Lucrurile din urmă

Lucrurile din urmă sunt mai mici

decît cele ce stau să vină,

dar sunt toate acolo, sunt toate întregi

și le fac loc, cele mici

celor mari le sunt lumină.

Rod Dreher și disidența ortodoxiei românești față de realitate

 Peste o săptămînă, Rod Dreher își va lansa la Centrul Național de Simulare a Ortodoxiei Luptătoare organizat la biserica Precupeții Noi din București cartea Să nu trăim în minciună! Un Manual pentru disidenții creștini (https://allevents.in/bucharest/lansare-de-carte-%E2%80%9Es%C4%82-nu-tr%C4%82im-%C3%8En-minciun%C4%82-%E2%80%93-un-manual-pentru-disiden%C8%9Aii-cre%C8%98tini-de-rod-dreher/200021080064531). Potrivit lui Dreher, cultura terapeutică este unul dintre principalele instrumente ale totalitarismului soft instalat în Vest. După cum am putut constata în ultimii doi ani, pandemia de Covid-19 a înlesnit apariția unui astfel de regim politic și în România. Dar această instrumentalizare politică a sănătății publice a fost precedată de o valorificare ortodoxă a idealului de sănătate, fericire și dezvoltare personală făcută în termeni strict seculari, din perspectivă predominant psihoterapeutică, în paginile cotidianului Lumina al Patriarhiei Române, în conținutul social-caritativ al mesajelor publice ale centrelor eparhiale ortodoxe, culminînd prin identificarea iresponsabilă a Sfintei Euharistii cu adevăratul vaccin – „medicamentul nemuririi”! – în mesajele publice ale unor clerici ortodocși, ierarhi ori preoți. Recent, Biserica Rusiei și cea a Greciei au admis validitatea etică a vaccinurilor covid în ciuda faptului că acestea includ culturi de celule de embrioni umani avortați (https://theodosie.ro/2021/05/27/si-in-biserica-rusa-dupa-cea-greaca-sunt-acceptate-vaccinurile-anti-covid-chiar-daca-utilizeaza-celule-de-fetusi-la-producerea-lor/)

Însă deismul terapeutic moralist despre care vorbea Dreher în The Benedict Option (vezi https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/07/cheita-de-aur.html) nu este singurul mod prin care ortodocșii români își manifestă disidența față de realitate: dincolo de asumarea unui creștinism terapeutic asupra căruia ne-a prevenit cu peste cincizeci de ani în urmă părintele Alexander Schmemann, adaptarea principiilor neoliberale la teologia ortodoxă realizată prin intelectualii de dreapta susținuți public de ierarhia BOR a coincis în ultimii treizeci de ani cu adaptarea teologiei ortodoxe la principiile neoliberale realizată prin ierarhi și profesori ortodocși de teologie, proiect distructiv pentru ortodoxie despre care au scris pe larg intelectuali neafiliați precum Mircea Platon și Alexandru Racu (vezi https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/anti-neomarxismul-ortodox.html; despre presiunea exercitată și la noi de ideologizare a mentalității am scris cîte ceva la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/despre-intelesul-crestin-al-libertatii.html). În Să nu trăim în minciună! Dreher arată că relativismul religios, piața liberă și cultura terapeutică converg într-un mod care-i împiedică pînă și pe creștinii conservatori să le perceapă ca pe o amenințare:

„Războiul Rece și consecințele conflictelor culturale din anii șaizeci și șaptezeci au determinat mulți creștini conservatori albi să perceapă Partidul Republican și teoria economică a pieței libere ca fiind în concordanță cu moralitatea creștină. Relativismul travestit în dogma pieței libere a contribuit la disponibilitatea dreptei religioase de a asimila etosul terapeutic. La urma urmei, dacă libertatea adevărată este definită ca libertatea de alegere (în opoziție cu perspectiva clasică a alegerii virtuții), atunci ușa este larg deschisă reformării religiei de-a lungul liniilor terapeutice centrate în jurul experienței subiective. Acesta este motivul pentru care atît de mulți creștini conservatori nu au văzut și încă nu pot explica victoriile curente ale transgenderismului în războiul cultural. Fenomenul transgender, care pretinde prioritatea psihologiei asupra realității biologice [și, merită amintit, prioritatea biologiei asupra spiritului, premisa majoră a gîndirii seculare, nota mea, G. F], este un punct culminant logic al unui proces care a început cu secole mai devreme [o altă precizare importantă a lui Dreher, de care anti-neomarxiștii ortodocși precum PS Ignatie al Hușilor nu par dispuși să țină cont din motive pe care le-am menționat în parte la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/05/anti-neomarxismul-ortodox.html, subl. mea, G. F. ].

