Deși m-am
bucurat să văd că dl Bănescu a reținut relevanța piesei lui Eugen Ionescu, Rinocerii, pentru actualul context
politic și social românesc („Biserica propovăduiește îmbunătățirea omului prin «urmarea
lui Hristos» – care nu a fost naționalist – și clarificarea sa morală prin
asimilarea mesajului curat al Evangheliei, nu smintirea și «rinocerizarea»
omului prin pervertire ideologică.” https://www.cotidianul.ro/vasile-banescu-le-bate-obrazul-politicienilor/),
mă tem că domnia sa nu a reușit să o valorifice în mod corect, eșec care anticipează în
majoritatea cazurilor formarea unei excrescențe osoase pe frunte. Mai precis,
după cum arătam în niște postări anterioare (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/06/salvarea-prin-rinoceri.html;
vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2024/04/gindul-de-zi-187.html
sau la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2018/10/pseudo-elita-intelectuala.html),
rinocerizarea nu este cauzată doar de bestializare, ci și de angelizare. Piesa
lui Ionescu ne arată că deși Daisy, Logicianul, Dudard cel înțelept și Jean, moderatul
prieten al lui Bérenger, sunt ființe curate și nobile, adevărate modele de echilibru și
discernămînt, asta nu îi împiedică să se transforme odată ce ajuns să admită că realitatea poate fi redefinită. Din acest punct de vedere, segmentul educat este cel care a contribuit în cea mai mare măsură la rinocerizarea scietății românești, folosind o înțelegere rinocerizată a Rinocerilor lui Ionescu, aspect care-i scapă însă dlui Bănescu. Această scăpare poate fi deja un simptom al maladiei, motiv pentru care cel puțin o perioadă pe dl Bănescu ar trebui să-l neliniștească durerile de cap, răcelile, îngroșarea vocii sau chiar a pielii.
În al doilea rînd, deși este corectă, deznaționalizarea lui Iisus prin interpretarea creștinismului ca religie „necontaminată politic” a fost folosită la noi în special pentru a decontamina în sens gnostic creștinismul de Întrupare în scopul abolirii religioase sau/și politice a hotarelor constituției omului (așa cum au făcut-o cu ocazia referendumului pentru familie intelectualii sofianici formați de Pleșu) sau a elementelor de identitate culturală și religioase în întreaga durată postcomunistă. Relația dintre învățătura creștină și politic este în general folosită pentru a spori puterea și legitimitatea politicului, obiective care pot fi atinse atît prin separarea creștinismului de politic (cum i se cere Rusiei, de pildă), cît și prin implicarea ilicită a creștinismului în politic (după modelul american sau cel al neolegionarismului autohton).
Creștinismul este falsificat mai ales atunci cînd este folosit de politic, ceea ce nu înseamnă că trebuie să renunțe la influențarea politicului. Dacă este adevărat că Iisus nu a fost naționalist,
atunci trebuie spus că nu a fost nici patriot. Creștinismul nu este din lume
tocmai pentru a putea schimba lumea, luînd-o din lume, din lumescul ei, pentru
a o orienta spre Împărăția lui Dumnezeu. Această orientare se face în mod natural prin prezența ei statornică în Dumnezeu și în lume.
În al treilea rînd, problema la noi nu este că se confundă între patriotism și naționalism, ci că ambele sentimente sunt confundate cu tribalismul. Susținătorii AUR sunt tribali, dar ei nu sunt mai tribali decît elita de dreapta sau de stînga. Reducerea conștiinței politice la cea tribală ar trebui să ne facă să căutăm refacerea unei culturi capabile să permită formarea unui patriotism și a unui naționalism care să susțină o ordine politică normală, adică una care să recunoască și să susțină învățătura creștină, fără să o impună prin forță, oricît de greu i-ar fi unui stat să se abțină tocmai de la întrebuințarea forței care-l instituie. Această sarcină este însă cu atît mai dificilă cu cît elita intelectuală și ierarhia ortodoxă nu par preocupate de refacerea mediului spiritual creștin și național, ci doar de alegerea corectă a tribului potrivit (care păstrează instinctiv un respect primitiv față de supranatural și față de manifestările excesive ale puterii).
