Apostolii au fost la fel de surprinși de învierea Domnului ca și autoritățile iudaice sau ca soldații romani care păzeau mormîntul. Ucenicii sperau doar că Hristos nu va muri, sperînd poate în intervenția autorității omenești (printr-un decret de grațiere venit în ultima clipă) sau în cea a autorității divine (prin acțiunea îngerilor dacă nu cumva chiar a lui Hristos însuși, care și-ar fi putut birui adversarii într-o scenă hollywoodiană pe care presupun că tot mai mulți creștini de astăzi ar prefera-o desfășurării de fapt a evenimentelor). Poate că sperau că Hristos va supraviețui cumva răstignirii. În orice caz, învierea nu se număra printre variantele lor de happy-end și, de aceea, inițial au fost chiar mai nepregătiți de înviere decît autoritățile iudaice, care inițiaseră deja planul B pregătit dinainte tocmai pentru această posibilitate.
Apostolii însă nu știau ce să facă cu învierea: „niște femei de ale noastre ne-au spăimîntat”, îi mărturisesc Luca și Cleopa celui care tocmai se înstrăinase de viața muritoare (aspect subliniat nu fără ironie în capitolul 24 din Luca, unde bărbatul care li se alătură celor doi călători spre Emaus pare să fie singurul străin de Ierusalim, Luca 24, 18); cîteva ore mai tîrziu, apariția lui Hristos printre apostoli îi face să se înspăimînte și să se înfricoșeze (Luca 24, 37). În scurt timp însă, și în special de la Rusalii încoace, ucenicii Domnului au învățat ce să facă cu Hristosul înviat, dorindu-L, cerîndu-L și căutîndu-L ca pe sensul vieții omului și ca pe viața acestui sens.
Dar dacă autoritățile iudaice ar fi știut că două mii de ani mai tîrziu, creștinii vor ajunge să ascundă nu trupul mort al lui Hristos, ci mai degrabă trupul Lui înviat, cu siguranță nu s-ar mai fi gîndit la nici un fel de plan, ci și-ar fi văzut liniștite de treaba salvării poporului cu orice preț și exclusiv în termenii acestei lumi.
În trecut, comunitățile creștine desprinse din Biserică aveau modul lor de a-l trăi pe Hristosul înviat, fapt care a cauzat adesea uciderea creștinilor care nutreau o părere diferită. Dar Hristosul înviat era pentru toți, ortodocși sau eretici, temelia credinței lor. Convingerea era că „dacă Hristos n-a înviat, suntem morți!” Dacă posibilitatea învierii îi înfricoșa inițial pe ucenici, în scurt timp posibilitatea neînvierii a devenit singura și cea mai teribilă amenințare pentru credința oricărui creștin. Orice creștin din orice timp sau loc era un martor al Domnului înviat. Astăzi, însă, creștinii din Apus sunt mai ales martorii toleranței, diversității, incluziunii și echității, în timp ce credința ortodocșilor români în sufletul nemuritor i-a imunizat față de întreaga problematică a învierii, inclusiv așadar față de posibilitatea neînvierii. Convertirea la ortodoxia miresmei le-a permis să depășească problema morții, deci a învierii și a neînvierii deopotrivă:
„Arhitectura, mâncarea, peisajele, liniștea și comunitățile mănăstirilor și bisericilor atrag pe drept temei, dar ele singure nu vor reuși să le ofere celor însetați de Adevăr ceva relevant din «mireasma Ortodoxiei»” (Ninel Ganea, „Spre o renaștere ortodoxă?” Familia ortodoxă, nr. 181, februarie 2024, p. 4; pentru un scurt comentariu, vezi https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/02/renasterea-ortodoxiei-miresmei-in-forme.html. Vezi mai pe larg la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/05/ortodoxia-transumanista.html).