Rezistența creștină pe scară largă față de anti-cultură a fost lipsită de rezultat și este de așteptat să rămînă la fel pentru viitorul previzibil. De ce? Pentru că spiritul terapeutic a cucerit și bisericile – chiar și cele populate de creștini care se identifică drept conservatori. Relativ puțini creștini contemporani sunt pregătiți să sufere pentru credință, deoarece societatea terapeutică care i-a format neagă rostul suferinței în primul rând, în timp ce ideea de a suferi pentru adevăr pare ridicolă.” (Rod Dreher, Live Not by Lies: A Manual for Christian Dissidents, Sentinel, 2020, p. 13, pasaj redat în românește în traducerea mea, G. F.)

Într-un interviu, gînditorul american ne prevenea: „E suficientă ruperea transmiterii doar către o singură generație pentru a risca ruperea întregului lanț. Comuniștii au făcut tot ce-au putut pentru a rupe lanțul acesta, dar nu au reușit. Ce dezastru ar fi dacă bogatul și decadentul Occident post creștin ar reuși ceea ce comuniștii n-au putut!” (https://r3media.ro/interviu-cu-scriitorul-american-va-rog-nu-va-cedati-identitatea/)

Dacă vrem să nu mai trăim în minciună, ar trebui să începem prin a recunoaște două lucruri:

1. Lanțul este rupt.

2. Lanțul nu putea fi rupt dinafară. Acesta este motivul pentru care nici comuniștii, nici capitaliștii nu au reușit să-l rupă. Pentru ruperea acestui lanț a fost necesară atît implicarea intelectualilor ortodocși neoliberali și neognostici formați direct sau indirect de spiritul dilematic al dlui Andrei Pleșu, cît și a teologilor și ierarhilor ortodocși condiționați de reguli de comportament care exclud afirmarea oricărui adevăr incomod și care, fie în mod interesat, fie din pură prostie, au identificat neoliberalismul cu libertatea, neognosticismul cu sensibilitatea creștină și cultura terapeutică cu învierea din morți.

În recenzia mea la cartea lui Dreher, The Benedict Option, observam că una dintre cauzele care fac din opțiunea Benedict o alegere inevitabilă ține de „dificultatea de a rămîne creștin într-o biserică tot mai necreștină” (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/07/cheita-de-aur.html). La discuțiile de sîmbăta viitoare din curtea bisericii Precupeții Noi se va vorbi însă mai degrabă despre sensul anti-neomarxist al disidenței, pentru ca generațiile de români desprinse de adevăr să fie legate de-acum înainte de-o minciună care să le ofere iluzia unui sens vital.

Persoană și Stat

În rîndurile următoare încerc să arăt că departe de a reprezenta o poziție irațională, rezerva față de vaccinul covid reprezintă atitudinea rațională, justificată nu atît de concluziile unor specialiști neînregimentați, cît de o înțelegere clasică a limitelor statului în raport cu persoana umană, în timp ce poziția favorabilă vaccinului riscă să devină irațională în măsura în care este motivată de o încredere nelimitată în tehnologie și este susținută de un set de așteptări utopice în raport cu statul.

 

Ceea ce i-a separat pe susținătorii măștii și vaccinului covid de criticii acestor măsuri nu a fost în primul rînd diferența de opinie asupra gravității epidemiei pe de o parte și asupra efectului salvator atribuit măștii și vaccinului pe de altă parte. Declarațiile contradictorii ale specialiștilor nu au fost decisive pentru nici unul dintre aceste segmente ale societății: nici preferința pentru recomandările prudente ale unor cercetători independenți, nici cea pentru recomandările liniștitoare ale CDC și OMS, cele două instituții principale implicate în rezolvarea crizei produsă de covid-19, nu au fost determinate de argumentele și concluziile prezentate de cercetători. Oricît de importantă ar fi autoritatea unei instituții sau personalități științifice, mi se pare limpede că această autoritate a jucat un rol secundar în opoziția dintre vaccinoduli și vaccinoclaști. Este adevărat că ambele tabere și-au justificat poziția invocînd argumentele specialiștilor, în timp ce principiul de mare subtilitate intelectuală „specialistul meu este mai specialist decît specialistul tău” avînd o contribuție semnificativă la neînțelegerea universală. Cu toate acestea, cred că cei opuși sau rezervați față de măsurile autorităților în general și față de vaccinul covid în special au invocat argumente științifice doar pentru că au fost constrînși de reducerea implicațiilor epidemiei la un aspect strict medical, deci științific, reducere care părea să fie înțeleasă de la sine în tabăra vaccinofilă. 

