In-unitate-sta-mantuirea-noastra.-Pierdem-unitatea-Il-pierdem-si-pe-Dumnezeu-Ramanem-uniti-ne-unim-si-cu-Dumnezeu-159491
;presupun că este vorba despre unitatea creștinilor, deși judecînd după recomandarea
vorbelor inițiatului hindus este posibil să fie vorba și despre unitatea
oamenilor în general)
Dacă principiul lex orandi, lex credendi est este reprezentativ
pentru experiența vieții creștine, după cum credea părintele Schmemann împreună
o întreagă linie de gîndire teologică liturgică (în care se regăsesc și teologi
catolici), atunci este fundamental ce anume reprezintă motivul și rațiunea
rugăciunii, adică a vieții sacramentale. Pentru că aceasta determină legea de
credință. Nu ne putem ascunde în spatele unor false scuze, așa cum a încercat
unul dintre comentatorii de pe activenews („Arcas”) să spună că părintele s-a
adresat propriei parohii. Cînd Pavel se adresa corintenilor le vorbea tuturor
creștinilor, din toate locurile și din toate timpurile. Afirmațiile publice ale
oricărui creștin în materie de credință implică întreaga Biserică. În
definitiv, asta o cere chiar și părintele Visarion atunci cînd suprapune
exigența unității peste legea credinței și rugăciunii. Pentru că părintele
Visarion nu se referă în textul său la chestiuni administrative, care ar privi strict o anumită parohie, ci la însuși
principiul rugăciunii.
Consider că părintele
Alexa impune în mod pripit unitatea ca temelie a vieții creștine atunci cînd îi
îndeamnă pe credincioși să rămînă „uniți în jurul a ceea ce poartă cel mai
concret chip al testamentului lăsat de Hristos nouă: POTIRUL cu TRUPUL și
SÂNGELE LUI. Primul punct al testamentului este UNITATEA. În unitate stă
mântuirea noastră. Pierdem unitatea, Îl pierdem și pe Dumnezeu! Rămânem uniți,
ne unim și cu Dumnezeu! Trăind în comunitate, în parohie, învățăm o lecție: că
suntem indestructibili, dacă ne ținem de Potir.”
De fapt, Hristos
se roagă Tatălui „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu
întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis ca toți să fie una, precum Tatăl și Fiul” (Ioan 17, 21). Unitatea este
un dar, un dar al rugăciunii, un dar al vieții de participare în Hristos care
determină credința. Este în același timp un dar eclezial și eshatologic, cu o
împlinire determinată de măsura încorporării noastre în Hristos. Pe lîngă unele
prostii (să stea de-a dreapta și de-a stînga Domnului cînd va fi în slavă), ucenicii
i-au cerut Domnului două lucruri cruciale: să le întărească credința și să-i învețe
să se roage. Credința este sporită de rugăciune și uneori chiar dăruită de
rugăciune: cred, ajută necredinței mele. Credința se hrănește din rugăciune,
iar dreapta credință se hrănește din dreapta rugăciune. Participarea la Cina
Domnului, Împărtășirea este o culminare a rugăciunii, o prefacere a rugătorului
în conținutul rugăciunii, așa cum Prefacerea este la rîndul ei o împlinire a
rugăciunii și a promisiunii lui Hristos ca toți să fie una: cuvîntul se face
om, omul se face cuvînt fără ca omul să dispară ori cuvîntul să se piardă.
Prin urmare, primul punct al testamentului lui
Hristos este mai degrabă: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi”. (Ioan 15, 4,
capitolele 14-17 din Evanghelia după Ioan alcătuind „Cuvîntarea de despărțire” https://www.crestinortodox.ro/biblia/Evanghelia-Ioan/Cuvantarea-de-despartire-I-Iisus-Calea-catre-Tatal-Fagaduirea-Duhului-Sfant/).
Hristos nu le spune ucenicilor că dacă vor rămîne uniți, va fi cu ei; nu le
spune că unde sînt doi sau trei laolaltă, acolo va fi și El, ci le spune că
acolo unde vor fi doi sau trei adunați în
numele Lui acolo va fi și El (Matei 18, 20).
Unitatea dintre
credincioși vine din unitatea fiecăruia dintre ei cu Hristos, nu invers.
Hristos le cere ucenicilor să se iubească unii pe alții pentru că le-a dat
modelul iubirii adevărate, iar ei se pot iubi doar în măsura în care-l iubesc
pe Hristos și-l pot iubi pe Hristos în măsura în care sînt în Hristos care le
este dăruit prin Tainele Bisericii, nu prin unitatea dintre ei. Unitatea și
înțelegerea ucenicilor din Cuvîntarea de despărțire este asigurată de venirea
Duhului și de întemeierea Bisericii la Cincizecime. Unitatea creștină este un
dar, se realizează sacramental și se împlinește tainic. Nu este un exercițiu de
voință comună, nu este un proiect civic, nu este o nevoie socială, ci o urgență
ontologică. Nu-l pierdem pe Dumnezeu cînd pierdem unitatea, ci pierdem unitatea
cînd îl pierdem pe Dumnezeu. Și-l pierdem pe Dumnezeu cînd regula rugăciunii ne
este deformată.