Prin această observație, ajung la a patra eroare a dlui Bănescu: În mesajele oficiale ale liderilor BOR, credincioșii au fost și sunt îndemnați să aleagă în special candidații care corespund așteptărilor actuale ale Bisericii. Prin intervențiilor lor publice din acest an, ierarhii ortodocși au vorbit ca și cum politicienii și partidele compatibile cu învățătura creștină există deja, iar credincioșii nu ar trebui decît să fie destul de atenți pentru a-i recunoaște:
„Rugăm, de asemenea, pe Dumnezeu să ne lumineze mintea și inima pentru a alege oamenii cei mai potriviți pentru a conduce destinul Țării: oameni cu frică de Dumnezeu, cu atașament față de valorile familiei, cu dragoste de semeni – prieteni sau dușmani.” (https://doxologia.ro/ips-teofan-mitropolitul-moldovei-bucovinei-invierea-lui-hristos-invierea-noastra-prin-ranile-lui)
Lăsînd deoparte adecvarea
acestui pasaj într-o pastorală de Sf. Paști, cuvintele ÎPS Teofan sugerează că
acești oameni existau deja chiar dinainte de debutul campaniei electorale. „Sugerează”
în sensul în care ni se bagă sub ochi un portret realist zugrăvit pe un fundal
poleit cu foiță de AUR. La rîndul lor, pentru a înlătura orice posibilă
confuzie, „criteriile orientative” recomandate de Sf. Sinod (https://basilica.ro/indreptarul-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe-romane-privind-anul-electoral/)
aproape că adaugă și numele candidaților la schița naturalistă realizată de ÎPF
Teofan. Prin urmare, înainte de a critica AUR și electoratul lui, dl Bănescu ar trebui să țină cont de recomandările Sf. Sinod, care recomandă tacit această mișcare politică naționalistă, chiar dacă nu o numește explicit.
În al cincilea rînd, ceea ce la noi se vinde ca patriotism american este o formă de naționalism imperialist post-colonial care se folosește în egală măsură de principiile și valorile dreptei ca și de cele ale stîngii (de la xenofobia neoconservatoare la fraternitatea lipsită de o identitate esențială a stîngii americane) pentru a destabiliza culturile și identitățile naționale în vederea americanizării lumii printr-o formulă de diversitate care o reproduce pe cea de tip american în timp ce desființează diversitățile formate organic de-a lungul secolelor în contexte culturale particulare. Nu numai că naționalismul lui „one nation under God” nu a fost și nici nu este pus în discuție la noi, dar a fost prezentat drept un model de naționalism pe care ar trebui să-l adoptăm, eventual sub un drapel comun (despre felul în care formatorii de opinie din România au operat în acest sens în cazul naționalismului ucrainean, vezi observațiile lui Mircea Platon din cadrul interviului cu Florentin Țuca la https://www.youtube.com/watch?v=mSVaaRF6gGw). Deși din perspectiva „creștinismului curat, necontaminat politic”, invocat de dl Bănescu pentru a ataca poziția naționalistă, patriotismul este la rîndul lui o rătăcire, el este declarat totuși valid întru cît servește condamnării naționalismului.
În al șaselea
rînd, retragerea pe poziții tribale este oarecum naturală, urmînd inevitabil
pierderii unei conștiințe naționale, pierdere determinată la rîndul ei de dispariția
unei culturi naționale comune. La noi, anularea culturii naționale a fost
realizată programatic de elita intelectuală începînd cu 1990, proces finalizat
simbolic prin alegerea unui etnic german ca președinte al României în 2014. Prin urmare, dacă într-o societate normală discutarea critică a tribalismului de tip AUR și a altor excese naționaliste este justificată și necesară, condamnarea acestui fenomen este nedreaptă cîtă vreme se ignoră 1.) cauzele care au dus la apariția acestei reacții naționaliste și 2.) faptul că tot mai mulți dintre cei care în condiții normale corespund descrierii atribuită de dl Bănescu patriotului au ajuns să se simtă puși la zid și obligați să se retragă pe pozițiile tribale greșit identificate de dl Bănescu drept naționaliste.
În al șaptelea rînd, clădirea reprezentativă a instituției la care lucrează dl Bănescu să numește Catedrala Neamului. Nu Catedrala Patriei.