Ce a susținut atunci încrederea unora dintre noi, respectiv neîncrederea altora în narațiunea oficială în condițiile în care știm foarte bine că ne lipsesc competențele minime pentru a le putea verifica expertiza? Cred că diferența esențială a fost făcută de modul diferit în care fiecare dintre noi ne raportăm la om și la stat: pentru unii dintre noi, fericirea, sănătatea, interacțiunea umană constituite domenii ale vieții omenești strict personale și asupra cărora statul nu are nici un drept să intervină, reprezintă o zonă interzisă statului. Este evident că oamenii care împărtășesc această convingere nu au contestat măsurile întreprinse de stat în primul rînd în numele unei competențe științifice, ci în numele unei conștiințe umane care recunoștea valoarea demnității ființei umane dincolo de vîrstă, statut social și dincolo chiar și de hotarul dintre viață și moarte. Nu este întîmplător că în special creștinii au reacționat împotriva modului degradant în care statul a dispus ambalarea și debarasarea de trupurile celor care au pierdut lupta cu noua normalitate, după cum tot creștinii au regretat numărul mare de decese din rîndul vîrstnicilor, în timp ce populația rațională a contemplat ambele situații cu detașarea celui care a înțeles și s-a împăcat cu legea selecției naturale.

Cu toate acestea, atunci cînd autoritățile și societatea civilă se străduiesc să-i convingă de caracterul emoțional și irațional al poziției adoptate pe cei rezervați față de necesitatea și siguranța vaccinurilor covid actuale, nu s-a observat că ceea ce statul și lumea bună (pentru că europeană) identifică ca simplă reacție emoțională reprezintă de fapt o poziție justificată rațional de respingere a încercării statului de a-și extinde controlul asupra zonei de intimitate umană printr-o serie de măsuri (reglementarea distanței dintre oameni, a numărului de persoane dintr-un grup, a chipului persoanei, ascuns prin mască, a comunicării și a libertății de exprimare, tratîndu-i drept „teroriști” pe toți cei care pun în discuție această intruziune a statului în ordinea personală) care afectează conștiința de sine și sentimentul apartenenței la comunitatea umană. Și în timp ce această reacție de legitimă apărare este considerată emoțională, caracterul emoțional pe care se întemeiază încrederea în aceste măsuri și sprijinul absolut și necondiționat acordat statului este trecut cu vederea (aspect pe care am încercat să-l dezvolt într-un schimb de replici cu Alexandru Racu la https://alexandruracu.wordpress.com/2021/05/19/scenarii/). 

Dincolo de o inevitabilă și firească reacție emoțională, neîncrederea în vaccin este determinată mai degrabă de presiunea disproporționată a autorităților în favoarea vaccinării (prezentată ca singură soluție în condițiile în care majoritatea populației a văzut că atît răspîndirea, cît și gravitatea unei boli de altfel reală a fost exagerată mediatic), precum și de receptarea logică a acestei măsuri ca un moment culminant în succesiunea de măsuri orientate, în numele sănătății publice, împotriva vieții personale și a libertăților civile. Astfel, în timp ce neîncrederea explicită în măsurile autorităților este întemeiată pe o apreciere spontană, mai mult sau mai puțin conștientizată, a valorii și demnității persoanei umane, încrederea în aceste măsuri, deși descrisă drept poziția rațională, este de fapt irațională, întrucît este întemeiată pe convingerea în misiunea statului de a asigura realizarea binelui în istorie. 

Nu cred că greșesc dacă afirm că există o corespondență între atitudinea actuală față de vaccin și cea manifestată cu trei ani în urmă față de referendumul pentru familie, cînd s-a încercat protejarea constituțională a familiei formată prin unirea liberă dintre un bărbat și o femeie. Cred că o mare parte dintre cei care au răspuns în 2018 la apelul pentru apărarea familiei de posibilele intervenții nocive ale statului se regăsesc astăzi printre cei care au perceput măsurile impuse de autorități sub pretextul combaterii pandemiei ca pe o încercare de impunere a autorității statului asupra sferei vieții private. După cum este foarte probabil ca printre cei favorabili vaccinării covid să se regăsească mai ales cei care s-au raportat critic la referendumul pentru familie, autorizînd astfel statul să intervină oricînd în ordinea vieții private și a identității personale prin modificarea definirii familiei din Codul civil.