Convingerea
părintelui Alexa este nu doar eronată, dar și de un optimism nejustificat; nu,
nu suntem indestructibili dacă ne ținem de Sfîntul Potir. Creștinismul nu
funcționează magic, Sf. Potir nu este Graalul; dacă învățătura de credință ne-o
dă comunitatea, atunci legea credinței ajunge să acționeze asupra legii
rugăciunii. În cele din urmă, Sfînta Liturghie se va reduce la un show liturgic
cu efecte audio-vizuale speciale: clopoței, cădelniță, gesturi ritualice și
veșminte ceremoniale.
După cum bine
observă un comentator, „Ioan C…”, dusă pînă la ultimele ei consecințe, regula
unității ne-ar cere să sărbătorim sfinții tuturor religiilor, lucru făcut de altfel
cu timiditate de profesoara Laura D. Stifter (despre care am mai
avut ocazii nefericite să scriu http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/04/dumnezeu-si-omul-in-facultatile-bor.html)
printr-un text publicat tot pe facebook: „Sfânta Tereza de Lisieux, o sfântă
atât de dragă confraților noștri creștini din Biserica catolică, sfântă
pomenită, în mod providențial, în aceeași zi cu Sfântul Serafim de Sarov al
ortodocșilor. Tereza de Lisieux și Serafim de Sarov, doi creștini înflăcărați
de iubirea și dorul lui Hristos, plini de iubire și pentru semeni și de duioșie
față de întreaga creație.” (https://www.facebook.com/stifter.laura/posts/933966577004122).
La drept vorbind,
fiecare pomenire a sfinților este una providențială, dar oricît de înflăcărați
ar fi de iubirea de Hristos, un sfînt ortodox și unul catolic sînd diferiți în
mod esențial atît prin regula rugăciunii, cît și prin cea a credinței. Acesta este
motivul pentru care ei apar pe calendare separate și dacă i-am uni în mod
artificial, nu le-am face lor un bine, dar ne-am face nouă un mare rău. După
cum a precizat părintele Stăniloae, „Sfinţii sunt recunoscuţi şi în
Biserica Romano-catolică, dar ei sunt sfinţi mai mult prin realizările lor pe
plan social şi către ei.” „De ce suntem ortodocşi”, Teologie
şi viaţă, nr. 4-8, 1991, pp. 15-27 http://www.marturisitorii.ro/2016/10/05/de-ce-suntem-ortodocsi-parintele-dumitru-staniloae-numai-poporul-roman-foloseste-expresia-maica-domnului/
De altfel, interpretarea Sfîntului Potir ca „fereastră, o cale deschisă către
Domnul” trimite mai degrabă la sensibilitatea liturgică romano-catolică care a
dus la practica adorației euharistice a Preasfîntului Sacrament, o formă de lex orandi străină conștiinței liturgice
ortodoxă.
Sigur, părintele
Visarion Alexa și-a luat anumite precauții, încît poate oricînd pretinde că de
fapt nu a impus unitatea ca o condiție necesară și suficientă a realizării
comunității ecleziale. De pildă, atunci cînd afirmă convingerea potrivit căreia
„unitatea și puterea unei parohii stă în Sfânta Împărtășanie. Cine renunță la
Potir iese din unitate.” Afirmația nu decurge însă în mod firesc din restul
principiilor anunțate, ci este cel mult o inconsecvență în raport cu
propozițiile tari enunțate în text, și anume cele două testamente atribuite de
părintele Alexa lui Hristos: 1. „Primul punct al testamentului este UNITATEA” și 2. „Al doilea
punct al Testamentului este Trupul și Sângele Lui.” (Remarcați majusculele!)
Acest al doilea
punct prezintă de asemenea unele dificultăți. Cea mai mare dificultate ține de faptul că este al doilea punct, cînd în realitate este primul: Hristos întemeiază Biserica, nu credincioșii. Dincolo de acest aspect, Părintele Visarion Alexa pretinde
că „în Testamentul Lui nu scrie nici că trebuie să aparținem unei țări, unei
nații, nici că trebuie să avem pielea albă sau neagră, nici că trebuie să fim
sfinți sau păcătoși, ci ne-a lăsat un singur lucru fundamental: «CEL CE MĂNÂNCĂ TRUPUL MEU ȘI BEA SÂNGELE MEU ARE
VIAȚĂ ÎN EL.»”
