„... în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luînd aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor”
I Timotei 4, 1.
Rescrierea spirituală a omului la care mă refeream în postarea anterioară (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/05/gindul-de-zi-8.html) presupune la noi rescrierea spiritualității ortodoxe. Această rescriere poate fi realizată într-un mod insesizabil mai ales acolo unde lipsesc criteriile spiritualității ortodoxe. Aceste criterii au fost desființate de intelectualii ortodocși pseudo-conservatori în primii ani de după 1990, profitînd pe de o parte de plecarea la Domnul a ultimilor mari stîlpi ai Ortodoxiei românești, iar, pe de alta, de sprijinul unei noi generații de teologi și ierarhi ortodocși a căror cunoaștere și înțelegere a ortodoxiei tradiționale a fost fie mijlocită de studiile teologilor apuseni din universitățile occidentale unde s-au format, fie a fost construită pe premisele necreștine ale înțelegerii sacrului și profanului elaborată de Mircea Eliade. Respingerea izvoarelor liturgice și dogmatice ale spiritualității ortodoxe și redefinirea ei ulterioară ca mireasmă și mod de a fi a permis în același timp denunțarea spiritualității ortodoxe autentice ca tradiționalism morbid, lipsit de receptivitate față de iradierile surprinzătoare ale Duhului. În felul acesta, îndemnul Sf. Ap. Ioan, „cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1) este anulat de la sine și devine mai degrabă o formă de intoleranță duhovnicească care amenință să împiedice lucrarea și prezența Duhului, o atitudine care, deși este fundamental creștină, ajunge să fie denunțată în noua ortodoxie ca manifestare a unui duh care nu poate fi de la Dumnezeu (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/11/zilele-din-urma.html). Iar faptul că Scriptura nu ne spune lămurit că lucrarea duhului lui antihrist nu se limitează doar la refuzul de a-l mărturisi pe Iisus Hristos venit în trup (I Ioan 4, 2), ci că îl poate mărturisi și pe Hristos, cum se întîmplă în sincretismul gnostic, îi permite răului să răspîndească în Biserică o spiritualitate aparent creștină al cărei efect este tocmai acela de a împiedica viața în Hristos.
Înainte de a se prăbuși economic, comunismul a eșuat spiritual. Remarcabil în cazul comunismului nu este faptul că nu a putut înfrînge spiritul, ci că nu a putut înfrînge împotrivirea materiei. Comunismul a demonstrat imposibilitatea eliminării spiritualului nu doar din conștiința umană sau din istorie, ci chiar și din materie. Astfel, experimentul transumanist al comunismului a demonstrat prin eșecul lui nu doar posibilitatea recunoașterii ordinii spiritualului sau chiar a primatului spiritualului, ci și posibilitatea unei noi recunoașteri a materiei, adică a unei receptivități a materiei față de spiritual. Iar odată cu aceasta, o nouă rătăcire este trimisă în lume.
Creștinii care se grăbesc să condamne consumerismul ca formă de materialism riscă să rateze noua semnificație dobîndită între timp de ordinea materială în conștiința omului de astăzi (observațiile părintelui Alexander Schmemann legate de spiritualitatea secularismului sunt dificil de asimilat într-o cultură ortodoxă precum cea din România, a cărei viziune despre lume este deformată prin asumarea opoziției conceptuale dintre spirit, sacru, pur și veșnic pe de o parte și materie, profan, impur, trecător pe de alta). Conștiința ecologică actuală este în esență determinată de un consumerism gnostic, este manifestarea unei sensibilități păgîne, panteiste, care deși simte în mod corect că natura este sacră, rămîne incapabil să recunoască sfințenia (transcendentă față de lume), tocmai pentru că reduce sfințenia la sacru (sper că voi reuși să revin asupra acestui aspect într-o postare ulterioară).