În concluzie, nu cred că diferența dintre cele două poziții este în mod fundamental determinată de o neîncredere irațională față de o serie de măsuri care pot fi justificate științific pe de o parte și de încrederea în asigurările experților pe de alta, ci de felul în care ne raportăm la natura umană și la funcția statului: există ceva intangibil și prețios în fiecare persoană umană, ceva care poate rodi doar în libertate și adevăr, ceva care trebuie apărat de orice încercare de a salva omul cu prețul pierderii acestui caracter unic? Este statul depozitarul soluțiilor salvatoare? Este știința capabilă să ofere răspunsurile la întrebările ultime? Poate tehnologia să ne asigure condițiile optime de înflorire umană? Cît de normală este normalitatea condiționată de un vaccin?   

 

Anti-neomarxismul ortodox

 În România, pretenția dreptei neoliberale și neoconservatoare (neoliberală în economie și politici globale, dar favorabilă creștinismului văzut ca instrument avantajos susținerii viziunii neoliberale, o dreaptă al cărei segment deschis ordinii religioase și-a manifestat în plus disponibilitatea față de neofascism și neognosticism) de a constitui un aliat natural al creștinismului în general și al Bisericii Ortodoxe Române în special a fost percepută ca un lucru de la sine înțeles nu doar de intelectualii de stînga, dedicați denunțării oricărei autorități care nu este întemeiată pe clasa ori categoria oprimată, de la muncitori la femei, minorități sexuale ori specii amenințate cu dispariția (animale, plante, fungi etc), ci și de lumea educată apolitică, somată să aleagă între comunism și orice altceva, de preferință opusul acestuia, șantaj surprins corect într-un articol recent din Dilema veche (https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/corectitudinea-politica-de-la-neoconservatori-la-neolegionari). În scopul de a reda onorabilitatea preocupării pentru drepturile omului, afectate de suspiciunea de contaminare ideologică neomarxistă, autoarea, profesor universitar la SNSPA, respinge într-o consecvență tipic postmodernă, deplînsă de un gînditor de stînga precum Terry Eagleton, asocierea dintre neomarxism, corectitudine politică, feminism, ideologie de gen ca simple invenții ideologice, deci nefondate. Dar tocmai din acest motiv trebuie să plasăm revendicarea actuală a drepturilor în planul democrației liberale, nu atît pentru a justifica anumite drepturi aberante, care nu pot fi invocate decît în numele unei înțelegeri limitate, iar uneori chiar deformate a naturii umane, ci pentru a vedea că presiunea neomarxistă asupra drepturilor este în același timp o reacție împotriva liberalismului și totodată un produs al lui. Ironia este că deși astfel de articole, scrise în cel mai vizibil stil neomarxist, prin care fie sunt revendicate drepturi pentru minorități sexuale, fie sunt legitimate feminismul și ideologia de gen atunci cînd nu este contestată instituția familiei naturale, au fost publicate în Dilema încă de la fondarea revistei, fără ca, din cîte știu, vreunul dintre intelectualii creștini care au făcut o carieră din lupta împotriva neomarxismului, condamnînd curajos mișcări precum BLM și ravagiile făcute de corectitudinea politică în sistemul de educație nord-american să se raporteze măcar o singură dată critic la principalul avanpost al culturii morții din România. Ca o culme a ironiei, redactorul-șef al Dilemei vechi, dl Sever Voinescu, este totodată moderator și realizator al emisiunii Europa Christiana al postului Patriahiei Române, Trinitas TV: „Cu o importantă activitate în spațiul public de după 1990, în prezent domnia sa este redactor-șef al revistei Dilema Veche. De asemenea, este semnatar constant și în alte publicații de prestigiu.” https://www.trinitas.tv/category/emisiuni/cultural/europa-christiana/.  

