„Viața a început pentru mine cînd am încetat să admir și am început să-mi amintesc.”
Willa Cather
Citatul este oferit de regizorul și scriitorul Lee Isaac Chung, în evocarea contextului care i-a inspirat povestea filmului Minari (https://en.wikipedia.org/wiki/Minari_(film)). Chung dorise inițial să ecranizeze romanul My Antonia, de Willa Cather, dar s-a răzgîndit aflînd că aceasta se opusese ecranizării romanelor ei. Faptul că scriitoarea a renunțat la imitarea unor modele literare precum Henry James și Edith Wharton, redescoperind în schimb universul domestic al imigranților europeni pe care i-a cunoscut în copilăria ei petrecută la frontiera Americii sfîrșitului de secol 19, i-a sugerat lui Chung un gest simetric:
„Cu fiecare amintire îmi redescopeream viața, ca și cum norii își schimbau forma deasupra unui cîmp pe care îl văzusem pînă atunci în fiecare zi. După ce am scris vreo optzeci de amintiri, am schițat un arc narativ alcătuit din teme despre familie, eșec și renaștere. În felul acesta mi-a venit ideea de a scrie Minari: a început pentru mine cînd am încetat să admir și am început să-mi amintesc.” [1]
Am urmărit filmul cu sentimentul chinuitor că familia se va dezintegra, că șarpele îi va ataca, că băiețelul va muri de inimă, că neglijența bunicii va duce la o nenorocire teribilă. Impresia că familia nu avea nici o șansă era amplificată de intenția evidentă a soției fermierului, Monica, de a se muta în oraș, acolo unde copiii s-ar fi bucurat de o creștere și îngrijire corespunzătoare și unde era de așteptat că evidentele ei calități, aspectul ei plăcut și credința creștină i-ar fi fost în sfîrșit admirate la justa lor valoare. Monica voia o viață care să-i permită ocazii admirabile, refuzate brutal de viața petrecută la o fermă izolată și mai ales strâmtorată financiar.
Viața la țară este memorabilă în sensul în care evenimentele trăite lasă urme de neșters, dar care nu au sens în afara acestei ordini domestice a familiei tradiționale. Evenimentele „comunității pămîntului”, ca să folosesc expresia lui Wendell Berry, sunt în același timp unice și totuși comune fiecărui om care trăiește în relație cu pămîntul. Ele nu au nevoie să devină admirabile pentru a fi reținute de memoria personală și cu atît mai puțin pentru a fi împărtășite în cadrul comunității, care recunoaște și se recunoaște în experiența fiecăruia dintre membrii ei. Admirația travestită în cult al personalității în România post-comunistă a fost cultivată în paralel cu un exercițiu sistematic de ștergere a memoriei naționale, redusă la paradigma anti-comunistă (am scris despre instrumentalizarea admirației la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/09/marturia-ca-binefacere-si-ca.html). Sub aparențele ei modeste, istoria locală a unei comunități rurale este la fel de răzbătătoare și de eroică în statornicia ei precum marile momente de curaj și sacrificiu consemnate în istoria universală. Minari, planta comestibilă asiatică, este un simbol tocmai al acestei capacități de perseverență nebănuită.
Aparent o buruiană, minari este o legumă care crește în zone calde și umede („mi”, apă, „nari”, legumă, https://slate.com/culture/2021/02/minari-movie-vegetable-herb-history-recipe.html) și care poate avea chiar și trei perioade de creștere într-un singur an. Este minari o metaforă pentru capacitatea emigranților (sud-coreeni, în cazul filmului) de a se stabili și crește în locuri prielnice?
Într-adevăr, filmul descrie situația unei familii care reușește să răzbească tocmai atunci cînd totul părea pierdut. După cum observa Chung,
„Ce este interesant în legătură cu minari este că aceasta este o plantă care crește bine în al doilea anotimp, după ce a murit și își revine. Astfel, avem acest element în film. Planta crește viguros fără să contribui cu ceva, așa că într-un fel, minari este o plantă poetică pentru mine.” (https://www.thewrap.com/minari-director-shares-the-poetic-meaning-behind-immigrant-tales-title-video/)
Dificultățile cu care se confruntă primele generații de emigranți sunt de multe ori copleșitoare, astfel încît viitorul pare extrem de nesigur. Cu toate acestea, următoarele generații apar și cresc cu o vigoare neașteptată. Nu au nevoie decît de apă. Dar să fie „apa” constituită de capacitatea de naturalizare într-o cultură străină? Supraviețuirea familiei coreeano-americane în condiții care continuă să fie modeste nu permite însă o astfel de lectură neoliberală a unei prosperități obținută prin tenacitate și sacrificiu. Care este apa de care au nevoie Jacob și Monica pentru a putea răzbate în continuare? Ce speră regizorul Isaac Chung că vor simți spectatorii („I’d like them to feel something. I think that’s the big thing. It’s not so much an idea or something that they’re thinking through but something that they feel and maybe can’t articulate. If something touches them and moves them, I’ll just be incredibly happy that they share in that experience.” https://www.thewrap.com/minari-director-shares-the-poetic-meaning-behind-immigrant-tales-title-video/). De ce a crezut Steven Yeun, interpretul lui Jacob, că o astfel de poveste nu putea fi spusă în mod convingător (“I didn’t ever really think that we could tell a story like this, at least from what I’ve seen before. But when I read Isaac’s script, it was so true and so beautiful. It was daunting, it was a terrifying journey personally. But it was such an easy thing to say yes to, because when you see the film, you really see something very true, very honest.” https://www.thewrap.com/minari-director-shares-the-poetic-meaning-behind-immigrant-tales-title-video/)? În ce sens reprezintă familia Yi o familie de pionieri?
Noua frontieră pentru omul contemporan este viitorul. Omul de astăzi a părăsit lumea veche, emigrînd spre lumea viitorului. Trecutul, țara care ne devine tot mai străină, cum observa L. P. Hartley în preambulul lui The Go-Between, este teritoriul care ne devine tot mai nefamiliar pe măsură ce pare tot mai lipsit de lucruri admirabile, adică de lucruri noi, de lucruri care ne permit să părem admirabili fără nici un efort, doar în virtutea desprinderii publice de trecut.
Apa fără de care orice comunitate umană se stinge este izvorul de viață care țîșnește întotdeauna în trecut și întotdeauna într-un loc precis determinat. Minari ne ajută să înțelegem că trecutul este precum apa: poate fi simțit, are gust și putere regenerativă, înviorătoare, doar în măsura facem parte din el. Crucea purtată de Paul, ajutorul lui Jacob, pe drumul de țară ne amintește în plus că istoria personală a fiecărui om este legată vrînd-nevrînd de Cel care ne-a adus apa cea vie (Ioan, capitolul 4).
Pe măsură ce viitorul devine tot mai populat, iar întoarcerea/evadarea din el tot mai greu de dorit (în ciuda faptului că acest viitor lipsit de trecut și realizat împotriva trecutului este tot mai puțin prielnic vieții), i se va mai face oare omului sete din nou, sau va ajunge să se lipsească de apă așa cum se lipsește de apă orice lucru neînsuflețit? Mai suntem noi capabili să (ne) redescoperim viața, viețile? Ne mai putem aminti?
Notă:
[1] „With each memory, I saw my life anew, as though the clouds had shifted over a field I had seen every day. After writing 80 memories, I sketched a narrative arc with themes about family, failure and rebirth. That’s how I got the idea to write “Minari”; it began for me, when I ceased to admire and began to remember.” https://www.latimes.com/entertainment-arts/awards/story/2021-02-22/minari-writer-director-lee-isaac-chung