Ce vreau să scot aici în evidență este că prin noua valorificare a spiritualului, pericolul transumanismului este cu atît mai greu de recunoscut de creștini cu cît înțelegerea lor este mai îndatorată premiselor gnostice care atribuie dimensiunii spirituale în sine toate virtuțile, făcîndu-i să uite că există și duhuri, adică spiritualități, care nu sunt de la Dumnezeu. Simplul fapt că vedem în materie darul lui Dumnezeu și refuzăm să vedem în ea sursa răului nu ne protejează de influența spiritualității gnostice. Transumanismul valorifică de altfel latențele spirituale ale materiei, ca să folosesc un termen-cheie al dlui Ilie Bădescu, perceput inevitabil ca un gînditor ortodox într-un mediu pervertit de spiritualitatea gnostică. Oricît de încurajator este faptul că știința contemporană vorbește despre energia și inteligența materiei, teologii ortodocși ar trebui să fie mai rezervați înainte de a găsi echivalențe sau corespondențe teologice cu rațiunile seminale ale creației. Nevoia de a fi confirmați de știință, nevoia de a demonstra că ortodoxia rămîne actuală în ciuda progresului tehnologic îi face pe reprezentanții BOR să manifeste nu doar o deschidere firească față de știință, ci din păcate să o îmbrățișeze, unii cu entuziasm, alții cu resemnare, dar întotdeauna cu recunoașterea faptului că ortodoxia trebuie să se adapteze la noua realitate:
„Ținând de dinamica actualului ev postindustrial, dezvoltarea tehnologiei digitale și acapararea realității de către media digitale nu mai sunt o simplă utopie transumanistă. Treptat, aceasta va deveni singura noastră realitate. De aceea, chemarea creștinismului nu este să refuze sau să abandoneze realitatea structurată digital, ci să încerce să o îmbogățească din interior prin amprentarea evanghelică a cyberspațiului.” (https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/crestinism-si-conectivitate-digitala-157455.html ; despre superficialitatea iresponsabilă cu care liderii ortodocși tratează digitalizarea educației și transformarea virtuală a realității, am scris la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/realitatea-ca-o-suprafata-alunecoasa-si.html)
Spiritualitatea ortodoxă este în mod fundamental euharistică. Aceasta înseamnă că în ortodoxie spiritualitate nu este o stare și în nici un caz o mireasmă. Este o relație între om și Dumnezeu care poate fi comparată cu cea dintre Tată și fiu sau fiică care se împlinește în unitatea treimică despre care ne vorbește Fiul Întrupat (vezi capitolele 10 și 14 din Evanghelia după Ioan).
Rescrierea spiritualității a fost posibilă la noi nu doar datorită condițiilor favorabile menționate deja, ci în același timp prin răspîndirea credinței că realitatea poate fi redefinită. Această credință a fost exprimată constant în paginile ziarului Dilema (care devine „veche” pe măsură ce actualizează străvechile presupoziții ale spiritualității gnostice) atunci cînd propunea redefinirea familiei, de pildă. Posibilitatea redefinirii realității este întemeiată pe o spiritualitate anticreștină centrată în capacitatea divină a omului de a crea lumea. Impresia mea este că interesul dlui Andrei Pleșu pentru Jung (despre păgînismul lui Jung, vezi https://contramundum.ro/2022/05/23/carl-jung-hristosul-arian-2/), pentru meditația transcendentală, ocultism, vise, imaginație și spiritualitate este susținut mai puțin de nevoia de recunoaștere a participării umane la actul divin creator și mai degrabă de nevoia de recunoaștere a naturii divine a imaginației creatoare. În acest sens, gnoza, cunoașterea este creatoare: îl recreează pe om ca dumnezeu și îi permite omului să-și creeze dumnezeul de care are nevoie.
Performanța dlui Pleșu de a redefini spiritualitatea ortodoxă marchează în mod tragic ortodoxia românească contemporană, care se laudă cu Pleșu fără să observe că l-a pierdut pe Hristos.