Din păcate, deși pericolul la care era expusă ortodoxia prin această pretenție a fost expus cu luciditate de Mircea Platon și Alexandru Racu în articole și volume a căror valoare a fost recunoscută în privat doar pentru a putea fi evitată în public, majoritatea liderilor ortodocși au preferat să se simtă flatați de asocierea cu intelectualii neo-liberali/neo-conservatori, grăbindu-se să susțină forța biruitoare din războiul împotriva „imperiului răului”. Deși aparent mesajul unor ierarhi ortodocși implicați în special în ultimii zece ani în războiul cultural împotriva neo-marxismului pare la fel de necesar și de oportun precum cel prin care clericii ortodocși denunțau public pînă în 1944 răul comunismului, în realitate el riscă să falsifice prin ideologizare raportarea creștină la lume și la sensul istoriei. Astfel, susținerea directă acordată de BOR intelectualilor neoliberali/neoconservatori (care au știut printre altele să speculeze în mod tacit complexele de vinovăție ale BOR pentru compromisurile din perioada comunistă) atenuează ori anulează de-a dreptul responsabilitatea pentru dezastrul economic, social, ecologic și spiritual produs de neoliberalism din anii ’50 încoace, transformînd această alianță într-o complicitate cu efecte dezastruoase, care împiedică refacerea sau cultivarea discernămîntului intelectual și a caracterului moral al credincioșilor. Departe de a reprezenta o alianță naturală, asocierea ortodoxiei cu neoliberalismul și neoconservatorismul este de fapt una împotriva naturii Bisericii și care nu poate decît să-i compromită autoritatea și răspunsul la chemarea lui Dumnezeu, desprinzînd-o de Hristos pentru a o transforma într-o corporație sau organizație subordonată realizării obiectivelor utopice ale ideologiei salvatoare.

Un lămuritor exemplu în acest sens mi se pare că-l constituie mesajul recent al PS Ignatie al Hușilor, a cărui apropiere de intelectualii de dreapta este consolidată și prin proiecte editoriale comune (https://basilica.ro/a-aparut-primul-numar-al-revistei-horeb-editata-de-episcopia-husilor/), lucru absolut firesc între oameni dedicați acelorași idealuri. Mai precis, cred că există anumite elemente în predica recentă a preasfinției Sale din ziua hramului Sfinților Împărați Constantin și Elena (https://episcopiahusilor.ro/ps-ignatie-crestinismul-pus-circuitul-civilizatiei-europene-valoarea-tolerantei-ingaduintei-din) care riscă să orienteze înțelegerea creștină asupra disputei despre drepturi umane și valori creștine într-o falsă direcție. Prin urmare, mi se pare dificil de susținut că „Drepturile omului sunt un produs al civilizației creștine”, după cum este cel puțin o exagerare să spunem că „progresiștii și neomarxiștii culturali au confiscat această valoare (toleranța) a Evangheliei, golind-o de conținutul ei real” și că ideologia neomarxistă urmărește „scoaterea lui Dumnezeu din sfera vieții publice”. Înaintea neomarxiștilor, intelectualii de la Dilema și liderii ortodocși înșiși ne-au spus „că a fi credincios ar ține mai mult de viața privată, de familie, că nu ar fi nevoie ca Biserica să aibă o prezență și un cuvânt în spațiul public; să se limiteze rolul ei doar în interiorul zidurilor locașului de cult sau în familiile celor care sunt creștini.” Iar dacă nu ar fi venit neomarxismul sau restricțiile impuse de autorități în contextul pandemiei, probabil că nu am fi aflat niciodată de la vreun ierarh ortodox că avem, ca laici ortodocși, vreo responsabilitate în spațiul public.

Sigur că atunci cînd „cineva ne sabotează în numele unei ideologii anticreștine, avem datoria de a ne apăra cu foarte multă eleganță și prudență” cum observă PS Ignatie. Este desigur riscant să formulezi observații critice în privința eleganței argumentelor PS Ignatie în condițiile în care un specialist al etichetei precum dl Baconschi și-a manifestat deja aprecierea pentru „stilul ignatian”, a cărui răspîndire în lumea ortodoxă fostul diplomat o dorea suficient de mult pentru a-i dedica un text în Dilema veche (https://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/o-voce-proaspata). Ce-i drept, eleganța și prudența nu strică niciodată, chiar dacă atunci cînd aperi ceva de valoare e de presupus că fermitatea și curajul ți-ar fi poate ceva mai necesare. Dar mai ales este important ca atunci cînd ne apărăm să ne identificăm corect adversarul astfel încît atunci cînd ne luptăm, să nu lovim în aer după cum ne atrage Pavel atenția (1 Cor. 9, 26). Și deși este adevărat că neomarxismul este potrivnic creștinismului, mă tem că alianța cu neoliberalismul/neoconservatorismul mai degrabă slăbește creștinismul, întărind nu doar cele două ideologii opuse stîngii, ci și neomarxismul însuși: nu doar că în calitate de consumatori globali în care ne transformă dreapta neoliberală în numele pieței libere ne pierdem ultimele resurse de conștiință creștină și solidaritate umană, dar apelul marxismului cultural la regăsirea/inventarea/explorarea identității devine o invitație greu de refuzat în condițiile pierderii identității personale și a culturii locale cauzată de politicile neoliberale.