Cu cît citesc
mai mult „Testamentul lui Hristos” în versiunea părintelui Alexa îl descopăr
tot mai puțin pe Hristos și tot mai mult pe părintele Alexa (se pare că fenomenul
este destul de răspîndit: un deputat catolic propusese zilele trecute o
versiune alternativă a familiei omenești a Domnului în care personajele – Maica
Domnului, Iosif și Pruncul Iisus – erau de nerecunoscut.) În legătură cu nația
sau rasa, creștinismul ortodox nu-și pune această problemă, nu consideră nici că
trebuie să aparții de un loc sau de un neam anume, dar nu spune nici că nu
trebuie să aparții. Doar în legătură cu sfinții și păcătoșii, părintele Alexa
se-nșală: Hristos chiar ne cere să fim sfinți.
De ce a introdus
părintele Alexa categoria sfînt/păcătos în succesiunea țară/națiune/rasă?
Pentru că, după cum ne spune tot sfinția sa, „Aici începe despătimirea, când
stai în unitate cu frații tăi și nejudecându-i”. Cred că tradiția ascetică ortodoxă
este ceva mai explicită în legătură cu despătimirea, pe care o leagă nu de o
unitate artificială, ci de curățirea de patimile văzute (furt, lăcomie etc) și
de cele ascunse (invidie, slavă deșartă etc) cu ajutorul harului prin
rugăciune, post și viață liturgică. Prin plasarea despătimirii în relație cu
unitatea se afirmă de fapt că izvorul pătimirii este lipsa unității, cînd în realitate este păcatul. Sigur că diavolul este „cel care dezbină”, dar dezbinarea adusă de el este în primul rînd între om și Dumnezeu și în sufletul omului însuși. Pentru a realiza această dezbinare, diavolul se poate folosi foarte bine și de unitate, după cum vedem în bisericile „inclusive” din Apus, care se bucură de toată unitatea posibilă între membrii parohiilor odată cu lepădarea de Hristos prin acceptarea homosexualității ca opțiune normală. A face din lipsa unității păcatul suprem, singurul de fapt, este modul cel mai sigur de a refuza
judecarea păcatului și de a împiedica judecarea printr-o interpretare abuzivă
de care s-a folosit și domnul Andrei Pleșu în preajma referendumului pentru
familie atunci cînd a declarat că „referendumul valorifică … un capital de
intoleranţă şi judecată tăioasă a „aproapelui” care n-are nimic de a face cu
creștinismul” (http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/un-referendum-politic-impur)
Țara, națiunea,
rasa, toate sunt secundare în raport cu Trupul și Sîngele Domnului. Este adevărat: „Cerul şi pământul vor trece, dar
cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca 21, 33). Dar mă tem că
efortul părintelui Alexa de a împiedica punerea Euharistiei pe același plan cu
lucrurile pămîntești duce într-un fel sau altul la punerea lucrurilor
pămîntești pe același plan cu Euharistia, unitatea (predeterminată civic) a
creștinilor devenind o „Sfîntă Taină” sui-generis. Fără să mai reprezinte un dar al lui Dumnezeu, ci un efort comun, unitatea astfel înțeleasă se
degradează în dar pe care oamenii și-l fac singuri, deformînd total sensul,
miza și ținta Sfintei Liturghii: „ale noastre dintru ale noastre, nouă ne
aducem de toate și pentru toate.”
Pe de altă parte, dacă
despătimirea este realizată prin unitatea oamenilor fără identitate, atunci
despătimirea nu este decît un alt nume al alienării. Dacă nimic nu contează,
atunci nimeni nu mai are de ce să judece pe nimeni, iar unitatea este realizată
deja. Atunci cînd părintele observă în mod corect că „Aici nu este vorba de
merite! Nu este vorba de performanțe, Împărtășania nu este un moment de
premiere, ci este vorba de unitatea pe care Domnul ne cheamă să o avem în
Trupul și în SÂNGELE Lui” nu face decît să înlocuiască „meritele” cu „unitatea”: merităm Euharistia dacă am realizat unitatea.
Dar creștinismul nu are de ales între desființarea maniheistă a creației și valorificarea păgînă
a virtuților unui popor anume. Ortodoxia vede totul în termenii darului: țara,
națiunea, rasa, sfințenia și orice altceva afară de păcat. Ca daruri ale unui
popor, țara, națiunea, sîngele, limba, cultura, credința îi ocrotesc creșterea
și îi încurajează sfințirea. În cadrul unui popor a cărui unitate nu se impune
prin somație, ci se încheagă firesc și organic, pot trăi și propăși chiar și cei
care nu-i împărtășesc idealurile. În schimb, atunci cînd conștiința națională
este înlocuită de conștiința civică, iar creștinismul tradițional de
creștinismul civic, poporul începe să nu se mai regăsească nu doar în
țara, cultura și credința lui, dar nici măcar în jurul Sfîntului Potir. Unitatea contractuală propusă de părintele Alexa anulează în același timp atît unitatea organică, înțeleasă ca dar natural, din cadrul unui popor, cît și unitatea ca dar supranatural dăruită creștinilor în virtutea unirii lor cu Hristos prin Tainele Bisericii.