Înțeleg că PS Ignatie nu este dispus să facă nici o concesie neomarxismului. Dar înainte de a-i smulge neomarxismului drepturile omului și a le dărui creștinismului, este util să ne amintim că neomarxismul nu le-a găsit în creștinism. Le-a găsit în liberalism. De aceea, orice ar vrea ierarhul Hușilor să facă cu aceste drepturi, să sperăm că nu le va dărui creștinismului. Pentru că în creștinism drepturile omului sunt concentrate în primele două porunci (Matei 22, 36-40).   

De fapt, drepturile omului reprezintă nu doar o secularizare a înțelegerii creștine a demnității omului ca ființă creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, ci și o depărtare de perspectiva filozofiei clasice asupra drepturilor și legii naturale. Departe de a exprima influența Bisericii asupra statutului, drepturile omului au apărut în urma separării statului de Biserică și sunt întemeiate pe autonomia individului, pe dreptul lui de a-și determina existența în mod liber de orice autoritate sau de constrîngeri exterioare propriei rațiuni și conștiințe morale. Este important să ne amintim că drepturile omului au rădăcini mai adînci în idealismul revoluționar din secolele 18-19 decît în etica creștină. Tocmai acest temei secular al filozofiei drepturilor omului a făcut posibilă dezvoltarea lor actuală într-o direcție nu doar anti-creștină, ci de-a dreptul anti-umană: chiar dacă valorile susținute în Declarația Universală a Drepturilor Omului se regăsesc în general printre valorile creștine, între principiile proclamate în 10 decembrie 1948 și recenta Cartă a Diversității din România (https://www.cartadiversitatii.ro/) există o continuitate logică, care ne arată printre altele că separarea statului de Biserică duce nu doar la constrîngeri inevitabile asupra conștiinței morale individuale, ci și subordonează statul corporațiilor (vezi în acest sens prezența unor instituții ale statului român printre semnatarii Cartei  Diversității), subordonează mai precis statul unor organizații obligate prin însăși natura lor să abuzeze de demnitatea umană, refuzîndu-i omului adevărul despre om și lume afirmat de creștinism.

În privința „scoaterii lui Dumnezeu din sfera vieții publice” și a secularizării toleranței, acestea nu reprezintă nici monopolul, nici invenția neomarxismului, ci sunt produse de un liberalism identificat de Biserica catolică ca adversar încă din secolul 19. Astfel, în Lista erorilor, Syllabus Errorum, documentul papei Pius al IX-lea din 1864, erau condamnate printre altele principiile de bază ale liberalismului – rațiunea ca arbitru unic și absolut al adevărului, rațiunea ca standard/criteriu ultim al cunoașterii, etc –  și pe care astăzi noi suntem făcuți să le atribuim neomarxismului într-o mișcare pripită care absolvă liberalismul de orice responsabilitate.

Neomarxismul este cu siguranță un adversar declarat al creștinismului, dar cel puțin la fel de periculos este și liberalismul sau neoliberalismul. Judecînd după influența pe care o are asupra liderilor ortodocși, cred că putem spune că este cu mult mai periculos, cu cît nu doar că nu este identificat ca adversar, ci este privit cu simpatia rezervată „aliaților naturali.” De fapt, neomarxismul nu face decît să profite de pagubele și confuzia produse de neoliberalism, preluînd teme liberale și ducîndu-le pînă la ultimele lor consecințe logice, formulate deja de Dostoievski în Frații Karamazov: „Dacă Dumnezeu nu există, orice este permis.” Neomarxismul nu a luat nimic din creștinism, ci a preluat sau a continuat pe un traseu distinct ideologia liberală și valorile creștine secularizate deja de liberalism. De aici și o evidentă dificultate atît a identificării neomarxismului ca adversar al libertății, după cum o demonstrează articolul din Dilema veche menționat mai sus, dar și a recunoașterii liberalismului ca adversar al creștinismului și ca sursă a neomarxismului.